Articol de Marian Ursescu, Luminiţa Paul - Publicat duminica, 14 august 2016 20:46
Mihaela Petrila povestește chinurile prin care au trecut în ultimul an, cum s-au ridicat după nerealizările avute și lucruri neștiute din timpul cursei.
De la cei 1,90 metri ai săi, Mihaela te privește parcă de pe muntele Corcovado. Bruneta moldoveancă e cea mai înaltă canotoare din barca de 8 plus 1. Are o alură impresionantă și e făcută parcă pentru acest sport. Plânge după cursă, dar de această dată sunt lacrimi de bucurie. A plâns mult și pentru eșecurile suferite, nerealizările trăite. I se părea că orice ar face, era în zadar. Acum totul s-a șters cu buretele. E cea mai fericită zi din viața ei. Medalia atârnă la gât și e foarte mândră.
"Mi s-a îndeplinit visul. Îmi doream medalia, de orice culoare, numai medalie să fie! Știam că americancele sunt foarte bune și e greu la locul unu, dar ne-am propus să ne batem pentru argint. Nu a fost să fie, a ieșit bronz!", spune Mihaela.
Antrenorul Mircea Roman e cel care a avut cea mai mare încredere în ele. "Înainte de cursă a venit și ne-a spus că vrea să vadă la noi nebunia pozitivă de care suntem capabile. Că are încredere în noi și că la start toată lumea este egală! A avut dreptate", adaugă Petrila. Lui îi dedică victoria, medalia, e omul care le-a tras de jos, de jos de tot! Le-a ridicat.
Nu poți întoarce capul
Din timpul cursei nu știe prea multe. "Am fost tot timpul atentă la cea din fața mea, la ce ne strigă cârmăcița Dana Druncea. Nu ai timp să întorci capul să vezi ce fac adversarele, că atunci ai pierdut ritmul, lovitura și e greu să te redresezi. Compromiți totul", subliniază Mihaela.
La un moment dat a tras însă cu coada ochiului. "Eram la egalitate cu Noua Zeelandă și Marea Britanie. Am strigat «hai că se poate, luptați pentru ce am muncit!»".
În barcă fiecare strigă pentru încurajări, fiecare încearcă să-și motiveze colegele, dar cel mai mare rol îl are cârmaciul.
Mobilizarea cu casa
"La un moment dat, Dana Druncea a strigat ceva de genul «fetelor, haideți că puteți! Trageți să vă luați și voi o casă!». Tot ea a mai stigat la un moment-dat «hai fetelor, că suntem la bătaie pentru bronz!» și am simțit atunci că fiecare a tras cu ultimele puteri.
Parcă dintr-o dată s-a ridicat barca și a început să ia avânt. Apoi ne-a spus că suntem la bătaie pentru argint! Atunci și mai tare a fost efortul. Nu mai aveam resurse, simțeam că nu mai putem, dar atât de tare ne-am dorit medalia asta încât orice obstacol am fi avut în fața noastră, simțeam că-l putem depăși", afirmă Mihaela.
Lacrimile se uscaseră
Mihaela își amintește și zilele negre de la Snagov în care atmosfera era foarte încărcată, în care încrederea dispăruse. De lacrimile curse după cursele nereușite.
"Vai, cât de mult am plâns! Cel puțin anul trecut am plâns enorm de mult. Nu ne-a ieșit nimic. A fost un an foarte urât și îngrozitor pentru orice sportiv. Nu reușiserăm să ne calificăm la Olimpiadă și am trecut greu peste aceste momente. Plângeam, nici nu mai aveam lacrimi. Și la Europene, anul acesta, am fost dezamăgite. Nu am luat medalie. Muncă în zadar! Dar am reușit să ne ridicăm și asta e tot ce contează", zice Mihaela Petrila.
Brazilia o să fie de acum o amintire plăcută. Cu medalia o să doarmă sub pernă o lună de zile.
Dorul de casă
Mihaela s-a născut la Luncaș, în județul Iași. De acolo a plecat într-o zi cu gândul că o să fie și ea ca marile canotoare ale României, că o să urce și ea pe podium la Olimpiadă. Acum acasă ajunge rar, pentru că timpul nu-i permite.
"În ultimul an am fost o singură dată acasă și am stat trei zile, de Paști parcă. În rest, numai cantonament, deplasări. Într-un an ajungi de 2-3 ori și stai adunat maximum 2 săptămâni". Dar acum nu mai contează.
O să ajungă la ai ei, la Luncaș, cu medalia la gât și toată lumea o să se uite la ea cu admirație și mândrie. S-a întors un alt Gulliver, mai mare, mai strălucitor!
AI UN PONT? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
