Articol de Marian Ursescu, Luminiţa Paul - Publicat marti, 12 decembrie 2017 10:16
Alina Vuc, vicecampioană mondială la lupte, a ajuns din întâmplare la acest sport de care nu se mai poate despărți.
Câți copii nu și-au lipit oare pe pereți postere cu idolii lor din sport? Visând să ajungă ca ei, privindu-i și studiindu-le mișcările, gesturile, privirea. Pentru Alina Vuc, un afiș pe care l-a văzut la școală, la Reșița, a fost punctul de inspirație. Era vorba despre lupte și asta i-a trezit curiozitatea. "Am mai luat niște colegi de clasă cu mine și am mers să vedem despre ce e vorba", povestește vicecampioana mondială de anul acesta a categoriei 48 de kilograme. Era în clasa a III-a, avea 9 ani când s-a apucat de sport, sub îndrumarea antrenorului Nicolae Constantin. "Aveam 30 de kilograme", își amintește râzând și era la fel de scundă.
Lucrurile au început să devină serioase în 2007, la un Campionat Național de copii, pe care l-a câștigat. A fost convocată după aceea la lotul național de cadeți, a cucerit de două ori titlul național și a participat la primul European al acelei categorii de vârstă, ținut chiar la Reșița. O mică dezamăgire, "am ieșit pe 15-16, nici nu mai știu, am pierdut în primul meci", urmată de strălucirea podiumul în 2010, bronz continental. Medaliile au continuat să se adune și la juniori, bronz la Europene și la Mondialele ținute la București, în 2011.
Medalia cea mai dragă
Aceasta din urmă e distincția de care se simte cel mai atașată. "M-am bucurat cel mai tare. Pentru că era primul an de junioare, eram acasă. Nu mă așteptam, credeam că o să mai treacă un timp până să câștig ceva. E important că am avut susținere, foarte frumos a fost", descrie Alina episodul București 2011. De atunci au trecut 6 ani, iar ea și-a urmat drumul pe salteaua de lupte, culegând medalii aproape peste tot. Aurul încă nu i s-a strecurat în vitrină, însă a fost de două ori în finală la senioare, la Europenele din 2016 și, mai ales, la Mondialele de anul acesta. Medalia cea mai dragă, cea mai valoroasă.
Lumea se miră când află ce sport face. "Eu m-am dus la lupte să mă joc. Între timp, mi-a plăcut și nu m-am mai putut lăsa. Acum, sunt ceva fără de care nu aș putea trăi", mărturisește sportiva. Dar și ceva foarte greu. Nu se plânge. "Pe podium uit tot, și de foame, sete, orice", recunoaște Alina, apoi detaliază. "Ca să stai șase minute pe saltea și să te îmbrâncești trebuie mult antrenament. Mergem în cantonamente afară ca să ne antrenăm cu adversare de aceleași nivel, la aceeași categorie, pentru că în România sunt cinci fete de greutatea mea. În plus, sunt mai mici de vârstă și nu mă pot pregăti cu cineva mai slab ca să bat pe cineva mai tare", explică ea.
Haltere și genunflexiuni
Urmează perioada de iarnă, în care se lucrează foarte mult la forță, se face pregătire fizică, alergare. Recent, Vuc a început să lucreze cu haltere. "60-70 de kilograme. Împing la piept, cam 60, și genuflexiuni, 70". Alina evoluează la categoria 48 de kilograme, deși în mod normal are 51,5 sau 52. Slăbește ușor și nu a avut probleme până acum. De la anul însă, va intra în vigoare un nou regulament, cu categorii noi, iar prima nu va mai fi 48 kg, ci 50. Mai importante sunt modificările legate de cântar. "Până acum cântarul era la ora șase și ne luptam a doua zi. De la anul va fi cântarul dimineața, iar la două ore după aceea vor fi luptele. Dacă mergi mai departe, a doua zi e un nou cântar, cu două kilograme toleranță, și după aceea lupți finala", a lămurit Alina.
Până acum, nu a pus niciodată în practică procedeele din lupte în viața de zi cu zi. "Lumea își imaginează că dacă fac acest sport pot să bat pe oricine, dar nu e așa. Nu am 1,70 metri și nu fac lupte în cușcă, așa cum își imaginează unii", spune ea. Într-adevăr, are doar 1,54, seamănă cu bunica din partea mamei. "Mama nu e mică de statură și nici tata nu era. Tata a murit. Mama are 1,70 metri. Aveam o șansă să fiu și eu mai înaltă", zâmbește Alina. Totuși, i se întâmplă să apară acasă cu fața puțin șifonată. "Mereu vin de la concursuri cu un ochi vânăt sau cu un cucui. Te mai lovești din greșeală", se amuză ea.
Nu s-a gândit însă niciodată până acum să renunțe. "Și sper că nu voi fi nevoită să o fac înainte de termen. Nici măcar la juniori, când nu mi-a mai mers bine, nu mi-a trecut prin cap. Am schimbat clubul și totul e bine. Acum, la Steaua, sunt sergent. Trebuie să termin facultatea la anul și avansez. Sunt studentă la sport la Timișoara, anul 3", spune vicecampionana mondială.
Nicio șansă la 20 de ani
A fost inclusă în Proiectul Samurai și se gândește deja la Tokyo. "Pentru asta ne antrenăm și aceea e bătălia finală", anunță ea. La categoria ei, niciuna dintre medaliatele de la Rio nu s-a retras. Există și o vârstă optimă a performanței în lupte? "După 22 de ani", spune Alina, care a împlinit 24 în octombrie. "La alte sporturi, la 20 renunți, ești campioană olimpică sau ai adunat deja câteva medalii. La noi nu ai nicio șansă la asemenea vârstă. E un sport pe care îl practici cât te ține corpul. Dacă ești sănătos poți să faci până la 35-37 de ani. O poloneză a luat medalie la Olimpiadă la 37 de ani, prima medalie din carieră. A așteptat, a avut răbdare. Sper să nu trebuiască să am răbdarea ei", încheie cu o notă de umor Alina Vuc.
