Pablo, învingătorul » Luminiţa Paul scrie despre soarta plină de dramatism a unui "luptător" din tenis

Victorii şi victorii. Unele sînt mari şi altele mici, dar cine vine cu metrul să măsoare adevărata dimensiune personală a unei izbînzi?

De multe ori, e vorba chiar de noi, cei care privim din afară. Roland Garros-ul merită să fie cîştigat, Sao Paulo - nu prea. Că doar ce-ţi aduce? 250 de puncte ATP, un premiu, 80.850 de euro, care nu mai pare deloc impresionant. Şi mai ce?

Duminică seară, văzînd izbucnirea de bucurie a lui Pablo Cuevas după mingea de meci convertită, lăsat pe genunchi, cu braţele agitîndu-se cu o energie compusă din adrenalină, descătuşare şi disperare... L-am decupat şi l-am pus într-un colţ al arenei " Philippe Chatrier". Nu distona deloc şi nu pentru că era tot zgură.

Mi-am amintit de Pablito cel politicos, aproape sfios, care venea la Bucureşti în 2009 ca să-i încheie în mod simbolic cariera lui Andrei Pavel, învingîndu-l în ultimul său meci oficial. Cînd am vorbit cu el, cele cîteva minute, eu şi Roxana Fleşeru, era aproape jenat. A povestit despre el şi fratele lui, Martín, singurii jucători competitivi din Uruguay, despre părinţi şi despre portocalele miraculoase din Salto. 

În 2011, cînd se retrăgea din primul tur la Roland Garros, nu ştia ce calvar îl aşteaptă. Îl durea genunchiul drept. Era osteocondrită, care provoca inflamare şi producea o suferinţă teribilă. S-a operat, sperînd că va putea reveni în scurt timp. Şase luni de recuperare, s-a reapucat de antrenamente şi durerea a reapărut, şi mai vie, mai ascuţită. Diagnostic? Infarct osos. "Hueso muerto". A doua operaţie, pe genunchiul deschis, pentru a se îndepărta cartilagiul afectat. Alte trei luni în cîrje. Alte luni de nelinişte.

În 2013, revenea şi cîştiga în primul tur la Paris în faţa lui Adrian Mannarino. Era pe locul 762 în lume. "Nu vreau să pierd ţinta. Poţi să începi să preţuieşti prea mult ceea ce faci şi rişti să se mulţumeşti uşor. Trebuie să fii mai dur cu tine însuţi şi să nu te premiezi prea mult", spunea atunci în El País.

În 2014, în fine sănătos, cîştiga primele titluri ATP, ambele pe zgură, în interval de 3 săptămîni, Bastad şi Umag. Încheia anul pe locul 30, urcînd din ianuarie 191 de poziţii. Uruguayanul cel mai bine clasat din istorie. 

Iar acum, după titlul de la Sao Paulo, la cei 29 de ani împliniţi pe 1 ianuarie, a ajuns pe 23. Premiul pentru a nu se fi mulţumit cu puţin în lupta cu osul mort. Probabil că nu va cîştiga la Roland Garros (a făcut-o la dublu, în 2008). Dar triumful din Brazilia nu mai pare atît de neînsemnat. 250 de puncte ATP şi o intervenţie pe genunchi deschis.

Un abrazo, Pablo!