REPORTAJ Roland Garros, aristocratul din Orașul Luminilor » Cristian Geambașu: „Democratizarea societății, un amestec subtil (parșiv?) între libertate și constrângere”

Prestigiul clădit pe stâlpii tradiției. Stâlpii stau înfipți adânc în solul de la Roland Garros. Terre battue, pământ bătătorit în traducere literală, este faimoasa zgură roșie de la Roland Garros. Care zgură nu este nici așa de roșie pe cât se spune și nici atât de bătătorită. 

Nici odinioară rău famata Bois de Boulogne din vecinătatea arenei nu mai este ce era odată, fiindcă zona s-a scuturat de vechile moravuri și s-a transformat într-un cartier select. Imobilele scumpe își etalează arhitectura discretă din spatele unor grădini care și-au pus în gând să concureze Edenul.

Voluntarii, urmașii muschetarilor

Pe drumul până la arena construită în iarna lui 1927, pentru a găzdui finala Cupei Davis dintre Franța și Statele Unite din 1928 (câștigată de francezi, care aveau echipa cu cei 4 legendari muschetari – Lacoste, Borotra, Cochet, Brugnon), nu te mai agață doamne sau domni cu tarif negociabil. 

În schimb, pe tot traseul te întâmpină surâzând voluntari. Fete și băieți amabili, dar autoritari, săritori, dar inflexibili, oameni puși să îndrume și să limiteze entropia.

Între cosmetizare și modernizare

Sub pretextul conservării tradiției, iar la pretexte francezii domină clasamentele mondiale, Roland Garros a rămas turneul de Grand Slam care s-a modernizat cel mai anevoie. 

Acoperișul retractabil de pe terenul central, "Philippe Chatrier", a fost gata după ani și ani de incertitudini și opinteli. Arena însăși a beneficiat de o cosmetizare generală, care să o aducă în ton cu timpurile, și, împreună cu "Suzanne Lenglen", a doua arenă ca mărime a complexului, își prezintă mândre noua înfățișare.

Au și cui anul acesta, pentru că spre deosebire de ediția 2020, decalată în octombrie din cauza pandemiei și la care au fost prezenți zilnic doar 1.000 de spectatori, acum este permis accesul publicului în număr mai mare. 

Limitat la 25% din capacitate în prima săptămână și crescut la 35% în a doua, norme depășite cred, văzând câtă lume ia cu asalt aleile și terenurile încă înainte de ora prânzului.

Mostră de democratizare a societății

Spectatorul/pasionatul de tenis care vine la Roland Garros se recrutează mi se pare din toate zonele societății. Deci nu are o tipologie aparte, nu arată așa și pe dincolo, ci în toate felurile. 

Alături de persoane simandicoase ori căutat excentrice sunt și fețe populare cu mâini muncite. Laolaltă cu domni și doamne de vârsta a 3-a, care își poartă cu demnitate și oarecare jenă beteșugurile, crește nivelul decibelilor puștime energică și gureșă.

Mai mult decât în alte locuri, în Franța simți că la democratizarea societății se lucrează de niște secole. Nimeni nu sare calul pentru că lumea a deprins cultura respectului față de ceilalți, dar și pentru că stewarzii sunt gata să intervină prompt la orice derapaj. Este un amestec subtil (parșiv?) între libertate și constrângere.

Disciplinați

Pandemia în Franța a fost și este încă resimțită mult mai dur decât în România. Pe străzi și chiar în spații ample cum sunt parcurile se poartă în continuare mască. Iar lumea se supune fără comentarii. 

Sunt francezii o societate de sclavi?! Aici ar merge un emoticon, nu spun care. Singurele refugii în care poți respira fără F95 sau FPP2 sunt propriul apartament, camera de hotel și terasele. Ultimele sunt luate cu asalt dinainte de prânz și stau sub asediu până la ora închiderii, care de două zile s-a mutat de la 21 la 23. Oh, la, la!, cum ar zice franțuzul.

Bon apetit!

Prețurile de crepuscul de pandemie (deh, ca și la noi, restaurantagiii vor să își mai scoată pârleala) nu sunt deloc mici. Un motiv de câștig suplimentar pentru patroni, bistrourile și-au deschis și spațiile interioare odată cu ultima relaxare. 

Apropo de prețurile care nu s-au relaxat deloc, chiar așa-zisele oferte cu meniuri de prânz nu coboară sub 20 de euro. 

Așa că, dragi francofoni, o masă în doi, cu aperitiv, un fel de mâncare de bază, un desert mic, o cafea și un pahar de bere costă măcar 50-60 de euro.

Hai la cumpărături!

A și să nu uităm shoppingul pe care amatorul de tenis și profesionistul în cumpărături îl poate face la Roland Garros, la Grande Boutique. 

Vrei o rachetă Wilson, pe care ți-o și racordează pe loc, plătești cam 250 de euro. Un termobag, 120-150. Îți place o jachetă Lacoste, model Novak Djokovici? Între 160 și 180 de euro. Ceva care seamănă a borsetă sau a portofel, dar nu-i nici una, nici alta, 18 euro. Material textil, apropo. 

Buun, iar după atâtea cumpărături ți se mai face și sete. O sticlă de apă plată Perrier de 25 cl, 4,5 euro. Un suc natural, la fel. Dacă ești mai pretențios, dai pe un pahar de șampanie Moet et Chandon între 16-18 euro.

Între Pendul și studenții Sorbonei

Împotriva multor prejudecăți, Parisul rămâne un oraș de o frumusețe unică. Așa amalgamat, nu foarte curat, trepidant și elegant, un pic trufaș și foarte orgolios, cu Tour Eiffel închis, ca un turn al plăcerilor interzise, dar cu Pendulul lui Foucault în funcțiune, amintind de eternitatea geniului, cu frumusețea policromă a Jardins du Luxembourg, vecine cu Sorbona cea mereu revoluționar comunistă, 

Parisul este un loc care te seduce și dacă ai mai fost acolo de 10 ori. Prelungire a orașului mitic, Roland Garros prezervă o formă de aristocrație a sportului, posibilă, iată, într-o lume care și-a alungat demult regii și reginele.

Citește și alte articole:

Simona Halep, vești bune înainte de următorul turneu la care va participa: „Nu mai am dureri, este plăcut!”

Simona Halep și-a numit favorita în finala Roland Garros: „Ea merită să câștige!”