Articol de Luminița Paul - Publicat luni, 01 aprilie 2024 20:28 / Actualizat luni, 01 aprilie 2024 22:25
Fost număr 8 mondial, Virginia Ruzici, 69 de ani, a povestit istoria primului titlu de Mare Șlem feminin al tenisului românesc, cel de la Roland Garros 1978, dar și cum a ajuns acolo și ce a făcut-o să se simtă total captivată de Paris.
Mai sunt aproape două luni până la startul unei noi ediții a turneului de Mare Șlem de la Roland Garros, iar amintirile cele mai frumoase, emoționante, spectaculoase sunt aduse pe rând în atenție.
Canalul oficial de YouTube al competiției găzduiește o rubrică numită „Amintiri ale campionilor”, acolo unde zilele trecute a fost prezentată, într-un montaj plus interviu de aproape 13 minute, învingătoarea din 1978. Nimeni alta decât românca Virginia Ruzici.
Prima campioană de Grand Slam a Românie și singura până în 2018, ea locuiește de mulți ani în Franța, la Paris, țară care a primit-o generos și care i se potrivește prin eleganță și fler.
Virginia Ruzici: „Întotdeauna mi-a plăcut tribuna jucătorilor”
Virginia și-a derulat povestea, începând cu o dezvăluire personală, dar legată de tenis.
„Întotdeauna mi-a plăcut tribuna jucătorilor, îmi amintesc că am văzut multe meciuri acolo. Cum veneam la Paris, chiar dacă pierdeam în primele tururi, rămâneam să văd finalele, feminină și masculină, îmi plăcea să le urmăresc.
Îmi amintesc meciuri mari, precum cel dintre McEnroe și Lendl, meciul Borg-Pecci, patru seturi, foarte interesant, cel dintre Henri Leconte și Wilander, meciul lui Yannick Noah din 1983, pe toate le-am urmărit din loja jucătorilor”, așa pornește confesiunea campioanei române acum în vârstă de 69 de ani.
Apoi trece de la copilăria din Câmpia Turzii până la dragul ei Roland Garros, cu finala câștigată în 1978 și cea pierdută în 1980 și alte câteva mărturisiri inedite.
Amintiri cu începuturi: fotbal și tenis la perete
„Povestea mea este un pic neobișnuită pentru că nu părinții mei sau eu am ales tenisul, ci tenisul m-a ales pe mine”, spune ea. „Tatăl meu a fost fotbalist profesionist. Îmi plăcea și mie să joc fotbal, pe stradă, cu băieții, și într-o zi a venit la mine un domn care m-a bătut pe umăr. Mă văzuse jucând cu acei tineri pe o stradă din orașul meu natal, în Transilvania, și m-a întrebat:«Tu, nu ai vrea să vii să joci tenis?»”, a continuat ea.
„I-am spus: «Da, desigur, mi-ar plăcea»”, iar el a continuat: ”«Vino mâine la ora 9 dimineața la club»”. Era perioada de vacanță de vară. M-a dus la perete, mi-a dat o rachetă cu corzile un pic rupte, o rachetă de lemn, mică, și mi-a spus: «Lovește la perete». Asta am făcut și probabil că a fost bine pentru că mi-a spus: ”«Vino în fiecare zi, începând de mâine»”, așa e descris începutul în tenis al fostului număr 8 mondial.
„Terenurile erau de zgură. În România, iarna nu era ușor deloc să te antrenezi pentru că numai un teren era acoperit, care nu aparținea clubului. Încet-încet, am început să petrec tot mai mult timp pe teren. Am devenit campioană a României la categoria 12 ani și apoi la 17 ani am câștigat titlul național la seniori”, rememorează ea. Și ajungem la prima prezență la Roland Garros, în 1973.
12titluri WTA la simplu a câștigat în carieră Virginia Ruzici, disputând alte 15 finale
La Roland Garros, primul întâlnit a fost Ilie Năstase
„Eram cu Mariana Simionescu și până în ultima zi înainte de plecare nu știam dacă vom primi viza de ieșire din țară, ceea ce era extrem de stresant. Cred că lucrurile s-au deschis datorită lui Ilie Năstase, care era numărul 1 mondial. Îi aveam pe el și pe Ion Țiriac care jucaseră câteva finale de Cupa Davis. Iar noi veneam din urmă și aveam un anumit potențial”, spune ea.
„Când am venit la Roland Garros, o să-mi amintesc mereu lucrul acesta: prima persoană pe care am văzut-o a fost Ilie Năstase, care vorbea cu o fată”, povestește râzând. „Ilie și Ion au avut grijă de noi. Erau formidabili, nu voi uita niciodată prietenia lor”.
Și ajungem în 1978, anul cel mai dulce. „Roland Garros-ul era pentru mine. A fost un vis să-l câștig și visul s-a împlinit în 1978, când am jucat un tenis cu adevărat foarte bun. Încrederea mea a crescut de la meci la meci. Aproape am pierdut în sferturi cu Fiorella Bonicelli.
Ea a jucat scurtă după scurtă, iar la 4-2, 15-40, am reacționat, nici nu știu cum. După un asemenea meci dur însă, pe care am fost aproape să-l pierd, am devenit o supraviețuitoare. Patrice Dominguez a folosit această expresie în comentariul său”, a rememorat Ruzici.
„Avea dreptate, supraviețuitorii sunt foarte periculoși și asta s-a întâmplat cu mine pentru că în următoarele două meciuri am zburat pe teren, am alergat peste tot, am ajuns la toate mingile. Lovitura de dreapta a mers.
Înainte de finala de simplu, am câștigat-o pe cea de dublu cu Mima Jausovec, ceea ce m-a ajutat să mă relaxez un pic, era un titlu, așa că mi-am spus: «E grozav, mâine o să dau totul împotriva Mimei». Ea era o prietenă foarte bună, parteneră de dublu, dar nu o mai bătusem niciodată înainte”, povestește despre fazele finale de la Paris.
Am primit însă un impuls extraordinar din partea publicului francez. Când am intrat pe teren pentru acea finală, am simțit căldură și un soi de admirație pentru stilul meu de joc. Aplauzele publicului parizian, puternice și sincere, m-au mirat, dar mi-au și dat aripi.
– Virginia Ruzici
Virginia Ruzici: „Nu eram genul de jucătoare care să dea mingea înapoi ore în șir”
„Am început bine meciul, Mima nu atât de bine. Poate că ea a simțit mai mult presiunea pentru că mă bătuse mereu înainte. Totul se întâmpla pentru mine, iar publicul ovaționa și aplauda.
Eu aveam un tenis de atac. Nu eram genul de jucătoare care să dea mingea înapoi ore în șir. Aveam un forehand puternic. Eram o atletă din naștere, rapidă pe picioare și mă aflam în punctul meu de vârf. Cu toată modestia, cred că aveam un joc spectaculos”, se descrie campioana.
„Publicul cred că l-a apreciat, iar eu am mers până la capăt. Mi se pare că a fost primul an în care finala feminină a fost transmisă în direct la televizor. Grație acestui lucru, de a doua zi am fost recunoscută, oamenii știau cine sunt.
Mă salutau pe stradă, mă salutau la restaurant. Mă simțeam aproape acasă în Franța și poate de aceea am decis să trăiesc aici”, explică ea.
Superstiția inedită: bărbatul cocoșat din tribună
A avut și o superstiție care a funcționat. „În 1978, am văzut în fiecare zi un bărbat cocoșat în tribună. Era o superstiție la noi, dacă vezi un cocoșat o să ai noroc. Pur și simplu, mi-a picat privirea pe el și asta cred că m-a ajutat psihic să cred în destin.
Îmi amintesc că a fost o zi în care nu l-am văzut. Sigur, nu erau atâția oameni în tribună atunci față de cum e acum, așa că l-am căutat până când l-am găsit. Și m-am liniștit”, descrie ea un episod inedit.
„Când am câștigat la Roland Garros în 1978 nu aveam un antrenor personal, eram doar cu părinții mei și atunci am dorit să fiu și mai profesionistă pentru că nu eram chiar așa cum trebuia. Îmi plăcea să merg la petreceri, nu atât de mult ca Yannick Noah (râde) sau Vitas Gerulaitis, dar îmi plăcea să ies, să mă întâlnesc cu oameni.
O seară la Moulin Rouge în 1976
În 1976, ajunsesem în semifinale aici la Roland Garros și cu o seară înainte am fost Moulin Rouge la petrecerea jucătorilor. Mama m-a rugat să nu merg, dar eu nu am rezistat, așa că în noaptea aceea am mers la somn foarte târziu.
Iar a doua zi, când am jucat semifinala cu Sue Barker, o jucătoare excelentă care a și câștigat atunci titlul, am câștigat primul set, dar l-am pierdut pe al treilea cu 0-6, ceea ce spune mult”, rememorează alt aspect mai puțin cunoscut al personalității sale de atunci.
1980, din nou în finală
„În 1980, am ajuns în finală la Hamburg și la Roma, iar la Perugia am pierdut cu Chris Evert după ce am condus cu un set. Mi-am spus că aș putea face ceva la Roland Garros. Din nefericire, m-am îmbolnăvit. Am luat un virus care m-a pus la pământ. Am vorbit cu medicii de la Roland Garros, dar acel virus m-a obosit atât de mult încât abia mă țineam pe picioare”, a povestit ea despre alt traseu de succes la Paris, cel din 1980.
„Totuși, am ajuns în finală învingând două jucătoare foarte bune. Am învins-o pe Wendy Turnbull în sferturi și pe Dianne Fromholz, ambele de Top 10. Navratilova nu a participat, așa că am jucat din nou finala cu Chris Evert. Am avut două zile libere între semifinale și finală, am sperat să îmi revin și să mă simt mai bine”, spune Virginia.
„În plus, pentru mine Chris Evert era o legendă, aveam foarte mult respect pentru ea. M-a dominat psihic și din punct de vedere al tenisului, avea un tenis dificil pentru mine. Atacam, atacam, iar ea returna, returna și terminam făcând o greșeală.
Când încercam să joc tenisul meu cel mai bun, nu reușeam. Eram complet inhibată, îmi doream mult, nici fizic nu eram bine și am pierdut primul set cu 0-6.
Era inexplicabil pentru mine, mă simțeam jenată. Mi-am ridicat un pic nivelul spre finalul setului al doilea, mă eliberasem, dar era prea târziu. De aceea am spus mereu că ar fi mai bine pentru femei să joace finale de cinci seturi pentru că psihic ai timp să revii în meci”, și-a încheiat ea confesiunea pariziană.
În orașul care îi este acum casă și unde a devenit prima jucătoare română pe care lumea a început să o recunoască pe stradă.
Virginia Ruzici la rubrica: „Amintiri ale unei campioane”
Citește și:
