Ianis şi Haris

Amîndoi sînt mijlocaşi şi cam de-o seamă. Amîndoi au cunoscut gloria la vîrsta cerută de fotbal, dar refuzată de structura lor interioară. La 24 de ani, Zicu termina excursia de trei ani la Inter. La 25 de ani, Medunjanin retrograda cu Valladolid, după ce jucase pe Bernabeu şi pe Nou Camp. Dar cînd sufletul li s-a liniştit, au renăscut, tocmai în locuri în care nu bănuiau: Ianis e "idolul Timişoarei", la 2 puncte de locul I, iar Haris e indispensabil la Maccabi Tel-Aviv, cu 4 goluri în 6 meciuri de Europa League.

Pînă la ora meciului, în speranţe şi în articolele de presă, sînt eclipsaţi de Mutu şi Dzeko, Misimovici şi Chivu. Dar poate doar ei vor juca sîmbătă seară pentru altceva decît patria, gloria sau calificarea.

Medunjanin s-a născut la Sarajevo. Avea 7 ani cînd a început războiul, stupid ca orice război. Mama l-a luat pe Haris şi pe sora lui şi a fugit în Olanda. Tatăl n-a putut pleca. A murit în cel mai lung asediu al unei capitale: 4 ani de lacrimi şi coşmar.

Zicu a tăcut multă vreme. Şi despre fotbal, şi despre sine. După tot 4 ani, de lacrimi şi coşmar, mama i-a murit în urma unui război la fel de stupid: cu o boală pe care, oricît de mult ai valora pe transfermarkt, nu o poţi cumpăra.

S-au ascuns în fotbal. Au plecat în cantonamente lungi, au scuturat plafonarea din driblinguri şi au plîns. Nu sînt tocmai bosniaci sau români. Haris a debutat la "tineretul" Olandei, Ianis e aromîn talentat şi orgolios.

Cei care ştiu nopţile singurătăţii fără un părinte, la vîrsta cînd încă n-ar trebui, înţeleg puterea ascunsă pe care o au Ianis şi Haris. În ei cred că poate sta jocul de diseară.

La "naţională", doar Medunjanin a înscris. Ar fi rîndul lui Zicu. Pentru mama.