Dimineţile celor înfrînţi » Gabriel Berceanu despre capătul unei competiţii

La capătul fiecărei competiţii se naşte o epocă de amăgire şi de regrete. Înaintea ei însă, nebăgată în seamă de camerele tv şi uitată pentru eternitate de tastele ultimilor jurnalişti, cade dimineaţa.

Indiferent dacă e vorba de un trofeu ratat la mustaţă sau de o campanie de calificare ştrangulată încă din primele meciuri, dimineaţa se înfige abia după ultimul meci. După ultimul fluier şi după prima noapte de după acesta.
“Atunci nici nu mai ţin minte că sunt fotbalist sau că am jucat fotbal vreodată. Pur şi simplu mă trezesc, mă spăl, mă schimb şi mănînc. Aşa cum am făcut-o dintotdeauna, copil fiind, foarte mic, atunci cînd nici nu ştiam ce e aia fotbal”.

Mărturisirea îi aparţine unui jucător cu peste 300 de meciuri în Liga 1. Numele lui nu contează acum pentru că vorbim de o dimineaţă comună. Una revărsată ca o amforă amară, dincolo şi dincoace de generaţii, sisteme de joc, ţări sau religii. E dimineaţa celor înfrînţi.

Poate fi recuperată din tăvălugul cotidian tocmai prin această apropriere. Cei înfrînţi şi-o trag prin viaţă, pînă la capătul-capăt, cu sîrguinţă şi seriozitate crîncenă. E dimineaţa cumulativă, de fapt, care strînge toate aceste dimineţi identice. Tăceri şi presupuneri umane. Pur umane. Doar umane. Fără fotbal.
“Nu te întrebi nici «ce-ar fi fost dacă», nici «cum ar fi trebuit să fie, de fapt». Mintea e un cearceaf şi gata”.

Priveşti golgheterul şi nu poţi să accepţi, cu creierul orientat spre subiectul de presă. Cum să se oprească percepţia fotbalului aşa, dintr-o dată, fără argumente, fie ele şi subiective?

Într-un muzeu al trofeelor construite şleampăt, din lacrimi de bucurie şi erori de portar, militez să se elibereze un loc şi pentru aceste dimineţi. Pentru spaţiul îngust în care toate antrenamentele se reduc la o ceaşcă de cafea banală. Şi pentru spaţiul în care Liga Campionilor nu mai contează, nu mai contează de la fărîma de metal iniţială pînă la primul ei cîştigător.