Articol de Ionuţ Iordache, Daniel Grigore, George Nistor - Publicat luni, 15 septembrie 2025 10:43 / Actualizat vineri, 19 septembrie 2025 19:11
La marginea Lisabonei, în Amadora, „orașul-dormitor” al Capitalei, viața curge în ritmul trenurilor de navetiști, care duc dimineața oamenii la muncă sau școală și îi aduc seara înapoi, obosiți, grăbiți, cu gândul la a doua zi. În tot acest banal, fotbalul își croiește un spațiu al său. I se spune Estrela, în traducere „Steaua”, poate nu întâmplător, deși mai degrabă reflectă un respiro al vieții de zi cu zi și mai puțin speranță.
Blocuri înșirate monoton, fațade de beton decolorate, străzi înguste și o atmosferă vie te trimit cu gândul la Rio de Janeiro. În completare, tramvaiul galben nu ajunge până aici, iar cărți postale cu Podul 25 de Abril nu s-au văzut vreodată pe rafturi.
Ascuns în țesătura de suburbie, Estadio Jose Gomes apare ca un miraj. Îl numesc „Bingo”, poate și pentru că e mic, neașteptat, aproape ascuns, însă când îl găsești, simți că ai câștigat ceva. Într-o zi de meci, micuța arenă devine piața centrală a comunității cosmopolite, un noian social unde se amestecă portughezi nativi cu emigranți veniți din Capul Verde, Angola, Guineea-Bissau și Brazilia.
La Estrela Amadora - Vitoria Guimaraes, aproape 4.000 de oameni s-au strâns în tribunele aerisite sub semnul unei exuberanțe de după-amiază caldă, într-o duminică de campionat la început. S-a pierdut 0-2, dar ce bine a fost.
Portughezul Nelson Oliveira (33') și senegalezul Alioune Ndoye (90') au fost marcatorii partidei. După 5 runde, formația la care activează Ianis Stoica ocupă poziția a 16-a în Liga Portugal, prima retrogradabilă, în timp ce „Branquinhos” se află pe 8.
Estrela Amadora, ce lume mică, ce respirație lungă
Dincolo de pereții gri ai stadionului, inimoșii chivernisiți ai Amadorei sunt de toate vârstele, nu e un secret de cartier. După ce își beau berea la cele două trei „taverne” pe roți, pătrund triumfător și își iau locul pe scaunele inscripționate cu numele lor. Se mai numește recunoștință a clubului pentru abonat, o luptă pierdută demult prin alte părți.
Sunt obișnuiți cu lupta crâncenă de la retrogradare, astfel că aplaudă orice schemă reușită, orice pasă frumoasă, orice dribling, ca o opoziție pentru fadului rutinei ce i-a cuprins. Nu-i vezi pe telefoane, trăiesc clipa ca sud-americanii și se bat pe umăr când Encada și Rodrigo Pinho fandează.
În roșu, verde și alb ca Fluminense, Estrela Amadora e echipa oamenilor offline. La peluză, „Magia Tricolor” - așa cum s-a botezat galeria - ridică steaguri în culorile-jurământ ale lui Bob Marley și cântă într-un tempo cu multe accente.
Sunetul lor se lovește de zidurile din jur și se întoarce multiplicat, ca într-un amfiteatru improvizat. Din colțul opus, căci peluza oaspeților e uitată în renovare, suporterii lui Guimaraes, în număr de 1000, contrastează cu o simfonie haotică.
Totul capătă gust când îl vezi pe unicul vânzător ambulant, „omologat” de club - ne place să credem. Un domn de 60 de ani se strecoară printre rânduri exact cât să nu îți întrerupă focalizarea, vinde pufarine cumpărate în anii 2000 și uitate într-un dulap, cel mai probabil. Dintr-un coș, îți mai poate oferi sendvișuri făcute în casă de doamna vieții sale, cu ce a mai găsit prin frigider, adică nelipsita Queijo de Azeitao, un fel de camembert lusitan, dar din oaie, deci mai sărată, și destul de înțepătoare pe papilă.
Oamenii cumpără, zâmbesc, mușcă și continuă să strige, ca și cum aroma asta ar salva destinul partidei, pentru romantici. Pentru cei mai serioși, e sendvișul numai bun pentru o nouă bere.
Amadora nu e o mahala a Lisabonei precum sunt Alfama și Mouraria, în care a luat naștere fado, balada identității portugheze. Dar nici mărginașă de familie bună cum se dau cele două acum.
Săracele picioare și „Ianiș Ștoica”
Pe teren, echipa reflectă același amestec. Doar doi portughezi în unsprezecele de start, restul un mozaic de brazilieni, angolezi, capverdieni, legați prin aceeași limbă.
Și un singur străin total: românul Ianis Stoica, cel mai scump transfer din istoria clubului, 1,3 milioane de euro, cât un apartament bine compartimentat în Lisboa, centru.
Antrenorul îl strigă apăsat, „Ianiș”, cu accentul spart al locului, și îl introduce în startul celei de-a doua reprize, la 0-1. Obsedat să se poziționeze în flanc, fosta extremă de la Hermannstadt n-a reușit să se desprindă de fanionul de la corner. A stat pe teren mai mult decât în orice altă apariție de până acum: 55 de minute, cu tot cu prelungiri. „Stat”, chiar cu acel sens.
Puteau să fie și mai puține fiindcă, pe final, românul încearcă o alunecare de manual „how not to” și a văzut imediat roșu în fața ochilor. VAR-ul l-a salvat.
Până la acel episod, „Ștoica” bifase și singurul șut pe poartă al gazdelor, apoi vrea să-și asume responsabilitatea la o lovitură liberă de la 25 de metri, dar balonul e rapid „naționalizat” de un alt coleg.
Dacă al nostru a fost cel mai bun al lor, e clar că uneori fotbalul nu curge cum trebuie nici în prima ligă a Portugaliei.
Picioare grele, multe lufturi și o minge foarte puțin pasată.
Infiltrații fără știre
Ca într-un film în care e musai să se întâmple ceva ciudat, Ianis este „vegheat” de trei manechine, situate pe acoperișul unei clădiri administrative care completează peluza sud a stadionului. Vopsite în roșu, înfățișează suporteri ai Estrelei și sunt opera lui Superlinox, un artist din Setubal.
Au fost expuse în premieră cu ocazia unui meci de campionat dintre Estrela și FC Porto. La acel moment, Superlinox a dezvăluit povestea din spatele lucrării:
Un prieten de-ai mei, care trăiește în Amadora, și-a dat seama că poate ajunge pe acoperiș și s-a gândit să mă sune. Mi-am pus întrebarea: «De ce m-aș infiltra pe un stadion de fotbal? Și de ce stadionul celor de la Estrela? Ce am în comun cu o echipă care a dat totul pentru a rămâne în prima ligă?». După cum puteți vedea, nu am putut rezista provocării, așa că am dat înainte cu ideea mea chiar în noaptea de dinainte unui meci. Cei trei «invadatori» sunt trei fani fervenți, «bărbații-minge»”.
- Superlinox
Toți cu mâinile la inimă, un gest care le simbolizează pasiunea și în loc de capete au mingi. Chiar dacă nu a comandat această lucrare, clubul a ajuns să o adopte. Doi ani mai târziu, la vizita Gazetei, continuă să fie cu ochii - sau supapele? - pe jucătorii Estrelei.
O stea „dezmembrată” în 2020. Sponsor cu ironie
Istoria Estrelei seamănă cu viața orașului care o susține. Fondat în 1932, clubul a trăit suișuri și coborâșuri, culminând cu falimentul din 2011, când părea definitiv îngropat. Comunitatea nu l-a lăsat să moară: fuziunea cu Sintra Football i-a dat o a doua viață. A rămas același de la care se înfruptă constant Porto, Benfica și mai rar Sporting, pentru că mai sunt și orgolii la mijloc.
E acesta un argument pentru continuitate?!
Clubul a rămas pe picioare și datorită noului sponsor principal, „Centro de Reciclagem da Amadora”, business local de dezmembrări auto, ce tronează pe tricourile jucătorilor. O imagine perfectă pentru o echipă care trăiește exact așa: din piese recuperate, din bucăți adunate, din tot ce se poate repara.
Jose Gomes, cel care a dat numele stadionului, a fost un fost antrenor și conducător local, simbol al devotamentului pentru clubul mic și încăpățânat totodată. Povestea lui e povestea Amadorei: nu i-au plăcut reflectoarele, ci să se dedice.
La Amadora, când se aude fluierul final, nu e doar sfârșitul unui meci. E momentul în care periferia se pregătește să se stingă din nou, pentru încă o săptămână.
Estrela nu joacă doar fotbal, ci aprinde duminicile cenușii ale unei margini de metropolă. Ca un felinar care pâlpâie între betoane, își adună oamenii în jur și le dă un rost comun. În orașul-dormitor nu va defila prea curând vreun autocar descoperit, dar e de ajuns că o dată la două etape le oferă alor săi iluzia evadării.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
