Articol de Cezar Titor - Publicat marti, 07 aprilie 2026 20:49 / Actualizat miercuri, 08 aprilie 2026 01:16
Mircea Lucescu, cel mai titrat nume din istoria fotbalului românesc, a încetat din viață astăzi, la vârsta de 80 de ani.
- Internat pe 29 martie, după ce a leșinat la antrenamentul naționalei României, Mircea Lucescu a fost dus la Spitalul Universitar din Capitală, acolo unde i s-a montat un defibrilator;
- Fostul selecționer trebuia să fie externat vineri, 3 aprilie, dar a făcut un infarct. Medicii l-au resuscitat și Il Luce a rămas pe secția USTACC (Unitatea de Supraveghere și Tratament Avansat a Pacienților Cardiaci Critici);
- În noaptea de sâmbătă spre duminică, „aritmiile au devenit severe și nu au mai răspuns la tratament”, iar Lucescu a fost mutat la Terapie Intensivă, în comă, susținut de aparate. Familia s-a strâns de urgență la București și i-a fost alături în ultimele clipe.
- Il Luce, unul dintre cei mai mari oameni de fotbal din istoria României, a murit astăzi, în Marțea Mare, la vârsta de 80 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!
A murit legendarul Mircea Lucescu
„Spitalul Universitar de Urgență București informează că astăzi, marți, 7 aprilie 2026, în jurul orei 20.30, a fost declarat decesul domnului MIRCEA LUCESCU.
Domnul Mircea Lucescu a fost unul dintre cei mai titrați antrenori si jucători de fotbal români, primul care a calificat echipa națională a României la un Campionat European, în anul 1984. Generații întregi de români au crescut cu imaginea sa în suflet, ca un simbol național. Dumnezeu sa îl odihnească!”, se arată în comunicatul emis de SUUB.
Cine a fost Mircea Lucescu
Cariera de fotbalist a lui Lucescu a fost indisolubil legată de Dinamo, clubul alături de care a cucerit șapte titluri de campion și o Cupă a României, în 250 de meciuri disputate între 1963 și 1977.
Drumul în antrenorat l-a început într-un mod care avea să-i definească întreaga existență profesională: inovator, curajos, înaintea vremurilor. La Hunedoara, în postura de antrenor-jucător, a revoluționat „sportul rege” de „sub furnale”, transformând orașul într-un veritabil epicentru al valorilor fotbalistice românești.
A calificat România la Campionatul European din 1984, punctând acel parcurs cu o victorie legendară în fața Italiei, campioana mondială en-titre, apoi a devenit „arhitectul” formidabilei echipe Dinamo de la finalul anilor '80. A trăit și a antrenat în perioada romantică a fotbalului italian, la începutul anilor '90, într-o epocă dominată de geniu, pasiune și personalități uriașe.
Vizionar într-un sport care încă nu înțelegea importanța datelor și a analizei video, Lucescu a fost cu un pas înaintea vremurilor sale. A adus un titlu istoric în Giulești, a oferit indicații unor titani ai fotbalului precum Ronaldo sau Roberto Baggio la Inter, apoi a cucerit Turcia, bifând campionate cu rivalele Galatasaray și Beșiktaș, la BJK chiar în anul centenarului.
A mutat definitiv polii de putere în fotbalul ucrainean, de la Kiev la Donetsk, unde a construit dinastia Șahtiorului (2004-2016) și a devenit primul și singurul antrenor român câștigător al Cupei UEFA / Europa League (2-1 cu Werder Bremen, în 2009). O performanță care i-a cimentat statutul internațional.
În ultima parte a carierei, nu a avut parte de continuitate la Zenit, la naționala Turciei sau la Dinamo Kiev, dar a răspuns fără ezitare chemării Federației Române de Fotbal, acceptând să revină, după aproape patru decenii, la cârma primei reprezentative.
Totuși, este încă al patrulea cel mai titrat antrenor din istoria fotbalului mondial, cu 36 de trofee, devansat doar de Pep Guardiola, Sir Alex Ferguson și Jock Stein, deținătorul recordului de meciuri internaționale pe bancă (307) și cu aproximativ 1.700 de partide antrenate la toate nivelurile - aproximativ 4 ani și jumătate din cei 80 petrecuți la marginea terenului.
Numele lui Mircea Lucescu este imposibil de ocolit în orice discuție despre fotbalul autohton.
Viața e plină de situații pe care le trăiești aproape inconștient, dar care, ulterior, se reașază și-ți dau o altă imagine a tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul anilor, succese sau insuccese, satisfacții sau insatisfacții.
- Mircea Lucescu
Mircea Lucescu, primii pași în viață: tată rănit la Cotul Donului, familie numeroasă
Mircea Lucescu s-a născut la 29 iulie, în București, în cartierul Apărătorii Patriei, într-o familie numeroasă, cu cinci copii, încercată devreme de greutăți. Tatăl său a fost rănit pe front, la Cotul Donului, iar mama s-a îmbolnăvit la rândul ei, astfel că echilibrul familiei a depins de sacrificiile făcute pe rând de cei mari. Mai întâi sora sa, care a renunțat timpuriu la școală, apoi frații au preluat rolul de susținători, într-o luptă zilnică pentru supraviețuire.
În acest decor auster, micul Mircea și-a găsit refugiul în cărți și în visare. Citea mult, asculta cu nesaț meciurile de fotbal la radio și își imagina, cu o ambiție tăcută, că într-o zi va ajunge sus.
De fapt, lampa, difuzorul și mingea de cârpă au fost elementele esențiale ale dezvoltării mele.
- Mircea Lucescu
Mircea Lucescu a început fotbalul la nivel de juniori în 1961, la Școala Sportivă 2 București. La 13 ani, a trăit prima mare bucurie în fotbal, câștigând titlul de campion al Bucureștiului la nivel de copii, după o finală disputată pe vechiul stadion „23 August”. Își amintea peste ani de ploaia torențială care a însoțit acel meci și de faptul că a fost nevoit să joace în teniși, într-o perioadă în care condițiile erau departe de cele ideale.
La acea vreme, evolua pentru echipa din cartierul Apărătorii Patriei, reprezentând Școala Generală nr. 103, într-o competiție cu o formație din apropierea stadionului „23 August”. Chiar și la o vârstă fragedă, Lucescu era implicat în tot ce ținea de echipă: jucător, coordonator și, în bună măsură, organizator al competițiilor.
Activitatea sportivă se desfășura în condiții modeste. Profesorul de educație fizică, un om respectat și bine intenționat, se întorsese din război cu probleme serioase de sănătate și se deplasa cu dificultate. Școala nu dispunea de sală de sport, astfel că orele de mișcare se țineau adesea pe culoarele claselor.
Meciul jucat pe vechiul stadion „23 August” a fost un moment de răscruce în formarea lui Mircea Lucescu, primul contact real cu fotbalul mare. Partida copiilor s-a disputat înaintea unui derby între CCA și Dinamo, iar acest context a făcut ca jocul să nu treacă neobservat. Printre cei care l-au remarcat s-a aflat Ștefan Stănculescu, antrenor la grupele de copii ale lui Dinamo. Totuși, mutarea nu s-a concretizat atunci, distanța față de casă fiind un obstacol prea mare pentru un copil.
Cum a ajuns în Ștefan cel Mare + înainte, a dat probe la CCA!
În aceeași perioadă, Lucescu a avut parte de o experiență scurtă și confuză la CCA (Steaua), unde a participat, preț de o dimineață, la o selecție organizată pe un teren din spatele clădirii care astăzi găzduiește Guvernul. Centrul de juniori era coordonat de Romeo Catană, iar Lucescu a fost folosit ca portar, fără să aibă însă ocazia reală de a demonstra ceva.
A apucat doar câteva degajări, fiind repartizat într-o echipă clar superioară, iar la final selecția s-a încheiat brusc, fără explicații. Cu toate acestea, la acea vârstă, simpatia lui se îndrepta chiar spre CCA, rivala de moarte a echipei unde avea să scrie istorie ulterior.
Drumul său a continuat apoi la Recaș, o echipă de cartier unde juca și fratele său. Era un mediu modest, dar viu, în care fotbalul se făcea din pasiune. Echipa era coordonată de Victor Stănculescu, student la IEFS, care a remarcat imediat „energia, mobilitatea și instinctul său”, după cum însuși declara într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor. Stănculescu a fost cel care l-a îndrumat spre CSȘ 2 București, pe când Lucescu avea 15-16 ani.
Acolo a simțit pentru prima dată că intră într-un cadru organizat: primea echipament, o geantă, un bon de masă, lucruri mici, dar care făceau diferența.
Momentul care a schimbat totul a venit într-un meci contra dobrogenilor de la Farul, echipă pregătită de Bukossy, cel care l-a descoperit ulterior pe marele Gică Hagi. CSȘ 2 s-a impus cu 2-0, iar Lucescu a marcat ambele goluri. A fost partida care l-a adus în atenția lui Nicolae Gorgorin, cel care l-a recomandat lui Traian Ionescu, un antrenor cunoscut pentru deschiderea față de jucătorii tineri. Ionescu l-a urmărit de mai multe ori, până când a decis să facă pasul final.
Confirmarea a venit într-un mod aproape cinematografic. Într-o seară, o Volgă neagră a oprit în fața casei familiei Lucescu, stârnind emoție în tot cartierul. Din mașină a coborât Traian Ionescu, cu pălărie cu boruri largi și fular la gât, însoțit de colonelul Cornel Turtureanu, șeful secției de fotbal. Discuția cu părinții a fost clară: Dinamo îl dorea. La plecare, Ionescu a lăsat pe masă 50 de lei, bani pentru drumul cu tramvaiul până în Ștefan cel Mare.
Ajuns la club, Lucescu a fost aruncat rapid într-un meci amical la Pitești, unde a intrat în repriza a doua și a impresionat. În aceeași seară, transferul era semnat. A rămas două sezoane la Dinamo, perioadă în care trupa din Ștefan cel Mare a câștigat două titluri, 1963-1964 și 1964-1965, fără o contribuție deosebită a lui „Il Luce”, competiția pe posturi fiind acerbă. Din acest motiv, i-a cerut lui Traian Ionescu împrumutul la Știința, denumirea din acele vremuri a celor de la Sportul Studențesc.
Din Liga a 2-a, a debutat pentru echipa națională!
În primul său sezon la Politehnica București, Mircea Lucescu a fost extrem de aproape de promovarea în prima ligă. Echipa a ratat obiectivul dramatic, în ultima etapă, la un singur punct distanță, după un egal pe terenul celor de la Poiana Câmpina, meci în care portarul advers a reușit o rară „doppietta” de la punctul cu var.
Iar evoluțiile sale constante nu au trecut neobservate. Deși evolua în Liga a II-a, Lucescu a fost convocat la echipa națională de Ilie Oană și Ștefan Kovacs, confirmând ascensiunea rapidă. În paralel, Traian Ionescu a încercat să-l readucă la Dinamo București încă din vara anului 1966.
Debutul la echipa națională a venit pe 2 noiembrie 1966, într-o victorie cu 4–2 împotriva Elveției, în preliminariile Campionatului European din 1968. Cu toate acestea, revenirea la Dinamo a fost amânată, Lucescu alegând să mai rămână un sezon la Politehnica, pentru a-și continua dezvoltarea.
Un an mai târziu, lucrurile s-au precipitat. Dinamo a forțat reîntoarcerea sa: aflat la Târgu Jiu, Lucescu a fost chemat de urgență la București, mesajul fiind transmis prin Miliție. A fost așteptat în Gara de Nord și trimis direct la Predeal, unde echipa se afla în cantonament. Din acel moment a început cea mai prolifică perioadă a carierei sale de jucător, una care avea să-l consacre definitiv în fotbalul românesc.
Legendă în alb și roșu
Mircea Lucescu s-a întors la Dinamo, iar revenirea sa a fost rapid validată prin momente decisive. Sezonul 1967-1968 i-a adus câștigarea Cupei României, într-o finală cu Rapid care avea să rămână în memoria clubului. Intrat pe teren în minutul 77, în locul lui Nicolae Nagy, la decizia antrenorului Bazil Marian, Lucescu a marcat de două ori și a înclinat definitiv balanța într-o victorie a roș-albilor cu 3-1.
Au urmat alți trei ani în care Dinamo a ajuns de fiecare dată în finala Cupei României. În 1971, Lucescu a reușit din nou o „dublă”, însă toate aceste finale s-au încheiat cu înfrângeri în fața Stelei. Campionatul a spus însă o altă poveste. În acea perioadă, Lucescu a mai câștigat patru titluri, cu o intermitență de doi ani (1971, 1973, 1975 și 1977).
Rolul său s-a nuanțat de la sezon la sezon, în funcție de context și de antrenori. Cu Nicolae Dumitru și Traian Ionescu a evoluat în 23 de partide, marcând de trei ori, iar sub comanda lui Ion Nunweiller a avut cel mai productiv sezon ofensiv al carierei, cu 12 goluri în 28 de meciuri.
Au urmat alte titluri, alte formule de joc, alte responsabilități. La final, bilanțul perioadei Dinamo a fost unul solid: 12 sezoane, 250 de meciuri în Divizia A și 57 de goluri, dintre care nouă marcate în derby-urile cu Steaua, „eterna rivală” a formației din Ștefan cel Mare.
266 de meciuriși 60 de goluri a contabilizat, în total, Mircea Lucescu pentru Dinamo
A jucat și pe scena europeană, unde a reușit să înscrie împotriva ambelor mari echipe din Madrid, Real Madrid și Atletico Madrid, chiar dacă Dinamo nu a reușit să treacă mai departe. Evoluțiile sale au fost apreciate și individual: locul patru în ancheta Gazetei Sporturilor pentru Fotbalistul Român al Anului în 1971 și locul al doilea în 1974.
Liderul „Generației Guadalajara”
În paralel, Lucescu s-a impus ca un om-cheie și la echipa națională. A fost parte importantă a campaniei de calificare la Campionatul Mondial din 1970, a devenit căpitan, iar la turneul final din Mexic a purtat banderola în toate cele trei partide. A fost liderul „Generației Guadalajara”. Prima oară a purtat banderola într-o partidă amicală cu Anglia, deținătoarea titlului mondial la acea vreme, pe „Wembley”, în ianuarie 1969.
A fost integralist cu Brazilia și Anglia și a jucat 69 de minute contra Cehoslovaciei. Imaginea care a rămas emblematică este cea de după meciul cu Brazilia, când a părăsit terenul cu tricoul lui Pele.
Ne-am dus prea devreme în Mexic, cu trei săptămâni înainte de start, după modelul sovietic, cu cantonamente lungi. Acolo au apărut și multe discuții, pe fond de nervozitate și frustrare, plus o stare de îngrijorare, fiindcă în țară se produseseră mari inundații și ne cam lipseau informațiile despre ce se întâmplă acasă.
- Mircea Lucescu, într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor
A continuat să fie o prezență constantă la națională și după Campionatul Mondial. În preliminariile Campionatului European din 1972, a disputat șapte meciuri și a marcat de două ori, contribuind la parcursul României până în sferturile de finală, fază în care „tricolorii” au fost eliminați de Ungaria, echipă care avea să se califice ulterior la turneul final.
În anii următori, Mircea Lucescu a mai bifat două apariții în preliminariile Campionatului Mondial din 1974, a jucat trei partide în Cupa Balcanică 1973-1976, competiție în care a înscris un gol într-o victorie cu 3–1 împotriva Greciei, și a adunat șase selecții în preliminariile Campionatului European din 1976, marcând într-un succes categoric, 6–1, contra Danemarca. Ultima sa apariție în tricoul echipei naționale a avut loc pe 4 aprilie 1979, într-un meci încheiat la egalitate, 2–2, cu Spania, în preliminariile Campionatului European din 1980.
9 goluria reușit Mircea Lucescu pentru prima reprezentativă: de două ori cu Cipru, o dată cu Peru, cu Finlanda, Țara Galilor, Grecia, Turcia, Danemarca și Italia
23 de partideare „Il Luce” în postura de căpitan al „tricolorilor”
70 de selecțiiare Lucescu în total pentru echipa națională
Arhitectul echipei „de sub furnale”, care avea să formeze ulterior scheletul echipei naționale
În iulie 1977, Mircea Lucescu a ajuns la Corvinul Hunedoara, unde, în ianuarie 1979, a devenit antrenorul echipei, continuând în același timp să joace. La finalul acelui sezon, hunedorenii în Divizia B, însă Lucescu a ales să rămână alături de club, contribuind decisiv la revenirea în prima ligă după doar un an.
Ulterior, a avut un rol important în performanța obținută în sezonul 1981-1982, când Corvinul a încheiat campionatul pe locul al treilea în Divizia A. La finalul acelei stagiuni, Mircea Lucescu s-a retras din activitatea de jucător, pentru a se dedica exclusiv carierei de antrenor.
Cum a explicat Mircea Lucescu alegerea de a merge la Hunedoara: „S-a întâmplat după cutremurul din 4 martie, când s-a dărâmat și apartamentul în care stăteam. La Hunedoara am mers din prietenie pentru Radu Nunweiller, care evolua acolo de un an.
Pentru asta a trebuit să apelez la Ilie Verdeț, la Comitetul Central. El fusese și prim-secretar la Hunedoara. I-am zis că, în final de carieră, aș vrea să joc într-un centru muncitoresc. S-a bucurat. A făcut presiuni la Dinamo și m-au lăsat să plec. Acolo am trăit cei mai frumoși ani ai vieții din punctul de vedere al satisfacțiilor profesionale”.
Ioan Andone, Dorin Mateuț, Mișa Klein, Mircea Rednic, Romulus Gabor sunt doar câteva dintre numele „patentate” de Mircea Lucescu în perioada Corvinul Hunedoara.
La finele sezonului 1981-1982, a plecat de la Corvinul Hunedoara, pentru a se concentra exclusiv pe mandatul de la echipa națională, pe care o pregătea simultan din noiembrie 1981.
Debutul lui Mircea Lucescu ca selecționer al României a avut loc pe 11 noiembrie 1981, într-un meci încheiat „alb”, 0-0 cu Elveția, în preliminariile Campionatului Mondial din 1982.
„Meciul cu Italia a fost o capodoperă”: „doctoratul” lui „Il Luce” în antrenorat
Primul succes cu ecouri al lui „Il Luce” pe banca echipei naționale.
Succesul cu Squadra Azzurra a marcat momentul emergenței lui „Il Luce” pe scena internațională, pe care avea s-o „îmblânzească”, cu calmul marilor maeștri, în deceniile ce-au urmat. A fost una dintre primele culmi ale carierei sale, o veritabilă „capodoperă”, după cum el însuși o numea.
16 Aprilie 1983. O seară de primăvară în care România a scris istorie cu litere mari, învingând Italia, campioana mondială en-titre, scor 1-0, pe stadionul „23 August”. Un rezultat răsunător, împotriva unei echipe care, cu doar câteva luni în urmă, îngenunchease Brazilia, Argentina și Germania Federală în drumul către „Copa Mundial” din 1982.
Meciul conta pentru preliminariile Euro '84: doar 8 echipe participau la turneul final: strict câștigătoarele celor 7 grupe și țara organizatoare.
„Vom arunca în luptă toate forțele pentru a pune în aplicare tot ce știm” era declarația lui Mircea Lucescu de pe prima pagină a ziarului „Sportul”, în preambulul disputei de pe miticul „23 August”, stadion în tribunele căruia au fost prezenți peste 80.000 de spectatori pentru partida cu peninsularii, aceștia fiind protagoniștii și ai unui show pirotehnic în stadiu arhaic, cu torțe confecționate din ziare.
„Monștrii sacri” ai lui Bearzot își jucau ultima carte la București. Era a patra partidă dintr-un total de opt, iar România se afla pe primul loc în clasamentul grupei, cu 5 puncte. Urmau Cehoslovacia, Italia și Suedia, fiecare cu câte 3 puncte, iar Cipru închidea grupa, cu 2 puncte.
Italia venea la București cu spatele la zid. Un eșec ar fi compromis aproape definitiv șansele „azzurrilor” de calificare, în timp ce o victorie a echipei pregătite de Lucescu ar fi apropiat România decisiv de primul Euro din istorie.
Naționala noastră s-a impus cu 1-0 și a pierdut doar un singur meci până la finalul campaniei, cel de la București cu Cehoslovacia. La capătul preliminariilor, „tricolorii” au încheiat grupa pe primul loc, cu 12 puncte, urmați de Suedia (11 puncte), Cehoslovacia (10), Italia (5) și Cipru (2).
„Sunt campioni mondiali, dar sunt oameni normali”
Succesul ar putea fi catalogat și drept unul psihologic, așa cum reieșea din mărturiile lui Mircea Lucescu.
„Am jucat cu Suedia, am câștigat cu 2-0. După meci, la care a fost prezent și Bearzot, a urmat o seară specială. Nea Ion Chirilă și Mache Ionescu l-au invitat pe Bearzot la o bere, pe terasa de la Lido. M-am purtat frumos cu el, l-am invitat și acasă, i-am oferit o pipă, era pasionat de așa ceva.
Ulterior, m-a invitat și el la Roma, la primul meci al Italiei după câștigarea Campionatului Mondial din 1982. Jucau împotriva Elveției și, surprinzător, au pierdut cu 1-0. După meci, m-a invitat la masa oficială. Am stat lângă Bearzot, iar în fața noastră era Dino Zoff. Discutau despre ce nu a mers, despre jucători, despre joc, despre echipă.
Eu ascultam tot cu foarte mare atenție. Voiam să mă întorc acasă și să le spun băieților noștri: «Uite, sunt campioni mondiali, dar sunt oameni normali, modești», a spus „Il Luce” într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor pentru documentarul-reverență lansat anul trecut: „Il Luce. Maestrul”.
După un 0-0 la Firenze, România s-a impus în primăvară. Lucescu i-a dat șah-mat tactic lui Enzo Bearzot, planul selecționerului orbitând în jurul lui Ilie Balaci. În acea seară, „Minunea Blondă” a strălucit! L-a ridiculizat pe Claudio Gentile, cel care l-a anihilat pe marele Diego Maradona în Italia - Argentina 2-1, la Mondialul din '82. A câștigat toate cele cinci dueluri directe cu acesta.
78%a fost procentajul duelurilor câștigate de Balaci, cel mai mare din toată echipa lui Lucescu
În minutul 24, a fost și cel care i-a pasat șiret lui Boloni din lovitură liberă, cel din urmă învingându-l pe marele Dino Zoff cu o „torpilă” din afara careului.
Lucescu anticipa și reușita alor noștri: „Îmi amintesc și conferința de presă dinaintea meciului. Atunci am spus: «Acest meci poate fi câștigat printr-o lovitură liberă». A fost declarația mea, pentru că știam foarte bine și care sunt punctele noastre forte, și unde sunt vulnerabili ei. Cunoșteam exact unde putem ajunge și ce trebuie să facem pentru a reuși”.
A fost cel mai important meci. A fost, poate, pentru prima dată când România învingea o campioană mondială, și nu orice campioană, ci Italia. Meciul cu Italia a fost o adevărată capodoperă: pregătit în cel mai mic detaliu: lotul, atmosfera, stadionul plin, așteptările oamenilor. Totul a fost construit în jurul acelui moment.
- Mircea Lucescu
La turneul final, desfășurat într-un format restrâns, cu doar opt echipe participante, România a obținut un punct după un rezultat de egalitate, 1-1, cu Spania, însă a pierdut celelalte două partide, în fața Germaniei de Vest și a Portugaliei, ratând astfel calificarea din grupă.
Sub conducerea lui Mircea Lucescu, echipa națională a fost foarte aproape de calificarea la Campionatul Mondial din 1986, terminând campania la un singur punct în spatele ocupantei locului secund, Irlanda de Nord. Mandatul său s-a încheiat după o victorie categorică, 4-0, împotriva Austriei, meci din preliminariile Campionatului European din 1988, disputat la 10 septembrie 1986.
Mircea Lucescu rămâne, totodată, antrenorul care i-a oferit debutul la echipa națională lui Gheorghe Hagi, la doar 18 ani, într-un meci amical încheiat 0-0 cu Norvegia, și cel care i-a încredințat banderola de căpitan la vârsta de 20 de ani, un gest care avea să marcheze începutul unei epoci.
Întoarcerea la Dinamo
În noiembrie 1985, Mircea Lucescu a revenit în Ștefan cel Mare, într-o perioadă în care încă ocupa funcția de selecționer al echipei naționale. La capătul primului său sezon pe banca roș-albilor, Dinamo a cucerit Cupa României, după o finală câștigată cu 1-0 în fața Stelei, rivala directă și, la acel moment, proaspătă câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni.
La apusul regimului comunist, Dinamo era solidă, după ani de continuitate și coerență. Lucescu a pus bazele unei echipe echilibrate, în care experiența s-a îmbinat firesc cu tinerețea. Din propria pepinieră au fost promovați Bogdan Stelea, Ionuț Lupescu și Florin Răducioiu, în timp ce jucători tineri precum Dănuț Lupu și Ioan Ovidiu Sabău au fost aduși pentru a completa nucleul. Lor li s-au alăturat fotbaliștii veniți de la Corvinul, Ioan Andone, Mircea Rednic, Michael Klein și Dorin Mateuț.
Această formulă a dus Dinamo până în sferturile de finală ale Cupei Cupelor, în sezonul 1988–1989, unde a fost eliminată de Sampdoria la regula golului marcat în deplasare, după un scor general de 1-1. Un an mai târziu, Dinamo a atins apogeul acestui ciclu: a câștigat titlul în Divizia A și Cupa României, din nou după o finală cu Steaua, de poveste, scor 6-4!
72%a fost procentajul succeselor lui Mircea Lucescu pe banca lui Dinamo: 141 victorii, 28 de remize, 28 de eșecuri
Parcursul european a continuat până în semifinalele Cupei Cupelor 1989-1990, unde drumul s-a oprit în fața celor de la Anderlecht, 0-2 la general.
Singur, singur de tot!, m-am simțit antrenor la Dinamo, pentru că-mi dădeam seama că ne e imposibil să urcăm mai sus de locul doi. Era insatisfacția că nu pot să-i ajut mai mult pe băieți, dar am avut șansa să mă simt bine cu mine însumi, cu gândurile, nostalgiile și amintirile mele. Am putut trăi și mă hrănesc în continuare din ele.
- Mircea Lucescu
Experiența italiană
După Revoluție, Mircea Lucescu a mers în „Cizmă”, intrând într-o etapă nouă a carierei sale, una care avea să-l definească nu doar ca antrenor, ci și ca vizionar. Italia a fost prima mare provocare externă, un spațiu competitiv, dur și extrem de exigent, în care Lucescu a încercat să-și impună ideile într-un fotbal aflat în plină efervescență.
În iulie 1990, a ajuns în Serie A, la Pisa, într-un context dificil, marcat de așteptări mari și presiune constantă. Debutul a fost promițător, însă un eșec dur, 3-6 cu Inter, a declanșat primele tensiuni cu președintele clubului, Romeo Anconetani.
În ciuda relației complicate cu conducerea, Lucescu a rezistat pe bancă timp de 24 de etape, fiind demis în martie 1991. Retrogradarea nu a mai putut fi evitată, chiar dacă schimbarea antrenorului nu a adus nicio redresare.
Cu Anconetani, la Pisa, a fost cel mai complicat. Veneam dintr-un fotbal neprofesionist, nu cunoșteam bine regulile din Italia, relațiile dintre jucători, conducători, ziariști, public. Iar asta m-a dat peste cap la început. Mai ales că Italia însemna atunci epoca președinților-patroni, un fel de padre-padrone, iar Anconetani trata echipa ca pe o jucărie care-i aducea bani.
De fapt, el e singurul președinte care m-a demis, după o înfrângere la Cagliari în contextul în care-i vânduse pe Piovanelli la Juve, accidentat!, pe Padovano la Napoli, pe Neri la Lazio. Era însă un tip impulsiv, lua decizii pe fond emoțional.
- Mircea Lucescu
Perioada de la Pisa a fost însă importantă dincolo de rezultate. A lucrat cu un tânăr Diego Simeone, aflat la început de drum, și l-a cunoscut pe Adriano Bacconi, colaborare care avea să influențeze profund modul său de lucru. Împreună au dezvoltat o abordare inovatoare pentru acea vreme, bazată pe colectarea și analiza detaliată a datelor despre jucători, metodă pe care Lucescu o folosise încă din perioada Corvinul.
Această direcție a fost consolidată la Brescia, unde Lucescu a ajuns în vara lui 1991. A reușit promovarea rapidă în Serie A, apoi a trăit alternanța dură dintre ascensiune și retrogradare, specifică unui club de tranziție. Sub comanda sa, Brescia a câștigat Cupa Anglo-Italiană în sezonul 1993–1994, dar instabilitatea sportivă a dus, în cele din urmă, la despărțiri succesive.
În acea perioadă, Brescia a primit supranumele de „Brescia romena”, datorită numărului mare de jucători români aduși de Lucescu: Gheorghe Hagi, Florin Răducioiu, Dorin Mateuț, Ioan Sabău și Dănuț Lupu.
Tot la Brescia, Lucescu l-a remarcat și promovat în antrenamentele primei echipe pe un adolescent de doar 15 ani, Andrea Pirlo, anticipând un talent care avea să marcheze fotbalul mondial, chiar dacă regulamentele nu i-au permis debutul oficial.
În paralel cu activitatea sportivă, Lucescu și Bacconi au investit în dezvoltarea unui software revoluționar pentru acea perioadă, FARM (Football Athletic Results Manager), primul program dedicat monitorizării datelor din fotbal. Proiectul, transformat ulterior în Digital Soccer Project, avea să fie vândut companiei Panini pentru două milioane de euro, confirmând încă o dată intuiția și deschiderea lui Lucescu către inovație.
Ultima experiență italiană a venit în vara lui 1996, la Reggiana, unde l-a adus alături de el pe Ioan Sabău. Mandatul a fost însă scurt, încheiat în noiembrie, într-un sezon dificil care s-a terminat cu retrogradarea echipei.
Perioada italiană nu a fost una a trofeelor mari, ci a acumulărilor decisive. A fost etapa în care Mircea Lucescu a învățat, a experimentat și a rafinat un mod de lucru care avea să-i definească succesul ulterior, o școală dură, dar esențială, într-unul dintre cele mai competitive campionate ale lumii.
Printre staruri mondiale, pe „Meazza”, și titlul în Giulești
În iulie 1997, Mircea Lucescu s-a întors în România și a preluat banca tehnică a celor de la Rapid, unde a demarat un nou proiect de construcție. A mizat pe jucători tineri, pe care i-a promovat și responsabilizat rapid, Bogdan Lobonț, Răzvan Raț și Daniel Pancu, completând lotul cu fotbaliști pe care îi cunoștea foarte bine din experiențele anterioare, precum Dănuț Lupu, Ioan Ovidiu Sabău ori Mircea Rednic.
Rezultatele au apărut rapid. În primul sezon, giuleștenii au câștigat Cupa României 1997-1998, după o finală decisă cu 1-0 în fața celor de la Universitatea Craiova, succes care a confirmat soliditatea proiectului. Evoluțiile echipei au atras din nou atenția fotbalului mare, iar în decembrie 1998, Lucescu a fost numit antrenor principal la Inter Milano.
La Milano, a lucrat într-un vestiar de gală, alături de jucători precum Ronaldo, Roberto Baggio, Yuri Djorkaeff, Andrea Pirlo, Javier Zanetti și Ivan Zamorano. Inter a ajuns până în sferturile de finală ale Ligii Campionilor 1998–1999, unde a fost eliminată de Manchester United, echipă care avea să câștige competiția. Mandatul său s-a încheiat în martie 1999, pe fondul unui context tensionat, marcat inclusiv de relația complicată cu Ronaldo.
22 de partidea pregătit-o Lucescu pe Inter: 7 victorii, 5 remize, 10 eșecuri
Am greșit când am preluat echipa în decembrie și am semnat un contract pe șase luni. Lot dezechilibrat - patru decari, Baggio, Ze Elias, Djorkaeff, Recoba, niciun fundaș central!
Am început extraordinar, dar s-au accidentat Ronaldo, Simeone, Zamorano, am pierdut stupid meciuri cu adversari mai mici, gen Perugia, moment în care l-am sunat pe Moratti și i-am comunicat că demisionez. Și clubul făcuse o mare eroare, pe care Corioni, fostul președinte cu care lucrasem la Brescia, i-a reproșat-o lui Moratti!
Au comunicat că Lucescu va activa pe o perioadă limitată, până la angajarea lui Lippi, cu care exista deja un acord să vină la Inter după ce termina cu Juve. Mulți jucători erau fără contract, presau. Îmi reproșez că n-am fost destul de stăpân pe mine în raportul cu ei.
- Mircea Lucescu
Revenirea la Rapid a avut loc imediat și a fost decisivă. În sezonul 1998–1999, Lucescu a condus formația giuleșteană către câștigarea celui de-al doilea titlu de campioană a României, primul după o pauză de 32 de ani, performanță istorică pentru club. Câteva luni mai târziu, Rapid a completat perioada de vârf prin câștigarea Supercupei României, după un categoric 5-0 împotriva Stelei.
Această succesiune Rapid - Inter - Rapid a consolidat imaginea lui Mircea Lucescu ca antrenor capabil să construiască rapid echipe competitive, să gestioneze contexte diferite și să lase urme clare oriunde a lucrat, după cum acesta a afirmat că este cea mai mare dorință a sa, să lase ceva în spate oriunde a lucrat.
Turcia. Campion cu Galatasaray și Beșiktaș
A urmat experiența Turcia, într-un campionat intens și solicitant, unde rigoarea și experiența sa au fost decisive. A ajuns la Galatasaray în 2000, câștigând, chiar la debut, Supercupa Europei, împotriva celor de la Real Madrid.
Nea Mircea a pregătit extraordinar Supercupa cu Madridul! De altfel, e un lucru pe care l-a făcut în toată cariera, obsesia de a nu lăsa nimic la voia întâmplării. Indiferent dacă jucam cu Vanspor, Fenerbahçe sau Beșiktaș, pregătea meciurile la fel. Uneori devenea deranjantă această strategie de a diseca totul așa cum considera necesar.
- Gică Popescu
A câștigat titlul cu formația „Cimbom” în sezonul 2001-2002, izbutind același lucru și cu Beșiktaș, în sezonul următor, chiar în anul centenarului clubului.
Am cucerit campionatul la aniversarea a 100 de ani, ceea ce n-au izbutit Galata și Fener.
- Mircea Lucescu
Această perioadă a coincis cu parcursul remarcabil al Turciei la Campionatul Mondial din 2002, unde selecționata pregătită de Șenol Guneș a ajuns până în semifinale și a încheiat competiția pe locul al treilea.
Mulți dintre jucătorii-cheie ai acelei echipe proveneau din marile cluburi din Istanbul și evoluau într-un campionat în care antrenori precum Lucescu impuseseră deja un nivel ridicat de organizare tactică și profesionalism. Fără a fi direct implicat în proiectul naționalei, Lucescu a fost parte din acest context mai larg, care a favorizat maturizarea fotbalului turc.
În acea perioadă, când eram în Franța, în tratament, jucam la Marseille. Și Mircea Lucescu a spus doar atât: «Îl vreau pe Pascal Nouma!», chiar dacă eram într-o stare de sănătate foarte gravă. Și m-a adus înapoi în Turcia, în echipa lui. I-am sărutat mâna, ca să-i spun: «Tu ești totul pentru mine!». M-a adus chiar și când eram bolnav. Lumea începuse să vorbească despre mine că o să mor, că nu sunt bun. Dar el a crezut permanent în mine.
Mister Lucescu a fost și încă este o figură paternă pentru mine. Chiar mai mult decât tatăl meu biologic, Yannick. Eram pe punctul de a muri, foarte, foarte rău, pentru că aveam o umflătură în zona cefei. Diagnosticat cu cancer muscular... Aveam doar 2% șanse de supraviețuire și 98% șanse de a muri.Mă verifica, vorbea cu mine. Locuiam aproape unul de celălalt, la vreo 100 de metri distanță. Și noaptea mă suna și coboram să bem o cafea. Doar o cafea. Un loc întunecat, nimeni acolo! Nu știu câte ore stăteam în fiecare seară și vorbeam, dar nu despre fotbal. Vorbeam despre viață, despre familia mea, despre copii. Tatăl meu nu a fost niciodată așa. Era o conexiune între noi.
- Pascal Nouma, marcat de Mircea Lucescu
Dinastia Șahtior. Mărturiile lui Darijo Srna: „Lucescu este unic!”
În mai 2004, Bernd Schuster era demis de pe banca lui Șahtior Donețk, cu doar câteva săptămâni înainte de finala Cupei Ucrainei. Rinat Ahmetov, patron ambițios și orgolios, avea un obiectiv clar: să mute centrul de putere fotbalistică din Ucraina de la Kiev către Donețk. Cu toate investițiile masive făcute în aproape opt ani, rezultatele erau sub așteptări, doar un titlu de campioană și trei Cupe ale Ucrainei.
În aceeași perioadă, Mircea Lucescu își dădea demisia de la Beșiktaș. Ahmetov se mișcă rapid și intră în negocieri cu tehnicianul român, reușind să-l convingă să preia echipa. Pe 18 mai se semnează contractul, iar pe 30 mai urmează deja primul test: finala Cupei Ucrainei contra lui Dnipro. În lot erau deja patru români, Răzvan Raț, Daniel Florea, Flavius Stoican și Ciprian Marica. Venirea lui „Il Luce” aduce un suflu nou, iar Șahtior câștigă finala cu 2-0, primul trofeu dintr-o pleiadă impresionantă.
Vara acelui an marchează începutul adevăratei reconstrucții. Lucescu transformă filosofia clubului, aducând mulți brazilieni, care vor deveni semnătura stilului său. Amintim de Fernandinho, Luiz Adriano, Willian, Fred, Douglas Costa sau Elano.
În primul sezon, Șahtior cucerește titlul și se califică în grupele Ligii Campionilor, doar pentru a doua oară în istorie, doar începutul unei dinastii care va domina fotbalul ucrainean sub comanda lui Mircea Lucescu.
12 sezoanea petrecut Mircea Lucescu pe banca „minerilor”, cea mai lungă perioadă petrecută la vreo echipă de club în carieră
Și cine ar putea spune mai bine această poveste decât Darijo Srna? Croatul care a dominat flancul drept al apărării este jucătorul cel mai des folosit de Mircea Lucescu în întreaga carieră: 463 de apariții. Într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor, fostul căpitan al lui Șahtior din perioada „regimului Lucescu” oferă detalii din vestiar.
Îl descrie pe antrenorul român drept un câștigător în serie, un muncitor desăvârșit și un lider autentic, care și-a împins jucătorii să-și atingă limitele. Relația dintre cei doi a rămas una de prietenie și respect profund, iar Srna îl consideră pe Lucescu un om de neînlocuit în lumea fotbalului.
Nu conta împotriva cui jucam. Ne practicam fotbalul nostru. Nu știam să ne apărăm, încercam mereu să atacăm. Lucescu a fost un câștigător, un om puternic și extrem de muncitor.
- Darijo Srna
Iar palmaresul vorbește de la sine: opt titluri de campion, șase Cupe ale Ucrainei, șapte Supercupe și, drept „perlă a coroanei”, Cupa UEFA din 2009, ultima ediție a competiției înainte de rebranduirea în Europa League.
În sezonul 2008-2009, Șahtior Donețk a început parcursul european în Liga Campionilor, însă a încheiat pe locul trei într-o grupă dificilă, alături de Barcelona, Sporting Lisabona și Basel. Clasarea i-a permis să continue în Cupa UEFA, unde a început un parcurs remarcabil.
Rând pe rând, echipa lui Mircea Lucescu a eliminat Tottenham, CSKA Moscova, Marseille și marea rivală Dinamo Kiev, într-un duel tensionat între granzii Ucrainei. Finala s-a jucat la Istanbul, pe stadionul „Şukru Saracoglu”, unde golurile marcate de Luiz Adriano și Jadson au adus cel mai important trofeu din cariera lui „Il Luce” la nivel de cluburi: Cupa UEFA.
Întotdeauna i-am fost alături. Fără fotbal, îi este imposibil să trăiască. Sunt mândru de el și toată lumea ar trebui să fie. Este unic.
- Darijo Srna
Zenit, naționala Turciei, Dinamo Kiev
După epoca de aur de la Donețk, Mircea Lucescu nu a mai beneficiat de aceeași continuitate la Zenit, la naționala Turciei sau la Dinamo Kiev, însă acest lucru nu echivalează cu un declin sau cu o perioadă lipsită de substanță.
Dimpotrivă, anii post-Șahtior, întinși între 2016 și 2023, rămân marcați de trofee, borne istorice și de aceeași amprentă clară a antrenorului-formator.
Numit la Zenit Sankt Petersburg pe 24 mai 2016, Lucescu a rezistat un sezon în Rusia, suficient însă pentru a cuceri Supercupa Rusiei, câștigată în iulie 2016 după o victorie cu 1-0 împotriva celor de la CSKA Moscova.
Eliminarea din cursa pentru Liga Campionilor și un loc trei în campionat la finalul sezonului 2016-2017 au dus la o despărțire prematură.
În august 2017, „Il Luce” a preluat naționala Turciei, într-o perioadă de tranziție pentru selecționata „Semilunii”. Mandatul, încheiat în februarie 2019, nu a adus calificarea la Campionatul Mondial din 2018 și s-a soldat cu retrogradarea în Liga C din Liga Națiunilor, dar a avut un impact structural important, Lucescu debutând și integrând jucători precum Zeki Celik, Merih Demiral sau Kahveci, care aveau să devină ulterior piese de bază ale selecționatei.
Revenirea în Ucraina, chiar la rivala celor de la Șahtior, Dinamo Kiev, din iulie 2020, în plină pandemie globală, a reprezentat cel mai solid capitol al perioadei post-Donetsk, în ciuda unui start marcat de controverse și de opoziția unei părți a suporterilor, aversiunea fiind cauzată tocmai de cei 12 ani petrecuți la „mineri”.
În primul sezon, 2020-2021, Lucescu a câștigat titlul de campion al Ucrainei și Cupa, realizând eventul, iar în octombrie 2020 a stabilit un record istoric, devenind cel mai vârstnic antrenor care a condus o echipă într-un meci de Liga Campionilor, la 75 de ani.
Mandatul său la Kiev s-a desfășurat ulterior sub presiunea războiului, Lucescu având inclusiv un rol esențial în gestionarea situației jucătorilor străini în 2022, înainte de a părăsi clubul în noiembrie 2023, după o înfrângere simbolică în fața Șahtiorului. Fără continuitatea și ciclurile lungi care l-au definit la Donețk, Mircea Lucescu a rămas, și în această etapă a carierei, un antrenor capabil să lase urme concrete.
„Il Luce”, pentru ultima dată
Pe 6 august 2024, la 38 de ani distanță de la primul său mandat, Mircea Lucescu revenea pe banca primei reprezentative a României. O întoarcere cu aer de destin și, poate, ultima mare provocare a unei cariere care nu mai avea nevoie de confirmări. „Il Luce” nu mai avea nimic de demonstrat, dar nici nu a putut rămâne indiferent atunci când fotbalul românesc l-a chemat din nou.
Cu șase victorii din tot atâtea meciuri în Liga Națiunilor, parcurs care ne-a dus până la barajul pentru Campionatul Mondial din această vară, și cu o campanie de calificări oscilantă pentru turneul final nord-american, povestea s-a încheiat la Istanbul. Înfrângerea în fața Turciei a tras cortina peste o carieră ca un film, lăsând în urmă un vis neîmplinit: Campionatul Mondial.
Demn până la capăt, Mircea Lucescu s-a retras de pe scena pe care a iubit-o o viață întreagă așa cum a trăit mereu: în inima fotbalului, acolo unde i-au bătut, deopotrivă, pasiunea și destinul. Nu a fost doar o carieră, ci o existență modelată de fiecare antrenament, de fiecare meci, de fiecare decizie luată sub presiunea marilor nopți.
Pentru el, fotbalul nu a fost niciodată un simplu joc, ci un limbaj universal prin care și-a exprimat ambiția, viziunea și forța de a construi. A format generații, a câștigat trofee, a traversat epoci și sisteme, dar mai presus de toate, a rămas fidel unei idei simple: să fie acolo, aproape de gazon, aproape de oameni, aproape de emoția pură a jocului.
A plecat discret, lăsând în urmă nu doar statistici impresionante, ci și o moștenire de respect, disciplină și eleganță. În termenii săi, acesta a fost marele privilegiu, un lux pe care puțini îl cunosc: să-ți închei povestea exact acolo unde ai început-o, în mijlocul pasiunii care te-a definit.
Dumnezeu să-l ierte pe Mircea Lucescu!
AI UN PONT? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
