Barcelona, Simeone și ritmul din Premier League

Pentru Cholo n-a fost cazul, din motive ce țin de Tottenham, însă Barcelona s-a lovit zdravăn de acest ritm la Newcastle și era s-o pățească. A și pățit-o, de fapt, dacă e să judecăm mai în profunzime lucrurile, căci, în afara rezultatului, catalanii se pot lăuda cu foarte puține lucruri după această primă manșă.

Presiune, intensitate, dueluri scrâșnite, „tackling”-uri duse până aproape de limita regulamentului, un ”box to box” practic în toate zonele terenului, publicul la doi pași, urlându-ți în urechi și sărbătorind un corner ca o mărire de salariu, o vijelie ce ține 90 de minute. Cam asta înseamnă Premier League și la această tradiție s-au aliniat inclusiv spaniolii ce domină campionatul englez, căci 3 din primele 4 echipe ale Angliei sunt conduse de iberici.

Barcelona de azi e o echipă ce suferă teribil în astfel de conjuncturi, mai ales atunci când nu e capabilă, din diverse motive, să-și desfășoare jocul obișnuit, în care mingea să se plimbe, nu să alerge. S-a văzut cel mai bine asta la mijlocul terenului, acolo unde tânărul Marc Bernal (18 ani totuși!) s-a trezit implicat într-o luptă cu o fiară ca Joelinton sau Tonali și unde Pedri părea de-a dreptul în depresie de fiecare dată când căuta soluții și nu le găsea.

Se tot spune că, mai ales în Champions League, diferența dintre o echipă bună și o echipă mare stă în finețea jucătorilor, în glezna lor și-n capacitatea de a lua decizii. La Newcastle, finețea e cea a unei bormașini, dar ea e compensată din plin de dorință.

Eddie Howe a știut să creeze un context emoțional în care să implice profund și publicul, dar și vestiarul, vorbind despre cel mai important meci din istoria clubului, aducându-l în prim plan pe Asprilla și al său hat-trick împotriva catalanilor de acum 30 de ani și construindu-și narațiunea pe un soi de „dacă nu acum, atunci când?!”.

Ușor patetic, între noi fie vorba, căci Newcastle de azi nu e Sunderland, marele său rival, e o echipă ce s-a obișnuit în Europa și va mai fi acolo. Însă elementul motivațional i-a ieșit și a fost foarte aproape de un succes pe care l-ar fi meritat, după felul în care s-a jucat, dar pe care nu l-a obținut pentru că fotbalul e uneori cinic. Iar Barcelona știe asta foarte bine, căci a trăit o experiență asemănătoare anul trecut, în returul cu Inter.

Newcastle a scos în evidență și limitele, dar și vulnerabilitățile Barcelonei, ce plătește factura efortului fizic și mental din returul cu Atletico de săptămâna trecută. Când s-a riscat mult și nu s-a câștigat mai nimic, dimpotrivă, Flick pierzând jumătate din structura sa defensivă de bază. Fiindcă marți seară s-a văzut, Kounde chiar și-n forma slabă pe care o traversa, e cu mult peste un Araujo din care a rămas doar dorința, mai puțin putința.

Kieran Trippier și Raphinha în Newcastle - Barcelona / Foto: Imago Images

Însă astfel de meciuri sunt adevărate meditații pentru acești tineri cu care Flick încearcă se cucerească o lume a bărbaților, marți pe listă adăugându-se un alt nume, Xavi Espart, 18 ani și el, despre care germanul spunea că-i reamintește de Lahm, 18 ani și el.

Însă Newcastle a scos în evidență și un alt aspect al catalanilor, pozitiv de această dată, capacitatea lor de a lupta într-un mediu ostil și într-un context ce nu le era avantajos. Cu care, de altfel, au și obținut golul egalizator ce poate însemna mult în economia acestei duble manșe.

Lecția suferinței, pe care toate câștigătoarele de Champions League din ultimii ani au aprofundat-o, inclusiv Real Madrid, inclusiv City, se învață cel mai bine în astfel de scenarii, unde copiii devin bărbați.

Barcelona a știut că va suferi și a suferit, a știut că, probabil, nu-și va putea face jocul, și-așa a fost. A acceptat acest scenariu, ceea ce, dacă stăm să ne gândim, echipa lui Messi n-a făcut-o la Roma, la Paris, la Torino sau la Liverpool, terenuri unde a căzut cu zgomot în ultimii 10 ani. Poate dacă ar fi știut ar fi luat măcar un trofeu de Champions League în toată această perioadă.

Cochetând cu dezastrul

„Flirting with disaster” e un film destul de cunoscut, produs acum aproape 30 de ani. E o comedie neagră, dar este fix realitatea în care se află azi Tottenham. O comedie a erorilor, dacă vă place mai mult Shakespeare. Mai degrabă însă a ororilor. Nici nu se știe exact care eroare e oroare în tot ceea ce s-a întâmplat la Spurs în ultimele luni, vorbind totuși de echipa care a câștigat Europa League.

Și care acum e atât de aproape de retrogradare încât nici nu-și dă seama. Demiterea lui Postecoglu, demiterea lui Thomas Frank sau numirea lui Igor Tudor, e greu de spus care a fost eroarea mai mare.

Simeone vorbea de ritmul din Premier League, dar Tottenham n-a arătat nimic din asta. În schimb, după 15 minute, Atletico avea 3-0 fără să fi făcut nimic pentru asta. Cine n-a văzut meciul poate crede că echipa lui Simeone a repetat prestația din prima repriză cu Barcelona, însă adevărul e că rar am văzut o echipă care să se îngroape de una singură precum Tottenham cu greșelile sale. Iar povestea înlocuirii portarului după 17 minute face parte din antologia umorului negru din fotbal.

Un portar pe care Igor Tudor l-a aruncat în infernul de pe „Metropolitano” fără niciun fundament (apărase doar două meciuri în acest sezon) și pe care l-a condamnat ulterior prin acea schimbare.

BBC se întreba miercuri dacă nu cumva ar fi în regulă ca și conducerea lui Tottenham să procedeze la fel cu Igor Tudor. Eventual să-l aducă la loc pe ”Big Ange”, măcar așa lucrurile ar căpăta un sens.

P.S. 1 - Prinși în plină campanie electorală, fanii Barcelonei au acum o altă temă de gândire. Nu, nu se întreabă dacă echipa lor favorită poate câștiga Champions League, ci dacă într-adevăr Laporta i-a trântit ușa-n nas lui Messi.

P.S. 2 - Cred totuși că tema tuturor de gândire, astăzi este: poate cineva să stea în fața lui Bayern?