Articol de Daniel Scorpie, George Nistor - Publicat duminica, 03 mai 2026, 11:02 / Actualizat duminica, 03 mai 2026 11:02
La poale de zgârie-nori, puțin mai la nord de centrul istoric al orașului, acolo unde Milano și-ar pune „în numele tatălui”, Cimitirul Monumentale deschide o lume rară, apusă și totuși atât de vie, printre tramvaie care își alunecă traficul și turiști dornici să-și plimbe pașii. Și fotbalul își are locul său în tot acest perimetru al memoriei, unde rivalitatea devine frăție dreaptă, unde Inter și AC Milan își văd de criptele lor și cam atât.
Pe dinafară, pare o oprire într-un itinerar cultural. Pe dinăuntru, devine o lecție întruchipată despre istorie și dureri devenite între timp nimicuri, despre felul în care o metropolă își așază în mod spectaculos, la vedere, figurile inevitabil învinse, ca să continue să le recunoască.
Încă de pe pietrișul dur al curții, cuvintele „Rispetto e silenzio” apasă exact cât trebuie, te face să calci spășit. Acela e momentul în care capitala lombardă e gata să îți arate că marmura rece și timpul deja consumat pot îmbrăca haina de artă.
Cimitero Monumentale din Milano, un loc unic
Cimitirul Monumentale nu seamănă cu un cimitir obișnuit. Mai corect, nu se lasă redus la ideea de cimitir. Este un muzeu în aer liber, unul dintre cele mai spectaculoase ale Italiei, unde mormintele au proporții de temple, mausoleele par mici palate, iar suferința a fost tradusă, de-a lungul secolelor, în bronz, coloane, granit, îngeri și scene familiale încremenite.
Unele monumente sunt sobre, altele teatrale, unele înduioșătoare, altele triumfă ca și cum familiile celor dispăruți ar fi vrut să spună, peste ani, că ceva a rămas.
Proiectat de arhitectul Carlo Maciachini și inaugurat în 1866, Monumentale, „camposanto” cu stație de metrou care-i poartă numele, a fost gândit de la început ca un spațiu vast, capabil să adune toate clasele sociale, dar și să ofere un loc pe măsura personalităților care au construit prestigiul urbei. Milano, oraș al industriei, al banilor, al fotbalului și al vanității la patru ace, și-a construit un album pe care îl răsfoiești mergând.
În față, mausoleul Famedio domină intrarea, în alb și nuanțe nisipii. Clădirea pare o catedrală a renumelui, ridicată în stil neogotic, cu o solemnitate de neînduplecat. Numele îi vine din latină, „famae aedes”, templul faimei. Inițial, spațiul fusese gândit ca biserică, apoi a devenit locul unde Milano și Italia au început să-și adune figurile ilustre într-un „Bellu al ei”: Alessandro Manzoni, Salvatore Quasimodo, Dario Fo, Alda Merini, Giorgio Gaber, Gae Aulenti, Carlo Cattaneo, nume din literatură, teatru, muzică, arhitectură, politică, istorie. O listă lungă, aproape copleșitoare, în care fiecare placă pare o pagină ruptă dintr-un manual greu.
Aici, aerul are o gravitate specială. În timp ce piatra ține răcoare, iar privirea caută nume cunoscute, lumina cade filtrată, peste telefoane ridicate grupat. Oamenii oricât de mult și-ar dori să fotografieze, sunt destinați să privească mai mult. Poate fiindcă, oricât de vizual ar fi locul, și prezența are finalitatea ei.
Aleile se deschid ca niște bulevarde de tăcere, în stânga și în dreapta, și epocile își regăsesc naturalețea. Neogotic, clasic, liberty, art nouveau, art deco, modernism, simbolism. Într-un loc, un înger pare că se prăbușește peste lespede, cu aripile grele și fața ascunsă. În altul, o familie întreagă e sculptată într-o scenă de parcă moartea ar fi intrat în cameră și n-a ieșit singură.
Sunt morminte care emoționează prin discreție și altele care te opresc prin exces. La Monumentale, unii au ales linii simple, alții au lăsat în urmă adevărate manifestări de piatră. Cimitirul a crescut an după an, cu lucrări semnate de sculptori și arhitecți importanți, de la Giannino Castiglioni la Luca Beltrami și Adolfo Wildt, până când a devenit o expoziție uriașă a cultului italian din secolele XIX și XX. Un loc transformat, prin acumulare, într-un poveste despre orgoliu, iubire, statut și despărțire.
Giuseppe Meazza, vecin de criptă cu Herbert Kilpin, fondatorul lui AC Milan
Turiștii merg fără acea grabă de mall. Unii se opresc la Edicola Campari, alții caută morminte celebre pe hărți. Se vorbește în șoaptă, în italiană, engleză, franceză, germană. Din când în când, cineva citește un nume cu voce joasă, apoi tace. Tăcerea are trepte, adâncimi, reveniri, în unele locuri, pare muzeală. În altele, intimă. Sunt zone în care te simți privitor și zone în care te simți intrus.
Drumul către cripta lui Giuseppe Meazza trece prin această alternanță de grandios și personal. Nu ajungi la el ca la o statuie din fața unui stadion, nu-l vezi mare. Îl cauți printre alți morți celebri, într-o ordine care pune laolaltă artiști, poeți, arhitecți, oameni politici, sportivi. Căci gloria nu mai are tribună, are placă, criptă, nume, ani. Niște scrijelituri.
Și tocmai această coborâre a apogeului în liniște face întâlnirea mai puternică.
Giuseppe Meazza se află în cripta Famedio. Peppino, Peppin, Balilla. Numele lui, rostit în Milano, produce vibrație. Pentru Inter, rămâne mai mult decât un fost mare jucător, este una dintre formele originare ale mitului, fotbalistul care a dat eleganță unei epoci dure.
La doar doi metri de cripta lui se află cea a lui Herbert Kilpin, fondatorul lui AC Milan. Detaliul pare scris de un scenarist cu ironii fine. În viață, cele două cluburi au împărțit orașul, familiile, barurile, cartierele, duminicile, culorile. În moarte, unul dintre părinții Milanului și cel mai mare simbol interist stau aproape, într-o vecinătate de destin. Două istorii rivale, două mitologii urbane, despărțite de doi metri. Altădată un duel, acum spațiu de împăcare.
Meazza s-a născut în 1910 și a intrat în lumea Interului de copil, pe când clubul purta încă alt aer. La 14 ani era deja în sectorul juvenil al Ambrosianei, numele sub care nerazzurrii au fost obligați să joace în perioada fascistă. La 16 ani, a fost împins în prima echipă. Când antrenorul Arpád Weisz l-a anunțat titular într-un meci din Coppa Volta, veteranul Leopoldo Conti a izbucnit: „Acum îi punem să joace și pe balilla?”. Balilla erau copiii înregimentați în organizația fascistă pentru cei mici. Simbolul interist a răspuns cum știa el, marcând două goluri. De acolo, legenda a prins rădăcini.
A fost centravanti, dar și artist. Marcator, însă și regizor al propriului act. Avea acea rapiditate intelectuală care separă marii fotbaliști de sportivii foarte buni. Simțea spațiul, spărgea forța cu viclenia sa, avea finețe, geometrie. Gazzetta dello Sport scria despre el ca despre expresia fotbalului ca invenție, ca instinct superior.
Cifrele lui spun multe: 457 de meciuri în campionat și 372 de goluri, trei titluri de golgheter, două titluri de campion al Italiei cu Inter, în 1930 și 1938, plus o Cupă a Italiei în 1939. În națională, 53 de selecții, 33 de goluri, 17 meciuri ca lider cu banderolă. Campion mondial în 1934 și 1938, într-o Italie condusă de Vittorio Pozzo, care a făcut din acea generație o mașinărie de rezultate.
Pentru Inter, în special, numele lui a devenit reperul absolut. A jucat 14 sezoane pentru club, a marcat cât pentru mai multe vieți, a reprezentat o identitate înainte ca fotbalul să se caute cu marketingul. Înainte de televiziuni, înainte de clipuri, înainte de contracte globale, Meazza avea deja gesturi de star. Își impunea moda, purta costume elegante, era imitat la coafură. Un VIP înainte ca termenul să se inventeze.
Apoi a venit declinul. În 1939, o afecțiune gravă la picior, descrisă atunci drept „sindromul piciorului înghețat”, l-a ținut departe de teren mai bine de un an. Pentru un fotbalist construit pe ritm și instinct, corpul a fost o limită. Meazza a refuzat, totuși, ieșirea bruscă din fotbal. A trecut la Milan, gest care în oraș a produs rumoare, apoi la Juventus, altă mutare de neimaginat pentru un simbol interist. Au urmat Varese, Atalanta și o întoarcere la Inter, uneori în rol dublu, de jucător-antrenor.
După retragere, a încercat banca tehnică, inclusiv în Turcia, la Beșiktaș, apoi a revenit în lumea Interului, unde a lucrat cu tinerii. Balilla începuse să dea mai departe.
Moartea lui, în august 1979, a fost o pierdere la nivel național. Se mutase la Rapallo, pe Riviera di Levante, și suferea de o boală gravă. A lăsat scris ca vestea morții să fie anunțată abia după înmormântare.
Acum, în cripta de la Monumentale, discreția aceea pare continuată. La doi metri, Herbert Kilpin completează cadrul. Englezul venit la Milano la sfârșit de secol XIX a pus bazele AC Milan în 1899. A adus cu el ideea clubului, a culorilor, a unei identități care avea să se transforme într-una dintre marile povești ale fotbalului mondial. Dacă Meazza e arta interistă ajunsă mit, Kilpin e începutul rossonero așezat bine. Între cei doi, orașul își ține derby-ul în cea mai calmă formă posibilă.
Monumentale, derby fără scor
Monumentale e spectacolul artei funerare, aspect care îl face diferit de multe atracții turistice ale orașului. Dacă Domul îți ridică aproape robotic privirea, dacă Galeria Vittorio Emanuele își arată vitrine, iar La Scala îți vorbește despre aplauze, Monumentale lucrează invers. Îți coboară privirea, te lasă să vezi puțin, deși exagerat și nu-ți mai trebuie faimă.
Milano pare, de afară, un oraș al viitorului. Al clădirilor noi, al cartierului Porta Nuova, al sticlei, al modei, al vitezei. La Monumentale, își arată arhiva afectivă. O arhivă mare de 250.000 de metri pătrați, construită din ambiții, doliu și frumusețe, unde se conservă feluri de a trăi.
Când ieși din zona criptelor, lumina e mai crudă. Nu pentru că s-a mișcat soarele, ci pentru că locul ți-a modificat ritmul.
Așa ajungi să-ți dai seama că „Rispetto e silenzio” nu a fost un îndemn. A fost o concluzie. Respect pentru ce a fost. Liniște pentru ce nu mai poate fi spus.
Diana Munteanu are un fotbalist favorit la CM: „Dacă m-ar da o tură cu trotineta nu mi-ar părea rău”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
