Fotbal cu burtoşi

Burtoşi nu înseamnă neapărat cei care sparg cămaşa cu buricul. Sînt mai degrabă ăia care ne sparg ecranul cu fruntea. Pot fi solizi sau bazedovieni, buhăiţi sau cu gropiţăa în bărbie, slabi sau unsuroşi. Greutatea lor nu e neapărat fizică, dar e sufocantă. Personalitatea lor zeppelinică a arestat fiecare electron media cu agende perfect decontabile financiar. Asta pentru că alcătuim o ţară în care nu legea, ci imaginea e respectată de gură-cască, termen perfect adecvat. A fi cunoscut devine o formă de presiune. Iată de ce fotbalul a ajuns o minge strivită sub fundul unor graşi. E gata să pocnească şi să-i dea cu noada de pămînt. Dar nu le pasă, ei trăiesc cu senzaţia că au mereu sub posterior o plasă de siguranţă, că vor cădea pe moalele teancurilor nesfîrşite de bani. Pînă cad ei, însă, se preabuşeşte totul în jur. Acum, decontul a ajuns la Naţională. Eşti nebun!, o să ziceţi. Doar nu vrei să scoţi basma curată Naţionala după aberaţia de la Cluj? Nu. Dar catastrofa fotbalistică, nume de cod “Lituania”, s-a născut din ceva. Nu trebuie să fii buddhist ca să înţelegi că totul are o karma. Nu poţi să joci limpede, coerent, curajos într-o lume turbată. Nu poţi să nu înjuri jurnalişti într-o asemenea lume. E obligatoriu. E ca o frăţie de sînge.

Cînd vorbim despre morală ne apucă rîsul. Dar asta nu înseamnă că ea nu funcţionează. La capătul maşinilor tari, al pipiţelor gonflate şi caselor care se învîrt după soare stă dorinţa de a face ceva, bun sau rău, în raport cu lumea. Tu hotărăşti dacă e bun sau rău, dar dacă eşti slab vor hotărî alţii pentru tine. Pentru acei energumeni ai Naţionalei cărora li s-a părut distractiv să-i scuipe verbal pe ziarişti a decis moda. E funny să-i bagi undeva pe ziarişti din cînd în cînd. Toţi o fac. E ca un sport naţional. Fiecare jurnalist are colecţia personală de blesteme. Becali, de exemplu, atîta s-a lovit peste ţeastă, dacă tot nu-i putea altoi pe cei care îl intervievau, încît pînă la urmă unora chiar le-a intrat la cap. Au aruncat cu pietre, ca în Neanderthal. Au fost mîna înarmată a “burtoşilor” care îşi fac mendrele cu presa. Atît că “burtoşii” nu joacă. Ei sînt perfect adecvaţi în scaunele lor aurite, la birourile de lemn masiv. Aici fotbaliştii au rămas în off-side. Nu faţă de noi. Noi îi vom trata de cît valorează, ba cîteodată peste dacă mai şi bat pe cineva. Au rămas descoperiţi, însă, faţă de ei înşişi. S-au făcut de băcănie. Au arătat ca o trupă de cartier pusă să joace după un chef monstru. În oceanul de minciuni, mistificări şi interese ei puteau, singuri, să facă un lucru adevărat, care să reziste după ce timpul va fi îngropat toate monstruozităţile. Cînd scandalurile vor fi oale şi ulcele şi cînd oamenii din fotbal vor fi iar braţ la braţ, va rămîne această “pată la dosar”, ruşinea de la Cluj. Dar nimeni nu-i va scuza. Va fi cadavrul invizibil şi uriaş de pe umerii lor. Şi singurii disponibili pentru înjurături vor fi atunci cei din oglindă.