EXCLUSIV De șapte ori Miss Fitness Universe, Anca Bucur și-a spus povestea în emisiunea „La feminin”: „În momentul acela am simțit că este totul o ceață și că nu mai văd nimic și mi-am pierdut controlul corpului”

Cu o disciplină remarcabilă și o energie molipsitoare, ea inspiră mii de oameni să-și descopere puterea interioară. Dincolo de podiumuri și antrenamente, Anca promovează echilibrul între corp, minte și suflet. Invitată „La feminin”, Anca vorbește despre traseul său, provocări și ce înseamnă, cu adevărat, performanța.

Anca Bucur: „Am început să investesc în această meserie pe la 18 ani, în momentul în care am luat așa viața în piept”

- Invitata noastră din această săptămână este Anca Bucur. Bine ai venit! Ce faci, te pregătești de al optulea titlu de Miss Fitness Universe?
- Sunt foarte bine, mulțumesc! Mă pregătesc de a-mi trăi viața în prezent. A fost o carieră foarte frumoasă pe care mă bucur că am trăit-o și am savurat-o și am dus-o acolo unde am reușit, dar în prezent altele sunt obiectivele.

- Cu ce îți ocupi timpul în această perioadă?
- Sunt mamă de doi copii, sunt antrenor, mai am câteva proiecte de care mă ocup. Sunt într-o comunitate de alergare, am evenimente. Cumva calculate și numărate pentru că pentru mine este foarte important timpul cu familia.

- Timp liber ai?
- Pentru mine, timpul liber e când reușesc să fiu mai prezentă cu cei mici. Ne implicăm foarte mult, atât eu, cât și soțul meu, în educația lor și au nevoie de atenția noastră. Du-i la școală, ia-i de la școală, du-i la activități sportive, mâncare, activități între celelalte și joacă! Pur și simplu, momentele împreună. Deci, cumva, eu așa văd timpul liber ca mamă, dar e bine. Este un full-time job.

+44 FOTO

- Cât de lung și cât de greu a fost drumul până aici în toată cariera ta în fitness?
- O continuare a tot ceea ce am făcut până în acel moment când m-am decis să am această meserie. Mie îmi place să spun că am transformat pasiunea mea pentru sport într-o meserie. În momentul în care am încheiat cu capitolul gimnastică aerobică și performanță în acest capitol, m-am orientat înspre o meserie care mi-a adus din nou bucuria de a face mișcare.

- Am înțeles.
- Am fost foarte curioasă, am vrut să știu cât mai multe despre acest nou drum, ce implică asta și trebuie să recunosc că m-a prins foarte tare "microbul". Mi-am dat seama că sunt făcută pentru asta, pentru că am foarte multă energie. Îmi place să lucrez cu oamenii, îmi place să coordonez. Mă încântă și rezultatele care vin la pachet cu toată treaba asta. Îmi dau seama că, de fapt, pentru mine e un fel de recompensă că ceea ce fac, fac bine și pe oameni îi mulțumește și cumva îi și ghidează înspre un stil de viață activ și sănătos.

- Deci te-ai regăsit repede.
- Am început să investesc în această meserie pe la 18 ani, în momentul în care am luat așa viața în piept: "Caută-ți un loc de muncă și croiește-ți un alt drum după ce toată viața ai făcut sport de performanță!". Mi-a prins foarte, foarte bine acest capitol. L-am savurat și în momentul de față continui să fac ceea ce-mi place, evident, dar pentru mine volumul acum este puțin mai mic, pentru că este un alt capitol al vieții mele, acela de a fi mamă.

- Tu ai început cu baletul și ai ajuns la gimnastică. La 8 ani deja a trebuit să pleci de acasă, la Deva. Ce-ți mai amintești de atunci?
- Îmi amintesc foarte multe, mai ales că trebuie să recunosc că în ultima perioadă am avut tot felul de discuții despre această etapă a vieții mele. Cred că lucrul acesta m-a făcut să îmi reamintesc chestii și, mai mult de atât, am fost curioasă să o întreb și pe mama. Să îmi spună ce s-a întâmplat în acea perioadă, cum am văzut eu lucrurile, cum le-au văzut ei ca părinți, ca familia care m-a susținut de departe.

- Și?
- Pentru mine, Deva a fost acea bucată din viața mea care m-a format, care m-a făcut să înțeleg că sunt un copil care iubește mișcarea și îi place și atenția, competiția. Trebuie să ai toate lucrurile astea împreună, pentru că altfel nu reușești să ai suma potrivită.

- Am înțeles, da.
- Mi-a plăcut foarte mult acel drum, însă în aceeași măsură mi-aduc aminte și de sacrificiile pe care le-am făcut. Însă ce încerc eu să înțeleg acum este de unde am avut atât de multă ambiție și atât de multă determinare, pentru că eram foarte focusată pe ceea ce doream să fac. Nu luam în calcul să mă abat de la drum și de la ce aveam în minte copil fiind. Pentru mine, Deva în momentul în care am fost admisă la școala de acolo a fost: "OK, aici vei încheia acest capitol în momentul în care vei deveni o campioană".

- Corect.
- Și cumva mi se părea că este un drum, va fi un drum foarte greu până voi ajunge în punctul acela, să fiu o campioană așa cum doream. Deci, nu știu, așa, un amestec de bucurie, de reușită, de sacrificii, de dor de casă. În aceeași măsură, nu vreau să le spun alor mei că dacă o să le spun că mi-este greu probabil mă vor lua de acolo și nu vreau să se întâmple treaba asta. Multe, multe trăiri și emoții. Oricum, dacă iau acest capitol să-l desfac, ne mai trebuie câteva ediții...

„La Deva a fost un program de armată, dar îl vedeam cumva ca pe o normalitate! Ne trezeam, ni se spunea «Deșteptarea!»”

- Atunci nu erau nici tentațiile atât de mari ca în ziua de azi și poate chiar îți plăcea atât de tare ce făceai acolo încât nu vedeai altceva și nu-ți doreai altceva.
- Cu siguranță, îmi plăcea foarte mult și eram făcută pentru asta! Mi-aduc aminte că eram foarte activă încă de acasă și aveam chestia asta de a face demonstrații în fața prietenilor, a familiei, învățam eu niște elemente. Eu am început să fac balet la aproape 4 ani. La 5 ani am avut primul spectacol la Casa de Cultură din Târgu Mureș. Am, așa, o imagine de la acel act și mi-aduc aminte când le-am spus alor mei că asta vreau să fac, că m-am simțit foarte bine pe scenă.

- Și cum au reacționat?
- În mine s-au declanșat niște emoții și niște dorințe în a face asta la un alt nivel. Am avut norocul să am o familie care să mă susțină și să zică: "Da, o să fim alături de tine!". Asta este foarte important. Și mai este ceva! Am avut exemple pe care le-am admirat.

- Cine?
- Era perioada aceea cu gimnastica românească ce se vedea la televizor plină de titluri mondiale și olimpice și, atunci, eu toate lucrurile acestea cumva le vedeam și ca sentimentul de apreciere și respect față de fete, de campioane, de gimnaste și îmi doream și eu să am o astfel de carieră, să fiu respectată. De mică am văzut că asta este meseria pe care vreau să fac. Era întrebarea clasică pe care ne-o adresau tuturor: "Ce vrei să te faci când o să fii mare?". "Eu vreau să fiu doctor", "Eu vreau să fiu avocat" și așa mai departe. Eu le spuneam că vreau să fiu o mare campioană. Deci pentru mine a fost o meserie! Eu am văzut-o încă de mică drept o meserie și cred că lucrul acesta m-a ajutat să fiu foarte ambițioasă și să am o viziune foarte clară despre ce înseamnă, de fapt, acest parcurs.

- Iar Deva, știm foarte bine, e o fabrică de campioane.
- Păi, am o carte acasă și sunt tare mândră să fiu și eu pe acolo, pe undeva! Chiar așa se numește, "Cartea Campionilor" sau "Școala Campionilor", și acolo eram noi, fetele din generația respectivă și nu numai. Deci așa știam și noi că este școala campionilor.

- Tu ai fost în generație cu Cătălina Ponor, nu?
- Da, am fost în aceeași clasă noi: eu, Cătălina, Monica Roșu. A fost o generație de aur.

+44 FOTO

- Dar la tine când s-a făcut trecerea de la gimnastică artistică la cea aerobică?
- La Deva am venit cu background-ul meu din balet, adică ce aveam eu în spate era baletul, cum era deja gimnastica la alte fete. Cu toate astea, aveam foarte multe calități, se vedea că există potențial, însă după vreo doi ani aproximativ, deși progresasem, nu mă simțeam cumva că sunt acolo...

- Și?
- Am simțit că parcă nu e pentru mine! A fost un moment în care am văzut și un antrenament de la gimnastica aerobică și am avut sentimentul acela că mă reprezintă în totalitate. Fetele aveau exerciții cu elemente dinamice, cu mișcări foarte clare, artistice, ele zâmbeau, era, așa, o altă atmosferă și zic: "Așa sunt eu!". Că sunt o tipă foarte veselă și am sunat acasă și am spus că asta e ceea ce vreau să fac. După aia ne-am lovit de alte provocări, dar asta este altă poveste. Cumva, toată lumea începea cu gimnastică artistică și apoi ne împărțeam la gimnastică aerobică sau atletism, dacă erai mai înclinat spre alte ramuri care se găseau în incinta școlii.

- Cum a fost trecerea de la gimnastică artistică la aerobică?
- M-am regăsit! Eram eu. Nu a fost dificil. Eram tot acolo. Am schimbat doar sala și antrenorul.

- Perioada petrecută la Deva chiar a fost militărie, așa cum se spune?
- A fost un program de armată, cum îi spunea și sora mea, pentru că era totul foarte organizat. Dar nici nu se putea altfel, eram foarte multe fete în program. Adică eu îl vedeam cumva ca pe o normalitate! Ne trezeam, ni se spunea "Deșteptarea!", aveam jumătate de oră în care ne pregăteam pentru micul dejun, mergeam împreună la micul dejun și apoi fiecare încotro avea programul.

- Chiar dur...
- Da, da. Apoi atletism, gimnastică artistică, aerobică, ne făceam antrenamentul, ne întorceam în camere, ne schimbam, mergeam la cursuri, dar totul era acolo, în aceeași curte. După ce terminam cursurile, mergeam la masa de prânz, apoi ne întorceam în cameră, poate aveam o oră liberă, ne pregăteam iarăși pentru antrenament, apoi făceam meditațiile, cina.

- Destul de strict!
- Era un program care din afară pare foarte dur, dar eu îl vedeam ca pe o rutină și înțelesesem că acela este ritmul pe care trebuie să-l am ca să pot deveni un campion într-o bună zi.

- Cui i-a fost mai greu când ai plecat de acasă, ție sau alor tăi?
- Să știi că eu aș spune clar că mie, dar ei ar spune că lor! Chiar dacă nu am arătat asta, eu sunt familistă convinsă. În sinea mea mi-era atât de dor și le scriam scrisori, dar nu ziceam că vreau să plec de acolo, doar de dor. Tot timpul mă gândeam la ei și dormeam cu poza lor sub pernă sau chestii de genul. Ei, la fel, se gândeau foarte mult la mine, dacă sunt bine și cum îmi este mie acolo.

- Am înțeles.
- Dar pentru ambele părți a fost o înțelegere că, clar, este ceea ce vreau. Eu sunt foarte ambițioasă și sunt foarte precisă în ceea ce zic și fac. Și la mine nu există loc de interpretare. Dacă eu spun că asta fac, asta fac! Sunt și încăpățânată și atunci nu prea aveai cu cine să te pui. Ei au înțeles lucrurile astea, m-au susținut, dar despre dorul de familie cred că este greu să facem o comparație.

- Bun.
- Dar aceste întrebări le adresez și mamei, și familiei, că sunt curioasă despre ei. Eu am, așa, o percepție despre cum a fost pentru ei și cum a fost pentru mine, dar e interesant să ascult de la ei altă versiune decât cea pe care o cred eu. Că, de fapt, și lor le-a fost foarte greu. Și, la fel, ei nu au știut că mie mi-a fost greu. Pentru că nu i-am lăsat să vadă asta.

- Și ți s-a schimbat acum un pic percepția?
- Da. Văd altfel și simt altfel, pentru că sunt mamă.

„În momentul acela am simțit că este totul o ceață și că nu mai văd nimic și mi-am pierdut controlul corpului. Am plâns...”

- Cu această încăpățânare ai reușit să câștigi bronzul la un Campionat Mondial de gimnastică aerobică. Rămâne totuși un regret că te-ai lăsat înainte să urci pe o treaptă mai înaltă a podiumului?
- Am trecut și prin stările respective. Eram la o vârstă în care înțelegeam niște etape ale vieții și mi-am dat seama că nu mi-aducea nicio satisfacție financiară faptul că eram în acel lot. Am trecut și printr-un moment de cumpănă, nu am simțit că am un suport și am făcut, așa, o analiză din toate punctele de vedere.

- Ce-ai făcut?
- Am zis OK, aceasta este cea mai bună decizie pentru mine. Dar tocmai că a existat acest regret, evident, că nu a fost medalie de aur la Campionatele Mondiale și a fost doar un bronz... Am trecut de acea etapă în care gândeam așa. Aici a venit, s-a lipit partea cu fitness-ul. Pentru că, de fapt, mi se pare foarte fain că în viață găsim ce ni se potrivește și cred că, de fapt, acesta este și scopul nostru. Să vedem unde putem să oferim mai mult - și eu ca mulți alții -, ne căutăm drumul și rostul și ajungem la un moment dat acolo unde simțim că putem da 100%.

- Și l-ai găsit.
- Pentru mine, fitness-ul a venit ca o gură de aer, deși am refuzat în primă fază pentru că nici eu nu aveam cunoștințe despre ceea ce înseamnă. Spuneam că nu vreau să fac asta, că o să fiu, poate, prea musculoasă, pentru că o să am un alt aspect fizic.

- Dar spune-ne...
- Nu cunoșteam că și aici sunt mai multe ramuri și că pot să găsesc fix zona care mă reprezintă pe mine. Dar cumva și titlurile care au venit în această nouă etapă a vieții mele au fost un fel de: "Da, am reușit într-un final, sunt o campioană, ce contează până la urmă în ce ramură!". Deși pentru mine a fost, așa, ca o continuare, pentru că în fitness aveam și proba de exercițiu de fitness, unde eu m-am folosit de tot ce am învățat în anii din gimnastica aerobică.

- Mai ții minte cum ai trăit atunci câștigarea bronzului?
- Ăsta este, într-adevăr, un subiect căruia încerc să-i găsesc cuvintele potrivite, să-l descriu. Am participat la două probe, individual și trio. La ambele probe aveam țintă și eram pentru medalie. Mă calificasem a doua la individual, iar la trio tot așa, în primele trei ne calificaserăm.

- Așa.
- În final am ieșit pe patru la individual și pe trei la trio. Am fost patru fete cu aceeași notă și a fost o departajare la anumite secțiuni, parte artistică, dificultate... Și mi-aduc aminte că stăteam rezemată cu spatele de perete și era un calorifer și când mi-am auzit nota, era aceeași cu a celorlalte trei fete și așteptam să facă departajarea... În momentul acela am simțit că este totul o ceață și că nu mai văd nimic și mi-am pierdut controlul corpului. Am plâns...

- Serios?!
- Apoi am zis: "OK, trebuie să trag tare la trio și trebuie să fie bine acolo!". Acolo a fost un bronz, am fost fericită pentru medalie, dar clar inima mea era zdrobită și de ce se întâmplase la individual. După aceea a urmat lotul național de senioare și cumva acesta ar fi fost momentul în care aș fi putut să mă răzbun pe această cale cu medalia pe care nu am reușit să o iau la juniori, dar așa a fost să fie.

+44 FOTO

- Ce ai învățat din această experiență?
- Am învățat, în timp, că chiar dacă ești pregătit sau crezi că ești pregătit pentru ceva, se pot întâmpla lucruri, situații în care se schimbe puțin pagina și imaginea a tot ce se întâmpla înainte. Pentru mine a fost o lecție și m-a format. Mi-a format caracterul și felul în care am văzut viața și în care am înțeles lucrurile.

- E un subiect sensibil?
- Este un subiect sensibil... M-ați atins undeva, acolo, și nu pot să vă zic chiar tot. A fost greu! Pentru mine a fost în același timp o competiție foarte frumoasă și am fost foarte mândră de ce s-a întâmplat acolo și că am făcut parte din ea. Acum când mă uit la poze mi se pare wow! Și chiar poza de la individual pe care o am din cadrul acestei competiții la Campionatele Mondiale de gimnastică aerobică a fost poza care de foarte multe ori m-a motivat să trag și să nu mă dau bătută.

- Iată, vezi! Te-a ajutat.
- Am avut momente după aceea evident... Și după ce am ieșit din lotul național a fost, așa, pentru mine: "OK, ce o să fac mai departe?". Și am vrut să mă supăr pe sport și să nu mai aud de el.

- Doar că n-ai putut.
- Mi-am dat seama că pe mine mă reprezintă foarte mult această secțiune și trebuie să rămân aici unde eu am ce să ofer și unde eu pot să mă încarc cu energie bună, că, de fapt, asta mi se pare fain. Dacă găsești ceea ce ți se potrivește și ceea ce poți să duci la un alt nivel, te face să te simți plin de viață și îți aduce bucurie, lucrurile astea te fac, de fapt, să fii recunoscător pentru tot ce se întâmplă în viața ta.

- Cât de important e mentalul în sport?
- Este foarte important și să știi că eu chiar mă supărasem pe sport. Adică eu am avut un an în care nu am făcut niciun fel de mișcare și eram încă indecisă despre ce vreau să fac în continuare, ce facultate vreau să urmez și multe, multe gânduri. Am vrut să mă mut în străinătate, la sora mea. Dar ce vreau să spun este că deja eram cumva orientată spre alt drum, dar asta a fost foarte bine pentru că m-a făcut să realizez că nu mă împlinește nimic altceva atât de mult cum o făcea sportul! Așa am descoperit că vreau să predau, mi-am dorit să predau pentru că sunt foarte plină de energie. Cred că și asta e o chestie de talent, nu știu, observ dacă ceva nu e la locul lui, dacă cineva nu face un exercițiu corect și îmi place foarte mult să așez piesele de puzzle.

- Ești perfecționistă, acesta e cuvântul.
- Da, trebuie să recunosc că sunt puțin, dar nu e rău.

„Mi-am dat seama în momentul acela că nu pot să fac asta din gimnastică, aveam o indemnizație foarte mică. Nu puteam efectiv...”

- Ai renunțat la sportul de performanță pe la 19 ani. Ai avut și o accidentare la umăr...
- A fost un cumul de factori. Am avut o mică accidentare în lotul național de junioare și după Mondiale s-a întâmplat să se rupă ligamentul complet. Nu puteam să-mi folosesc brațul și urma o perioadă în care aș fi stat pe margine. Și atunci, pentru mine, pentru că deja eram într-o etapă a vieții în care aveam niște nevoi ca adolescent, erau niște cheltuieli. Ai mei mi-au zis: "Te-am susținut toată viața, acum trebuie să găsești ceva din care să poți să te susții singură, nu mai putem să facem asta".

- O schimbare.
- Și mi-am dat seama în momentul acela că nu pot să fac asta din gimnastică, aveam o indemnizație foarte mică. Nu puteam efectiv... Atâta tot că scria România pe mine și purtam echipamentul lotului național. Și cumva am făcut toate calculele. A fost un cumul de factor, dar acela a declanșat... Poate ca iubitor de sport și copil care își dorește să devină un mare campion zici "asta a fost" și te folosești de acest aspect să spui că s-a terminat.

- Corect.
- Însă a fost ceva care mi-a dat curajul să văd lucrurile exact cum sunt și să zic "OK, cred că va trebui să-mi găsesc o meserie care să mă ajute să mă întrețin". Și de aici am văzut eu lucrurile puțin altfel, dar e foarte bine, așa trebuia să se întâmple.

+44 FOTO

- Ai tăi erau la Târgu Mureș, tu ai stat la Deva. De acolo unde ai plecat după ce te-ai retras?
- Am făcut Facultatea de Sport la Cluj-Napoca și apoi am mers în București. Am început acolo să lucrez ca antrenor. Aveam un manager care mi-a spus că a văzut foarte mulți instructori la viața lui și că sclipirea pe care o am eu în ochi atunci când predau e ceva ce aproape că n-a văzut! Mi-am dat seama că e un compliment și că e ceva ce mi se potrivește foarte tare. De asta mi-am dorit să depun mai mult efort să fiu cea mai bună aici. Cumva, iarăși a fost dorința aia de "OK, e altă etapă, e alt capitol, dar tot în zona asta îmi place ce fac, vreau să fiu cea mai bună". Pentru mine, sentimentul de cunoștințe, de faptul că ai toate datele pentru ceea ce faci, îmi dădea, așa, o stare de împlinire, dar în același timp de încredere și că sunt stăpână pe situație. Lucrurile astea, de fapt, mă făceau să fac toată treaba asta cu multă bucurie și lejeritate.

- Probabil că energia pe care o transmiți face diferența și asta îi atrage pe oameni la tine și își doresc să se antreneze cu tine.
- Eu cred încă o chestie, că e foarte greu să spui aici că ești la cel mai înalt nivel. Ne ducem acolo unde suntem în aceeași energie și mereu am spus lucrul acesta. Este loc pentru fiecare, mie mi-a plăcut să ating mai multe secțiuni și am fost genul ăla de antrenor care a vrut să cunoască și despre asta, și despre asta, și despre nutriție și despre toate, chiar dacă nu predam toate aceste aspecte. Cumva mă făcea pe mine să mă simt mai bine. Fiecare își găsește locul. Este despre energia noastră și despre ce putem oferi și noi mai departe.

- Dar la momentul acela, tocmai pentru că era un cumul de factori, ai fost împăcată cu decizia sau te-ai mai gândit ulterior ce ar fi fost dacă ai mai fi continuat măcar un pic?
- Nu cred că am mai avut asta. Sunt și niște fragmente pe care nu mi le mai amintesc foarte bine și îmi dau seama că acolo e ceva ce eu n-am mai vrut să mai știu pentru că știam că nu-mi făcea bine și că e mai bine așa. Deși sunt Rac, nu dau înapoi.

„Niciodată nu am să vorbesc despre ceva ce eu nu am trăit!”

- Adică?
- Adică eu dacă am luat o decizie mă duc înainte. Și, pentru mine, tot ce am făcut până acum a fost ca o lecție. Îmi plăcea foarte mult să citesc, de mică. Eram la Deva și deja citeam cărți de dezvoltare personală și pe partea asta de mental. Mi se pare că aveam și eu undeva în interiorul meu capacitatea asta de a vedea lucrurile poate diferit față de alți sportivi. Și mereu, nu doar acum, la 38 de ani, am văzut lucrurile așa: că fiecare etapă a vieții este o lecție și că tot ce faci trebuie să faci cu inima deschisă și să fii prezent ca să poți să fii recunoscător mai departe și să trăiești viața cu picioarele pe pământ și echilibrat.

- Bun, dar...
- Evident că acum am altă stabilitate din toate punctele de vedere, dar și atunci pentru mine era, așa, un efort pe care știam că trebuie să îl depun. Uite, de exemplu, am mai avut discuții cu persoane pe tema: "Păi, ai început cu balet, apoi a fost gimnastica artistică, apoi gimnastica aerobică și apoi fitness". Da, eu nu am văzut aceste treceri ca pe un eșec. Eu le-am văzut chiar ca pe niște treceri.

- Treceri normale.
- Pentru mine, ăsta a fost drumul. Mi se pare că asta e frumusețea și în sport, că de multe ori poți de la o disciplină să te duci înspre altă disciplină, să fii foarte priceput. Uite, mi se pare foarte amuzant, acum o să fac, așa, o scurtă paranteză...

- Te rugăm!
- Noi aveam antrenamente pe care le făceam și pe stadion în perioada verii, iar iarna eram la munte. Alergam foarte mult, făcea parte din pregătirea noastră când eram între competiții. Și mă vedeau antrenorii de la atletism și o întrebau pe doamna antrenoare că de ce nu mă lasă la atletism, că am picioare bune, aveam un tempo bun. Eu eram: "Nu, că mie îmi place cu muzică, cu costum!". Îmi plăcea tot pachetul de la gimnastica aerobică și iată că acum fac parte dintr-un proiect, dintr-o comunitate de alergare! Alerg săptămânal, alerg maratoane, lucruri de care fugeam. Nu o fac la un nivel de profesionist, ci de amator, dar chiar și așa, sunt niște lucruri care s-au lipit.

- A fost un hint atunci pentru ce urma.
- Cred că în viață, mai devreme sau mai târziu, cumva lucrurile se așază și fac parte, așa îmi place mie să zic, din puzzle. Sunt niște bucăți care sunt împrăștiate și pe care noi le așezăm mai devreme sau mai târziu.

- La Deva au ieșit la iveală și unele abuzuri! Tu le-ai simțit, le-ai trăit?
- Nu. Noi, la gimnastica aerobică, aveam alte condiții, era alt tot, ca să zic așa. Și încă un lucru: niciodată nu am să vorbesc despre ceva ce eu nu am trăit!

- Asta e normal.
- Adică evident că și eu am citit și am văzut și am auzit foarte multe lucruri, dar nu o să pot să spun povestea unei alte persoane, trebuie ca acea persoană să vorbească și să poată să povestească.

- Vorbeam dacă tu sau colegele tale ați pățit așa ceva.
- La gimnastica aerobică, cred că asta m-a atras și pe mine, pentru că așa era sportul în sine, toate probele noastre erau pe muzică, adică la noi toate probele erau pe sol. Această asociere cu muzică și fiindcă era foarte importantă și expresia pe care o aveai și trebuia să zâmbești, eu asociam acest sport cu bucuria.

- Pozitivitate.
- Și așa eram eu, așa sunt eu, sunt o tipă foarte veselă și de asta cumva mi s-a părut foarte firească această trecere, pentru că mi se părea că eu acolo trebuie să fiu, eu nu pot să stau, așa, serioasă la aparate. Am făcut trecerea foarte devreme la cealaltă ramură.

„Mi-a zis tata că la cât am investit în mine, mai făceau două case”

- În 2011 ai reușit să obții primul tău titlu de Miss Fitness Universe. Vreau să ne spui ce înseamnă treaba asta, pentru că mulți confundă cu ceea ce înseamnă culturismul.
- Nu e, da! Și în fitness sunt mai multe federații și mai multe categorii. Fitness America este o federație care cumva de la început a promovat acest sport cu mai multe categorii. Există și aici categoria de bodybuilder, doar de bikini și de fitness, fitness-ul însemnând și partea de exercițiu de fitness.

- OK.
- Tocmai pentru că musculatura nu era foarte evidențiată mi-a plăcut foarte mult de la început această abordare când mi s-a propus și când am dat un pic de căutare pe Internet și am descoperit despre ei. Că este un sport combinat cu o condiție fizică, dar să ai și feminitate, și partea de moment artistic. Dar aici mi-a plăcut că am avut o foarte mare lejeritate și creativitate pe care am putut să mi-o expun acolo și cumva să-mi pun amprenta.

- Tu ai avut și niște costume interesante la acea probă, ai fost Wonder Woman, ai fost Zorro...
- Da, pentru că știi cum sunt americanii, sunt în zona asta de show. Dacă aveai o temă, ți-era mult mai ușor să creezi momentul și atunci pe tema respectivă, Wonder Woman, puteai să ai coloana sonoră din film. Te uiți puțin cum a fost și costumul personajului din film. Sunt niște aspecte pe care le duci acolo în zona de artistic, fitness, sport, beauty, tot. Și mi-a plăcut foarte mult treaba asta.

- Interesant.
- Evident că și aici a fost o dietă specială, o pregătire specifică diferită pe care am luat-o în serios, dar nu mă scotea din ceea ce reprezintă Anca. Adică rămâneam eu în continuare. După aceea m-am lovit și eu de voci: "O să vrei mai mult, o să vrei să fii nu știu cum, o să vrei să te duci la Olympia, o să vrei să-ți faci implanturi". Lumea știa mai bine decât mine ce-mi doresc.

- În general așa e. Ha, ha, ha!
- Mi-a plăcut foarte mult de mine ca persoană că am fost mereu foarte împăcată și corectă cu alegerile pe care le-am făcut și le-am simțit din toți porii. Eu asta vreau să fac! Dacă n-am făcut asta până acum e pentru că n-am simțit. Acum sunt aici pentru că sunt pregătită să fac asta și o să fac asta. Așa a venit participarea mea la Fitness Universe. Am luat-o mai în joacă, trebuie să recunosc, la început, în sensul că nu prea știam eu ce trebuie să fac. Când am văzut că am și probă cu un costum de baie și trebuia să defilăm pe tocuri... Nu prea purtam eu tocuri, nici nu aveam tocuri! Mi-aduc aminte că mi-am cumpărat din Miami, mi-am luat ceva de acolo. Am văzut și eu ce trebuia să am, nu prea știam cum să merg... Partea asta mi s-a părut așa: "OK, nu știu ce să zic, dar asta e, dacă asta se cere". Și după aceea am început să văd lucrurile altfel. Am văzut că, de fapt, e o combinație de feminitate, de condiție fizică și de performanță. Și am zis: "Chiar asta sunt eu!".

- Și așa, în joacă, ai ajuns la șapte titluri.
- Mai în joacă, mai în serios, da, da, da!

- Șapte titluri din câte participări?
- Nu știu să zic... sincer, nu sunt genul ăla să îmi trec totul în Excel! Deși unii așa ar zice. Dar am început să particip la competiții în 2010. Într-adevăr, anul trecut a fost ultima participare, dar am mai avut niște ani de pauză, cel puțin între cele două sarcini. Au fost ani în care am avut poate două participări, au fost ani în care am avut trei. Am câștigat în 2011, 2013, 2015, 2016, 2017, 2019 și 2024.

- Știu că până la vârsta de 30 de ani aveai deja cinci titluri câștigate.
- Păi, atunci, după al cincilea titlu, am stat de vorbă cu soțul meu și mi-aduc aminte că eram în Miami și ne-am uitat, așa, unul la celălalt și i-am zis: "Cinci, ce să mai...". Deja, știi, mi-era bine din toate punctele de vedere, reușisem și niște contracte care m-au ajutat să mă așez și pe partea profesională și am zis că suntem pregătiți să ne întemeiem o familie și cam ăsta a fost următorul capitol.

+44 FOTO

- Dar premiul în ce constă? Este doar acel trofeu strălucitor sau primiți și un cec?
- Depinde de competiție. În principiu, se pune accent pe expunerea pe care ți-o oferă. La una dintre competiții am ieșit pe locul doi și a venit un fotograf care avea trei pagini într-o revistă și mi-a zis: "Anca, tu ești pentru mine campioana, pentru mine ce reprezinți tu este ce vreau eu să ofer în revistă". Și am avut un shooting pe care el mi l-a oferit, care valora niște bani și, la fel, să apari în revista respectivă erau niște bani pe care ar fi trebuit să îi plătești ca să ai puțină expunere.

- Adică și unele beneficii.
- Și de acolo au venit niște colaborări. Adică am putut să zic orice în acel interviu, au fost trei pagini cu și despre mine și de acolo au venit niște colaborări foarte bine plătite. Deci cumva au fost și astfel de premii cu deja un contract sau cu o sumă, dar asta, așa, la început. După aceea, pe măsură ce treceau anii, se mai schimbau lucrurile și era mai mult despre expunerea pe care o aveai. Pentru că tu plăteai tot ce era acolo. Adică te costa foarte mult participarea în sine.

- Nu știam.
- Dar faptul că la astfel de competiții, după Top 5, apăreai în Oxygen Magazine, în Natural Muscle, în toate revistele de specialitate din America și din Canada, era expunere. Mi-a zis un fotograf renumit din Statele Unite să mă folosesc de titlul acesta pentru că brandurilor le plac campionii.

- Nu te întreb câți bani ai investit în toată treaba asta, te întreb dacă ți-ai scos banii.
- Nici nu știu cât am investit. Dar da, mi-am scos banii! N-am făcut o analiză. Mi-a zis tata că la cât am investit în mine, mai făceau două case. Cumva mi se pare că efortul pe care l-am depus a fost unul foarte mare, dar sunt și bine cu ceea ce am.

- Asta e cel mai important.
- Ceea ce am este și un rezultat al alegerilor mele. Adică unii îmi spun că aș fi putut să fac mai mult. Sunt voci în exterior și oameni care analizează fiecare lucru. Eu am fost și sunt doar un om care trăiește la intensitate maximă, dar este în același timp foarte echilibrat. Adică eu, pe cât sunt de activă și de implicată în tot ceea ce fac, pe atât de mult îmi doresc să am și momentele acelea în care nu fac nimic.

„Remarci misogine? N-o să uit că aveam colegii de clasă din spatele meu și ziceau: «Mamă, ce brand are!»”

- Te-ai lovit de tot felul de remarci misogine? Să ți se spună că nu ești feminină, că ai brațele nu știu cum, abdomenul nu știu cum...
- M-am lovit de astfel de replici în clasa a șaptea. Despre ce vorbim? N-o să uit că aveam colegii de clasă din spatele meu și ziceau: "Mamă, ce brand are!". Așa vorbeau ei. Și mi-am dat seama că în viață, pe parcurs, toate replicile care m-au durut la un moment dat le-am transformat în ceva ce m-a făcut să fiu puternică sau le-am transformat în atuul meu. Dacă eu făceam gimnastică și deja colegii sau cei care mă vedeau pe stradă ziceau că "are bicepsul mai mare decât al meu" sau știu eu ce mai ziceau atunci mă deranja, dar în aceeași măsură mă deranja și nu prea, pentru că mi se părea că arăt bine.

- Da, da.
- Chiar îmi plăcea că aveam un corp de atlet, de sportiv! Se vedea clar că fac sport. Și uite că, ani mai târziu, am zis OK, dacă asta sunt eu, păi, atunci să mă duc într-o ramură, într-o zonă în care este apreciat ceea ce fac. De fiecare dată când vorbesc despre tot ce am realizat, asta vreau să transmit: că e despre ceea ce poți să faci cel mai bine și să te duci acolo unde ești apreciat pentru asta!

- Așa e, corect.
- Adică normal că - nu știu, hai să vorbim despre partea estetică! - dacă corpul meu este analizat diferit într-o altă gașcă, categorie, nu o să stau acolo. Stau acolo unde este apreciat și unde pot să dezvolt mai mult și mai bine și să-mi fie mie bine. Adică asta sfătuiesc și eu mai departe. Găsește ceea ce-ți place și ce te reprezintă! Pentru că altfel o să ne lovim tot timpul de momente, de oameni, de lucruri care să ne facă să ne simțim prost pentru ceea ce suntem sau pentru ceea ce am devenit sau putem deveni.

- Astăzi mai primești mesaje negative?
- Nu, dar să știi că am primit foarte puține mesaje de-a lungul anilor. Adică cred că și felul meu de a fi a impus, așa, un oarecare respect. Mi-aduc aminte că acum poate un an, doi, să fi postat ceva și a scris cineva ceva și m-a deranjat, iar la un moment dat mi-a zis soțul meu: "Anca, ai 130 de mii de urmăritori. Unul ți-a zis. Unul!". Și zic: "Nu, dar cum? Mai bine nu mai fac, nu mai scriu nimic...". Absorb tot.

- Înțeleg.
- Și cred că de asta îmi place și să fiu foarte atentă unde mă duc, ce fac, cât de mult îți permit să intri în viața mea, pentru că îmi dau seama că poate unii oameni o fac cu rea intenție, dar unii nu. Pur și simplu, suntem foarte diferiți. Și eu asta nu înțelegeam. OK, dar dacă nu ești ca mine, de ce ai intrat doar să arunci, așa, cu săgeți? E OK, treci mai departe la următoarea pagină. Acum, întorcându-mă la ce am zis, că eu sunt Rac, nu dau înapoi... Dar sunt un rac căruia îi place să stea sub carapacea lui.

„Am mai multe femei care m-au inspirat! Mama, Andreea Marin și Vanda Hădărean”

- Ești o mamă care își îndrumă copiii către sport. Băiețelul tău face hochei, fetița, gimnastică...
- Da, dar să știi că la noi a venit foarte natural. Pentru că atât eu, cât și soțul meu facem mișcare. Evident, la mine e și meserie, dar îi luam mereu cu noi, în sală, la o alergare ușoară. Eu alergam cu ei, cu căruciorul, făceam tot felul de activități în care și ei erau prezenți. Și, de fapt, asta trebuie să facem noi. Apropo de ce am zis acolo că vreau să fiu o mamă-model: de fapt, prin toate acțiunile mele și comportamentul meu, eu, de fapt, le făceam educație lor. Și văzând copiii asta, și lor li s-a părut ceva normal.

- Cum de ai ales hocheiul pentru băiețel?
- Într-adevăr, și soțul a făcut hochei, dar este și aproape de casă. Asta îi sfătuiesc și eu pe părinți. Trebuie să găsești o activitate care să fie aproape de casă! Este foarte important să nu petreci foarte mult timp în mașină, pentru că atunci și copilul își pierde din interes.

- Obosește...
- E obositor și nu vrei să-l încarci foarte mult. Cel puțin, noi nu suntem așa. Adică n-am vrut să le dăm foarte multe activități. Ei sunt încă la vârsta la care trebuie să se joace, trebuie să petrecem timp împreună. Adică nu ne-am dorit să facă și limbi străine, și aia, și aia. Am zis că există un timp pentru toate. Evident că suntem atenți la etape. Dar nu vreau să-i încarc foarte mult. Și uite că pentru Rareș a fost, așa, o joacă și el a luat acest sport foarte în serios că acum este foarte ambițios și își dorește să progreseze. Înțelege ce înseamnă efortul pe care trebuie să-l depui în antrenament, ce înseamnă orele alea... Copil fiind, nu îți dai seama ce îți aduc orele astea de antrenament. Pentru că în meciuri se vede și când pierzi un meci sau câștigi. Ai alte stări și atunci pe tine te construiește.

- Și pentru fetiță ai ales tu gimnastica?
- Ana. A fost fix alegerea ei. A avut acum 2-3 săptămâni un spectacol, primul concurs. O demonstrație a fost mai mult. Și chiar ne întâlniserăm cu cineva și ne-a luat un interviu și m-a întrebat cum am convins-o pe Ana. Era lângă mine, pentru că și ea era deschisă să vorbim și i-a zis că ea a vrut. Noi mergeam la antrenamentele lui Rareș și știa că acolo este și o sală de gimnastică. Am dus-o să vadă. Eu mai făceam cu ea acasă. Evident, văzând la mine: "Mami, vreau să stau în mâini, să fac rostogolire, roata"... Și am zis: "Uite, putem să venim la gimnastică aici. Când are Rareș antrenament, tu poți să faci gimnastică". N-a vrut până când mi-a zis: "Mami, vreau să mă duc și eu la gimnastică. Te rog frumos să îmi iei abonament".

- Anca, spune-ne, te rog, trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Păi, mama, sora și... trebuie să mă gândesc. Măi, să știi că acum, dacă vorbim, am mai multe femei care m-au inspirat! Și Andreea Marin, și Vanda Hădărean. Uite, Vanda Hădărean a făcut fitness și de acolo am apreciat-o foarte mult pe ea și am zis: "Ah, deci pot să arăt în continuare așa, finuță!". O apreciam că și ea, după cariera de gimnastică artistică, a făcut fitness și e campioană mondială. Ea locuiește în Canada.

- Pe Andreea Marin de ce?
- Am avut onoarea să lucrăm împreună și să avem momente în care să fim mai apropiate și a fost un om care mi-a dat niște sfaturi foarte prețioase.

- Iar mama...
- Mama este omul care nu știu cum a reușit să le facă pe toate și să fie acolo pentru noi. Și știu că ne-a educat atât de bine încât tot ce avem și ce am reușit să fim este pentru că am avut o fundație foarte bună acolo, acasă. Iar sora mea este prietena mea cea mai bună, care încă mă învață despre tărie și despre sensibilitate în același timp. Și mi se pare că de fiecare am fost inspirată.