GALERIE FOTO Antrenoarea-patroană Cătălina Nițu spune că s-a lovit de o mare problemă a fotbalului românesc: „Mai întâi trebuie educați părinții”

- Cătălina, ești implicată într-o lume a bărbaților. Ai propriul club de fotbal, ești și antrenoare. Cum merge treaba?
- Merge foarte bine. Recent, am fost la Cupa Bucureștiului, am ieșit pe locul 5, deci putem să spunem că suntem în grafic.

- Vreau să vorbim despre parcursul tău, dar spune-ne întâi cum a început pasiunea pentru fotbal.
- Încă de când eram mică îmi plăcea foarte mult să joc fotbal, doar că nu aveam unde. Bine, nici acum nu este foarte dezvoltat, dar suntem puțin mai sus decât atunci. Așa că, atunci când am venit în București, am decis să mă înscriu la un club de fotbal. Am jucat o perioadă, dar nefiind atât de dezvoltat, a trebuit să mă retrag și să încep pe partea asta de antrenorat. Bine, nu știam dacă îmi doresc asta sau nu, așa că am zis să încerc și să vedem cum merge treaba. Am încercat, am antrenat fete prima dată, mi-a plăcut, și apoi mi s-a oferit și oportunitatea să antrenez băieți în același timp. Am văzut că îmi place mai mult să relaționez cu băieții și am decis să merg pe partea asta. Am fost la un alt club, am antrenat acolo și așa am ajuns unde sunt astăzi.

+45 FOTO

- La ce vârstă te-ai apucat de fotbal?
- La 16 ani.

Cătălina Nițu: „Îmi doream să ajung cât mai sus ca jucătoare, dar mi-am dat seama că nu sunt șanse”

- Cum ai știut că vrei să joci fotbal? De unde a plecat totul?
- Când eram mai mică, mă jucam acasă cu familia și era rivalitatea asta între noi fiindcă unii eram steliști, alții eram rapidiști. Mergeam și la meciuri, mi-a plăcut atmosfera de pe stadioane și am zis: "Mamă, cum ar fi să antrenez și eu și să fie atât de multă lume?". Și am zis să încerc să joc și după vedem pe parcurs ce o să fie. Și așa am ajuns.

- Și când ai venit în București, la ce club ai jucat?
- Înainte a fost un alt club și după am mers la Dream Team, clubul Irinei Giurgiu. Am fost acolo și tot acolo am și antrenat fetele.

- Cât timp ai jucat?
- N-am jucat foarte mult. Am jucat până la 20 sau 21.

- Nu ți-a părut rău să te lași de fotbal?
- Mi-a părut puțin, adică aș mai fi jucat, dar am zis că nu le pot face pe amândouă. Nu pot și antrena, și juca fotbal. Și decât să joc doar de plăcere, am zis că e timpul să pun stop.

- Care au fost impresiile tale ca jucătoare? Cum era să fii cu mingea la picior?
- Era un sentiment unic, pentru că îmi doream să ajung cât mai sus, dar totodată vedeam ce se întâmplă la noi și înțelegeam că nu prea sunt șanse. Așa că am dat tot ce am putut în perioada aceea. Apoi le vedeam pe cele mici care se antrenau și am zis măcar dacă eu nu am reușit și nu o să reușesc să ajung, hai să încerc cu ele, să vedem. Poate unele au șansă și vor ajunge, că pentru ele nu ar fi târziu. La mine știam că șansele sunt minime.

- Crezi că dacă ai fi început mai devreme ar fi fost altfel parcursul tău?
- Nu știu, posibil. Nu știu ce să zic, cum ar fi fost dacă...

- Părinții ce au spus?
- Păi ai mei sunt despărțiți. Doar mami... Prima dată nu a fost de acord. A zis: "Trebuie să îți iei un alt job, din care să te întreții". Mă rog, vechea discuție pe care o au părinții. Le-am zis că vreau la facultatea de sport. A zis că nu... "OK, dacă vrei să mergi pe partea asta cu fotbalul, trebuie să faci o altă facultate".

- Așa.
- Și am zis, bine, dar eu tot merg pe partea asta cu fotbalul. Am făcut Facultatea de Litere, pentru că mi-a zis: "Măcar să ai acolo ceva de rezervă, în cazul în care nu merge". Și am zis: "O să meargă!". După a zis că îi pare rău că m-a îndemnat să fac Facultatea de Litere și nu m-a lăsat să fac ceea ce mi-am dorit de la început. Și acum e foarte mândră.

+45 FOTO

- Când jucai venea la tine la meciuri?
- A venit, dar nu de foarte multe ori, pentru că era distanța prea mare de la Teleorman.

- Dar îi povesteai mamei tale ce trăiai? Când te accidentai poate, când mai cădeai?
- Da, îi spuneam, dar nu-i spuneam atât de multe, pentru că era în faza aia în care nu era de acord sută la sută. Acum vorbim foarte multe. Era mai sperioasă.

- Și acum ce spune mama ta despre ceea ce faci?
- E foarte mândră, mereu mă întreabă ce fac copiii. Dacă i-am mai luat pe la mine, că eu îi mai iau, cum se descurcă la meciuri... Câteodată mă mai vede supărată, nervoasă că poate n-a ieșit un antrenament cum trebuie, că au fost și copiii obosiți și îmi zice: "Măi, nu îți mai descărca nervii pe ei. Lasă-i și pe ei în pace, că au avut și ei o zi mai proastă, că sunt copii până la urmă!". Adică îmi dă sfaturi acum.

„Am făcut și arte marțiale, dansuri moderne și handbal”

- Când erai mica ai încercat și alte sporturi?
- Da, am încercat. Am făcut și arte marțiale, și dansuri moderne, dar mi-am dat seama că dansurile moderne nu sunt de mine în niciun caz, dar am făcut totuși timp de un an. Am mai făcut și handbal.

- Și ai rămas la fotbal.
- Asta îmi plăcea mie cel mai mult, doar că, ți-am spus, nu aveam unde să încerc, nici măcar să joc doar așa. Bine, ce mai jucam la ora de sport. Era profesorul de sport care se implica foarte mult, dar și el, neavând susținere, îți dai seama că nu putea să ne ofere mai mult.

- Cum erai tu când erai mică? Erai un copil agitat?
- Nu, chiar nu. Eram puțin mai băiețoasă, dar și feminină totodată. Dar nu eram agitată.

- Urmăreai fotbal de atunci? Anumite echipe, anumiți jucători?
- Tot ce se dădea la televizor. Mă mai certam și cu mami în perioada aia, zicea: "Măi, dar numai fotbal? M-am săturat să te tot uiți la fotbal". Și mai mergeam la nașii mei, care se uitau și ei, și mă uitam acolo liniștită.

- Spuneai la un moment dat că Rapid era echipa pe care o urmăreai în mod deosebit. De unde până unde?
- Mi-a plăcut foarte mult atmosfera. Adică, nu știu, mie mi se pare că au cea mai frumoasă galerie. Mai sunt și alte echipe, da, recunosc, doar că mi s-a părut atunci, cum mi se pare și acum, că atmosfera e mult mai intensă și mult mai frumoasă decât la celelalte și oarecum așa m-a atras.

- Dar prima dată când ai fost pe un stadion ai fost la Rapid?
- Nu. Am fost la FCSB.

- Îți mai aduci aminte cum a fost prima oară pe stadion? Ce impact a avut asupra ta?
- Da, am rămas foarte, foarte surprinsă. Stadionul plin. De aceea am decis să și mergem și mi s-a părut wow. Am zis: "Mamă, trebuie să ajung și eu aici!". Ca jucătoare mă gândeam atunci. Dar da, am fost plăcut surprinsă. Și de când m-am mutat la București, am tot mers. La toate meciurile mergeam că îmi plăcea să le urmăresc.

- Și la Rapid cum ai ajuns prima dată?
- Am mers împreună cu prietenii mei, tot așa, să vedem un meci, și când am văzut atmosfera mi-am zis: "Mamă, e ceva incredibil aici!". Și după am tot continuat să merg la meciurile Rapidului, dar ți-am zis, nu doar la ale Rapidului. Eu mă duc la toate meciurile, că îmi place să văd, chiar dacă de la unele ai ce să înveți, iar de la altele nu. Dar îmi place să merg pe stadion și să urmăresc.

- Aveai un jucător preferat de la Rapid?
- Cristian Săpunaru mi se părea că are tot ceea ce îi trebuie unui jucător, începând de la atitudine până la comportamentul cu ceilalți jucători.

- Ți-a părut rău că s-a retras?
- Da, chiar mi-a părut rău.

- Acum mai ești așa pasională? Mai ții cu Rapid?
- Da, țin în continuare cu Rapid, doar că nu prea mai am timp să ajung la meciuri. Câteodată meciurile pică vinerea și eu am antrenamente și nu pot să ajung, mi-ar fi imposibil.

- Ce părere ai despre Rapid în acest sezon? Crezi că poate câștiga titlul?
- Sincer, nu. De exemplu, victoria cu Metaloglobus nu a fost meritată. Mi se pare că a fost doar un noroc. Dacă se prezintă așa în continuare, nu cred că au nicio șansă.

- Acum ai un jucător preferat la Rapid? Îți place cineva în mod deosebit?
- Nu, nu am niciun jucător preferat. Doar prietenul meu, atât.

- Să înțeleg că e fotbalist. Mergi la el la meciuri?
- Da, merg.

- Ești o susținătoare din aceea fanatică?
- Nu, nu, stau liniștită acolo.

„Nu aș fi preferat să fiu copil în ziua de astăzi, să trăiesc ce trăiesc ei”

- Ai copilărit în Teleorman. Cum a fost copilăria ta acolo?
- O copilărie clasică, și dacă ar fi să o iau de la capăt, întotdeauna m-aș întoarce acolo, în copilăria pe care am trăit-o, și nu cum este acum. Adică ieșeam afară și, știi, cu frică aia să nu te cheme înapoi. Ieșeam cu prietenii, ne plimbam, tot felul de chestii din astea.

- Comparând cu ceea ce vezi astăzi la copiii pe care îi și antrenezi, de exemplu, crezi că noi am avut o copilărie mai frumoasă, mai constructivă, poate?
- Categoric, da. Nu aș fi preferat să fiu copil în ziua de astăzi, să trăiesc ce trăiesc ei. La noi a fost super. Cred că am fost ultima generație sau printre ultimele generații care au trăit o altfel de copilărie.

- Să ne întoarcem un pic la perioada în care erai jucătoare. Care ar fi cea mai frumoasă amintire din acea perioadă?
- Când am întâlnit-o pe colega mea cu care antrenez acum, Alexandra Cheller. Nu știu cum s-a nimerit, am mers amândouă la antrenament la Dream Team, fix în aceeași zi, să ne înscriem. La început, ea mă credea arogantă, eu credeam la fel despre ea, adică fiecare s-a împrietenit cu persoane diferite. Și atunci cred că a fost. Dacă nu mergeam la echipa respectivă, nu cred că ne cunoșteam și suntem prietene destul de bune. Iar pe teren, cea mai frumoasă amintire a fost când am promovat în liga a doua cu echipa.

- Dar ai și o amintire mai neplăcută?
- Da, au fost neînțelegeri între mine și antrenoare. I-am cerut explicații, mi le-a oferit mai târziu, deși dacă mi le oferea atunci, era mult mai OK. Dar mă mulțumesc și că le-am primit mai târziu decât niciodată.

- Cum e într-un vestiar de fete? Cum a fost pentru tine?
- A fost frumos, pentru că am avut și un grup OK. Nu petreceam prea mult timp împreună, adică nu am prins multe cantonamente împreună. Făceam mai mult de plăcere și nu erau așa profesioniști. Nu făceam cantonamente, doar la antrenamente ne întâlneam și la turnee ce mai mergeam, atât.

- Dar clinciuri ați mai avut între voi?
- Nu, nu s-a întâmplat să avem. Dacă nu ne suportam între noi, nu arătam asta nici pe teren, nici în vestiar.

+45 FOTO

- Îți mai aduci aminte cum erai tu privită atunci când erai jucătoare? Mă refer aici la colegii de la școală, spectatori, părinții celorlalți copii.
- Nu pot să spun că eram privită într-un anume fel, pentru că era fotbal feminin. Dacă veneau spectatori, știau la ce să se aștepte. Dar de când am devenit antrenoare, acum am avut neplăceri. În rest, atunci era totul OK.

- Și colegii de la școală?
- Chiar mă încurajau. Au zis: "Să faci asta în continuare că poate îți iese!". Am avut colegi super-OK.

- Tu pe ce post ai jucat?
- Fundaș stânga.

- Cum ți-ai ales postul?
- Am avut un antrenament înainte și prima dată ne-a lăsat să ne alegem posturile. Eu am vrut să stau mai în spate. Bine, am fost o dată și atacant și am zis: "Mamă, nu-i de mine așa ceva!". Și m-am pus acolo la primul antrenament și am zis că îmi place. Și după am tot încercat și am rămas acolo.

- De obicei, copiii când se duc la fotbal își doresc să înscrie goluri, nu?
- Probabil că vine și de la părinți chestia asta că dacă te duci la fotbal trebuie să dai gol, dar eu le explic că nu asta e important.

- Acum, uitându-te în urmă, îți pare rău că ai renunțat?
- Îmi pare puțin rău, dar nu aș mai fi rămas și, probabil, dacă aș mai fi rămas, nu mai ajungeam să am clubul meu sau să-i cunosc pe copiii pe care îi antrenez astăzi. Eu cred că toate se întâmplă cu motiv întotdeauna.

- Ai schimba ceva? Ai lua vreo altă decizie?
- Nu, nu aș schimba nimic. Sunt mulțumită în prezent.

„Orgoliu! E greu de acceptat să te bată o antrenoare și tu să fii băiat”

- Cum s-a făcut trecerea la antrenorat?
- Era perioada în care nu prea mai voiam să joc și antrenoarea, Irina, mi-a propus. Mi-a zis: "Dacă vrei, uite, poți să mergi pe drumul ăsta, cum am mers și eu". La fel și ea, nu jucase prea mult timp. Și mi-a zis: "Uite, dacă vrei, îți dau o grupă, încerci să o antrenezi". Am zis: "Bine, hai că o să încerc". Nu știam ce și cum, nu știam cu ce se mănâncă chestia asta cu antrenoratul. Încet, încet, chiar a început să îmi placă și am zis să merg pe partea asta.

- Ai preluat o grupă de fete în primă fază.
- Da, a fost ceva cu câteva fete și jucam în echipă. Am avut fete mai mari, adică nu am avut fete de 9-10 ani. Aveau 14-15 ani, cam așa. Și a fost puțin ciudat să le antrenez pe cele cu care jucam. Le-am antrenat și după am luat și o grupă de fete mai micuțe. Atunci am simțit că e ceea ce trebuie să fac.

- Cum ai știut că asta trebuie să faci, că e pentru tine?
- Bineînțeles, după o perioadă am simțit asta, când am văzut evoluția fetelor. Am zis: "Măi, dacă fetele astea evoluează, înseamnă că și eu fac ce trebuie și e de mine". Dacă nu vedeam nicio evoluție, atunci clar, nu știu, nu cred că aș mai fi continuat.

- Îți mai amintești ce ți-a fost cel mai dificil atunci?
- Trecerea de la jucător la antrenor. Le vezi pe ele jucând, îți oferă satisfacție, dar totodată mă gândeam și la mine când jucam.

- Îți venea să intri și tu pe teren să mai joci?
- Da, de multe ori mi-aș fi dorit să mai intru și eu, dar apoi m-am gândit și am zis: "Măi, stai că am ales un alt drum și e OK să merg doar pe drumul ăsta".

- La arbitraj nu te-ai gândit?
- Nu, nu îmi place. Nici la meciurile amicale, când mai avem și nu ne luăm arbitri, mai zice antrenorul: "Tu sau eu?". "Tu sigur! Mie nu îmi place".

- Cum te-ai descurcat cu copiii atunci, la început, tu fiind foarte tânără?
- Am crezut că o să fie mai greu. Bine, greu a fost din partea părinților, că erau reticenți când am făcut trecerea la băieți, fiindcă se gândeau: "Mamă, o fată la băieți, o să fie greu, poate nu o să o asculte". După ceva timp și-au dat seama că probabil o fată poate face mult mai multe decât ar face un antrenor băiat. Mai târziu, automat, o să trebuiască să îi antreneze și un băiat, să vadă și ei cum e. După ce le-am câștigat încrederea și au văzut și ei cum se descurcă copiii și cât de apropiați sunt față de mine, atunci am început să prind și eu mai multă încredere în mine.

+45 FOTO

- Deci la Dream Team ai avut o grupă de fete. După aceea când ai trecut la băieți?
- Am fost la FC Player, acolo mi s-a oferit șansa să antrenez și băieți. După câțiva ani, am decis să-mi deschid clubul meu.

- Cum ai resimțit tu diferența asta între a antrena fete și a antrena băieți?
- Era ceva diferit. Fetele aveau o bază, băieții nu aveau, erau la inițiere, a fost ceva diferit. Mi-am dat seama că mă înțeleg mai bine cu băieții. Nu știu de unde am avut răbdare să o iau de la zero cu ei, adică dacă m-ai întreba, chiar nu știu de unde, dar a fost bine.

- Acum, dacă ai avea, de exemplu, o grupă de fete și o grupă de băieți de aceeași vârstă, unde ți-ar fi mai ușor?
- La băieți. M-am obișnuit cu ei. Prind mai repede unele chestii, fetele sunt mai sensibile. Am avut și eu o fetiță la club, dar când era frig... ba "mi-e frig", ba "nu mai vin"... Și majoritatea sunt așa.

- Ne-ai spus cum ai fost privită ca jucătoare, că nu ai avut parte de hate. Când ai făcut trecerea la antrenorat ce feedback ai primit?
- Păi atunci a fost mai greu, pentru că ziceau: "O fată antrenor, ce poate să facă ea cu băieții? Jucăm cu asta, o batem sută la sută!". Mai ziceau: "Ce să știe ea, n-a jucat fotbal atât de mult". Nu întotdeauna contează să joci fotbal 10, 15, 20 de ani dacă tu nu ești făcut pentru chestia asta. Copiii mei fiind de inițiere, câștigam, pierdeam... Dar la un moment dat, după ce au evoluat copiii, deja începeam și eu să fiu privită cu alți ochi. Și nu mai erau "jucăm cu asta, o batem", erau "jucăm cu Cătălina, mamă, sper să câștigăm și noi astăzi". Diferența asta a fost.

- Aici vorbim despre reacțiile adversarilor, nu?
- Ale antrenorilor, nu doar ale părinților, că de la părinți te aștepți, că nu te cunosc, adică n-au nicio treabă cu chestia asta, își aduc copiii la fotbal. Dar de la antrenori, care totuși ar trebui să nu reacționeze așa, că le oferă și un exemplu celor din jur, adică copiilor... Astea au fost reacțiile antrenorilor.

- Și ce te-a motivat să rămâi în antrenorat, deși auzeai lucruri de genul ăsta?
- Pur și simplu nu m-a interesat părerea celorlalți. Eu întotdeauna am fost așa, dacă trăiam cu părerea celorlalți, probabil nu mai eram unde sunt astăzi, aveam un job ca oricine altcineva, care nu avea legătură cu sportul. Așa că am zis că nu mă interesează și oricum îi las să le demonstreze copiii pe viitor ce putem noi să facem.

- Acum, cum reacționează antrenorii?
- Mă și felicită după fiecare meci. Înainte nu o făceau. Când câștigam, plecau direct. Încercam să mă duc spre ei, să întind mâna, că așa se face, dar plecau supărați, nervoși. Acum, nu. Toți mă felicită și înainte zic: "Iar ți-ai făcut echipă bună, iar jucăm cu voi".

- Crezi că e cumva vorba și de orgoliu la ei?
- Sută la sută, cred că e vorba și de orgoliu. E puțin greu de acceptat să te bată o antrenoare și tu să fii băiat. Pentru că, bine, probabil, din punctul lor de vedere, nu e așa important, dar vine din partea părinților, care au reacții, și, automat, pentru unii antrenori contează ce spun părinții mult mai mult. Adică nu ar trebui să conteze ceea ce spun părinții, pentru că ei, pur și simplu, își aduc copii la fotbal și atât. Ceea ce faci tu ca antrenor e treaba ta sau ce faci în teren, ce faci la antrenamente.

- Copiii cum au privit faptul că aveau o antrenoare?
- Pentru că am avut câțiva încă de la 5-6 ani, nu conștientizau ei că "măi, noi avem antrenoare, ei au antrenor", nu aveau nicio treabă. Și acum când îmi mai vin copii mă aștept ca unii părinți să fie mai reticenți, dar și copiii după primul antrenament spun "vrem la tine, vrem să rămânem aici".

„Nu sunt nici o persoană care să cheltuie foarte mult sau să arunce cu banii pe prostii”

- Când ai decis să pleci de la FC Player și să-ți deschizi propriul club?
- În 2023. Am avut anumite divergențe, nu mai eram pe aceeași lungime de undă. Bine, aveam o ofertă de la un alt club și varianta să-mi deschid clubul meu. Și am decis să risc! Nu riști, nu câștigi. Am zis să vedem ce se poate întâmpla, adică nu aveam nimic de pierdut, doar de câștigat. Și am decis să încerc să fac și chestia asta. Și de acolo câțiva copii au venit cu mine și așa am început cu ei, cu șase copii, iar acum suntem destul de mulți.

- Ai avut și posibilitatea să pleci în străinătate înainte să deschizi clubul
- Da, da, da. Am avut șansa să plec, dar nu eram pregătită. Nu eram pregătită. Mă obișnuisem aici. Îi aveam și pe copii. Ți-am zis că am avut câțiva copii care au mers după mine și eram și atașată foarte mult de ei și nu eram pregătită din mai multe puncte de vedere.

- Cât de dificil ți-a fost să iei decizia asta de a nu pleca în străinătate și de a-ți deschide propriul club?
- A fost așa, o chestie... Am avut posibilitatea aceea să-mi deschid clubul și am zis că pe mine nu mă interesează ce spun ceilalți, așa că am decis să-l deschid. Dacă mă interesa, probabil tindeam mai mult către cealaltă decizie, dar dacă nu mă interesează, am zis să-mi deschid clubul și aia e.

- Care au fost primii pași pe care a trebuit să-i urmezi ca să-ți deschizi un club?
- Pe lângă faptul că ai nevoie de multe acte și toate cele, ai nevoie de un teren unde trebuie să te antrenezi și să pornești la drum. Nu sunt pași foarte mari de făcut. Trebuie să ai pe cineva lângă tine care să-ți dea sfaturi, să te ajute.

- Și tu pe cine ai avut lângă tine? Cine te-a îndrumat?
- Am pe cineva cu care colaborez, doar că la sfârșitul acestui an o să dezvăluim colaborarea noastră.

- Cât de dificil a fost tot procesul până a ajunge în punctul în care clubul să fie stabil?
- A fost destul de greu pentru că noi eram obișnuiți să mergem în competiții, iar eu aveam puțini copii atunci. Adică eram așa: "De unde să mai fac rost de copii, cum să fac să mai vină". A fost destul de greu o perioadă. Jumătate de an, nu mai mult, pentru că au început să-mi vină copii. Mai făceam reclamă și pe Facebook, și pe Instagram. Am avut un părinte care se tot ocupa, mai întreba pe la școală "Nu vreți să aduceți copiii la fotbal?". După jumătate de an au început să vină ușor, ușor, din auzite, ce mai vedeau pe Instagram, Facebook, TikTok.

- Tu antrenezi grupa de 2015 și mai ai o prietenă care te ajută...
- Ea are 2016-2017. Eu mai am și 2014, pe lângă cei de 2015.

- FC New Champions. Cum ți-a venit ideea numelui?
- Ideea era că trebuia să predau actele și să dau și trei nume de club. Aveam două. "Măi, trebuie să mai găsești un al treilea, dar repede, că celelalte două nici măcar nu sună bine". "Bine, hai înscrie-l pe ăsta: FC New Champions". Atât. Și în ceea ce privește emblema, eram cu prietena mea și ea știe să și deseneze. Și spuneam: "Măi, eu vreau un fotbalist, nu știu cum, vreau așa". În timp ce îi spuneam, ea desena și așa ne-a ieșit și emblema.

- În prezent, clubul se întreține singur sau mai vii și cu bani de acasă?
- Pentru plata terenurilor și toate cele, da, pot spune că se întreține singur. Eu mai vin cu bani de acasă pentru unii copii care sunt talentați și îmi doresc eu mai mult pentru ei. Eu mai fac turnee și în afară, participăm foarte des și sunt conștientă că pentru unii părinți este destul de dificil. Și copiii fiind talentați, mi-am asumat eu această răspundere să am grijă de ei.

+45 FOTO

- Și cum te descurci din punctul ăsta de vedere?
- Pot să zic că mă descurc. Adică nu sunt nici o persoană care să cheltuie foarte mult sau să arunce banii pe prostii. Am avut de ales, ți-am zis, între a deschide clubul sau a face orice altceva cu banii. Am decis să deschid clubul și să investesc în copii. Pe o anumită perioadă, vă dați seama.

- Dar satisfacțiile financiare mă gândesc că sunt destul de mici la acest nivel.
- Deocamdată da, sunt destul de mici, dar compensează satisfacția pe care o am când îi văd pe teren.

- Unde-ți propui să ajungi cu clubul tău? Care ar fi obiectivele?
- Noi, deocamdată, am făcut o fuziune cu un alt club, cu Riders, am luat copii de la 2015 și ne gândim să ajungem și la elite cu ei. Eu, ca antrenoare, vreau să-i mai duc undeva la 8+1, adică o să fiu alături de ei întotdeauna, dar când o să treacă oficial la teren mai mare, atunci aș vrea să se ocupe un băiat de ei. Eu o să fiu acolo, în spatele lor.

- Acum câți jucători ai în club?
- Referitor la 2015, avem vreo 30-40. Cei mici, la fel, 40, iar la 2014 sunt acum 15, pe lângă cei ai colegilor de la Riders. Adică avem peste 100 de jucători.

- Și tu, fiind cea care deține clubul, îl știi pe fiecare în parte cu nume și prenume?
- Pe ai mei și pe cei mici, adică grupele care aparțin doar de New Champions, da. Pe cei ai colegilor îi știu doar așa, după nume. Prenume mai puțin, că sunt foarte mulți copii și e mai greu. Dar pe ai mei, da, îi știu.

- Din punctul de vedere al infrastructurii, cât de mulțumită ești la acest nivel? Îmi spuneai înainte de emisiune că vă antrenați la Romprim.
- Da, este o bază OK, adică pot spune că am prins destul de bine acolo. Avem și teren de iarbă și sintetic, e destul de bine, adică avem condiții. Nu pot spune "mamă, ne antrenăm în parc", cum fac alte cluburi, se antrenează în parc ca să nu mai plătească terenul sau nu au o altă oportunitate. Suntem destul de bine.

- Crezi că la un moment dat vei ajunge să rămâi doar la stadiul de patroană?
- Da, sunt sută la sută sigură. Când vor mai crește copiii, vreau să mă ocup de ei mai mult pe partea asta, să plece undeva și toate cele. Și acum sunt multe responsabilități, dacă nu ar fi fost atâția colegi, probabil ar fi fost mai greu, că avem foarte multe meciuri, e destul de dificil.

- Cum vezi treaba asta în viitor? Ai vrea să rămâi doar la stadiul ăsta sau ai vrea poate să antrenezi?
- Nu, nu vreau să antrenez seniori, vreau doar să merg cu ei. Deocamdată sunt antrenoarea lor, dar după o să fiu din umbra, adică o să fiu întotdeauna acolo pentru ei. Mi s-a propus să mai antrenez fete, adică de Liga 3 sau să iau junioare, dar nu... Deocamdată nu aș vrea.

Cătălina Nițu: „Dacă aș fi antrenoare doar cu numele nu aș accepta așa ceva! Aș pleca”

- Când vei fi doar patroană, te vei băga peste antrenor?
- Nu, nu cred că o să mă bag. Adică, bine, pot să-i mai dau sfaturi, pentru că îmi cunosc copiii foarte bine, dar automat o să înceapă să-i cunoască și el. Dar nu pot să zic că m-aș băga sau să-i spun cum să facă echipa. Acum suntem doi antrenori, dar întotdeauna ne sfătuim, ne dăm mesaje înainte sau ne sunăm: "Băi, astăzi joc cu ei". "Hai să-l scoatem pe X, să-l băgăm pe Y". "Bine, hai, fie". Adică pot să las și de la mine.

- Dar ce părere ai despre genul ăsta de comportament? Ce părere ai despre ceea ce se întâmplă la FCSB?
- Nu mi se pare deloc OK. De-aia ai antrenor. Patronul este patron. OK, da, pentru că tu investești bani, e normal să îți mai dai cu părerea uneori și să zici: "Băi, nu mai vreau jucătorul ăsta". Dar nu să faci echipa. De-aia suntem și unde suntem cu fotbalul.

- Cum crezi că ai reacționa tu?
- Aș pleca! Adică aș fi antrenoare doar cu numele și nu aș accepta așa ceva. Eu nu aș avea libertatea să fac nimic, doar antrenamente și cam atât. Adică, la meci, să nu am libertatea de a face o schimbare anume pe care mulți antrenori simt să facă, o schimbare care poate fi și câștigătoare. Și să nu am libertatea de a face asta, nu mi se pare OK deloc.

- Ți-ai da demisia și la revedere!
- Nu aș rămâne într-un loc unde aș fi antrenoare doar cu numele. Pentru că eu fac asta din plăcere. Nu o fac pentru bani. Dar din momentul în care o faci pentru bani, da, poți accepta chestiile astea destul de ușor și pe o perioadă lungă.

- Spune-ne...
- Mi s-a mai oferit și mie chestia asta, să merg undeva să antrenez: "Îți dăm 6-7 mii de lei, dar uite, avem noi câteva fete pe care trebuie să le bagi". Și am zis: "Nu, nu se poate așa ceva". Adică, oricât de mulți bani aș câștiga, pentru că la fotbal feminin un salariu de 6-7 mii de lei e destul de mult... Dar am zis nu. Adică, eu prefer să merg pe partea asta.

- Cum ești tu ca antrenoare? Ești dură?
- Câteodată, da! Adică nu țip la ei ca să îi cert, țip să îi motivez, să îi încurajez. Întotdeauna îi încurajez să facă greșeli pentru că la vârsta asta e cel mai important să greșească, pentru ca mai târziu greșelile pe care le fac acum să nu le mai repete. De multe ori îi las să și gândească singuri, pentru că nu aș vrea să fie niște roboței, să le zic pasează la X, la Y și tot așa. De multe ori îi las să gândească singuri ca să văd dacă iau deciziile corect.

- Te transformi când intri cu ei în antrenament? Ești diferită?
- Da, acum suntem hi, hi, hi, ha, ha, ha, dar după ce începe antrenamentul, gata! Și copiii au foarte mare respect față de mine. Știu și ei când e vorba de seriozitate și muncă și se schimbă. Dar se mai întâmplă să mai aibă și ei zile proaste, mai ales când începe școala, sunt obosiți, nu iese antrenamentul, automat mă mai supăr pe ei, dar îmi trece repede.

+45 FOTO

- Tu antrenezi copii de 10-11 ani. Care e secretul să îi ții în frâu la vârsta asta?
- Sunt foarte deschisă cu ei, sunt și prietena lor. Și fiind atât de apropiată, e mult mai OK pentru ei, dar și pentru mine să îi țin în frâu și să le dau și sfaturi.

- Văzând ce vine din urmă, ți se par diferite generațiile? Ți se pare că sunt mai agitați, mai neascultători, poate cu mai puțin respect?
- Și cei mici o respectă pe Alexandra, pe colega mea. Adică, nu știu, probabil și pentru faptul că suntem fete sau au o anumită rușine, nu știu ce să zic. Probabil și pentru că noi suntem foarte apropiate. Pe lângă antrenamentele pe care le facem, stăm, vorbim cu ei, râdem, glumim, adică în pauze asta facem, vorbim cu ei, și la sfârșitul antrenamentului la fel.

- Ai avut până acum un copil-problemă la tine în echipă, în club?
- Nu, nu am avut. Au venit copii cu probleme, dar am încercat să-i integrez în grup și, automat, dacă grupul nu i-a primit, am decis să renunțăm la ei.

- Sau copii care făceau năzbâtii, care te-au supărat mai tare?
- Copii din aceștia, da, dar prefer să nu stric grupul pentru o persoană sau două, prefer să fie ceilalți, să dau un exemplu, 10 copii OK decât să... Dar am avut și am încercat să îi integrez, adică unii s-au integrat destul de bine, s-au schimbat foarte mult și părinții au fost uimiți.

- Ce făceau de nu reușeau să se integreze?
- Aveau un comportament... Făceau o prostie și dădeau vina pe altcineva, deși eu îl vedeam, era în fața mea. Chestii din acestea care îi deranjează și pe ceilalți copii.

- Tu, ca antrenoare, ai avut un model sau ai în continuare un model?
- Da, mie îmi place foarte mult de Mourinho și de Pep Guardiola.

- Și din România?
- Din România n-am niciun favorit. Eu! Ha, ha, ha! Glumesc.

- Când vor crește copiii pe care îi ai acum, poate vei face echipă la Liga 3.
- Eu aș vrea să ajungă mai sus decât Liga 3 ei. Să evolueze în altă parte și aș prefera să plece în afară pentru că la noi în România nu...

- Îi instruiești și tu în sensul ăsta? Adică le spui să aspire către străinătate?
- Da, da, da, îi pregătesc, tocmai de-aia și facem turnee în afară foarte multe. Avem și aici posibilitatea să facem. Să se obișnuiască și cu chestia asta, să fie departe de părinți și să vadă cum este acolo.

- OK!
- Adică de multe ori noi am plecat în Italia și văd și ei că fotbalul de acolo e diferit, chiar dacă sunt copii. E total diferit față de cel de la noi și de ce echipe întâlnim noi în campionat.

- Cu ce impresie se întorc ei de acolo?
- Câteodată nu mai vor să se întoarcă. Sincer îți zic. Dar sunt foarte, foarte plăcut surprinși și emoționați totodată, pentru că se clasează și ei pe pe primele locuri acolo. Și sunt foarte mulțumită de ei. Adică trăiesc mult mai intens emoțiile la turnee acolo decât le trăiesc aici.

- Așa e, da.
- Una e să joace cu echipe cu nume. De exemplu, am jucat și cu Inter, am avut un amical și aveau foarte mari emoții. Se uitau la copiii ăia de parcă jucau cu seniori. Și le-am spus: "Măi, sunt copii ca voi. Voi trebuie să le arătați în teren. Fotbalul e diferit, dar sunt copii ca voi". Și au câștigat și, mamă, erau cei mai fericiți. S-au întors acasă, cred că au povestit două luni despre chestia asta.

- Deci echipa ta a învins-o pe Inter, la categoria 2015.
- Da, am avut un amical. După care am jucat și cu echipa 2014 a lor, dar noi tot cu 2015 eram, dar acolo s-a terminat și distracția pentru ei.

- Care ar fi cea mai frumoasă experiență pe care ai trăit-o ca antrenoare la clubul tău?
- În fiecare zi trebuie să ai experiențe frumoase. La turnee, în afară, când mergem, deși rezultatul nu este important pentru mine, când văd că ei își doresc atât de mult să demonstreze că au venit din București și iau locul 2 sau locul 1, atunci mă mulțumesc și pe mine. La fiecare antrenament sau la fiecare masă ori la fiecare turneu la care mergem, pentru mine satisfacțiile sunt destul de mari.

„Părinții trebuie educați, pentru că cu copiii te poți descurca destul de ușor”

- Un alt aspect foarte important în fotbalul juvenil sunt părinții. Trebuie să educăm întâi părinții și abia apoi copiii.
- Da, clar. Asta e o mare problemă. Mai întâi părinții trebuie educați, pentru că cu copiii te poți descurca destul de ușor. Dar părinții, da, au probleme, nu înțeleg anumite aspecte. De exemplu, ai două grupe, o grupă care este puțin mai evoluată față de cea de-a doua. Și ca să-i dai minute copilului și să evolueze și el mult mai rapid să ajungă la prima, trebuie să joace la a doua. Nu înțeleg chestia asta. Zic: „De ce nu poate să joace la prima?". Pentru că trebuie să evolueze ca să poată ajunge la prima. Și sunt tot felul de chestii, de nemulțumiri din acestea.

- Ți s-a întâmplat ca în timpul meciurilor sau poate chiar în timpul antrenamentelor să îi auzi pe părinți comentând din tribună sau chiar dând indicații?
- Asta se întâmpla la început, până am prezentat eu un set de reguli. În momentul în care se intervine peste antrenor, ți-ai luat copilul și ai plecat. N-am deschis clubul pentru bani. Le-am explicat regulile acestea și automat, dacă n-am deschis clubul pentru bani, nu mă interesează dacă am 100, 50 sau 20 de copii. Și au fost de acord, au înțeles. E normal, se mai scapă câteodată, îi înțeleg și eu... Nu sunt genul acela de părinți care comentează întruna și dau indicații întruna. Adică pot să spun că, din punctul acesta de vedere, chiar am un grup super-OK.

- Deci ai făcut ședință cu părinții.
- Da, întotdeauna am ședință cu părinții, se sperie și când le zic pe grup că avem ședință.

- Tu nu pari, așa, o persoană foarte dură. Te văd oamenii aceia ca pe un balaur?
- Nu, dar ideea e că sunt și ei foarte apropiați de mine și știu ce-mi doresc eu de la copii și de la clubul acesta și mă susțin. Și au înțeles de la început. Dacă le explici de la început regulile și vorbești cu ei, nu cred că ar fi un părinte care să nu înțeleagă.

- Așa e.
- Da, probabil este unul care înțelege mult mai greu. Dar pe parcurs înțelege. Dacă ai vorbi cu ei, cred că ar fi totul OK. Dar dacă îi lași de capul lor, normal că intervin peste antrenor sau antrenorul nu mai are nicio autoritate asupra copilului că stă să se uite la părinte ce indicații îi dă. Și am întâlnit cazuri din acestea.

- În ziua de astăzi care ar fi cel mai des întâlnite probleme la juniori?
- Părinții îi strică de cele mai multe ori pe copii. Și probabil unii antrenori care fac chestia asta pentru bani și se uită la cel care dă bani mai mulți și acela poate juca.

+45 FOTO

- Și dacă ar fi să ne raportăm strict la jucători? Poate din punctul de vedere al caracterului, de exemplu. Care ar fi cel mai des întâlnite probleme?
- Caracterul se modelează. Poți să ai talent, dar dacă nu muncești, e degeaba. Cea mai grea problemă la ei sunt părinții. Trebuie să înțeleagă că sportul acesta pentru unii este doar de plăcere și pentru alții tinde și către performanță. Dar dacă îl aduci, vorbești cu antrenorul și întreabă și el: "Băi, îl ții doar de plăcere sau și pentru performanță?". Dar dacă știi și conștientiezi că este de performanță, trebuie să ai foarte multă răbdare. Dacă nu ai, copilul se pierde și e păcat.

- Dar crezi că poți să vezi deja de la vârsta asta că un copil are șanse să devină fotbalist?
- Da, deja sunt destul de mari, dar ideea e că nu trebuie să le furi niciodată bucuria de a juca fotbal. Și la vârsta asta, asta e cel mai important. Adică noi, ca antrenori, vedem care ar putea merge mai departe, doar că nu ar trebui să facem diferențe sau acelor copii să nu le furăm bucuria de a juca fotbal și să cerem mult mai mult de la ei. Din momentul în care dispare bucuria și copilul acela la 14 ani se pierde, se termină fotbalul pentru el.

- Faci parte din acea generație care a urmat Școala de Antrenori și au existat niște probleme.
- Prin prisma faptului că nu primeam carnetul de antrenor.

- Ai fost în generație cu Alex Bourceanu. Și el spunea că Federația v-a îndrumat și nu a mai recunoscut apoi.
- Exact, exact. Noi când ne-am înscris, am sunat și am zis că este OK să facem acolo. Când a venit momentul să primim carnetul, nu ni-l puteau oferi, dar este OK că l-am primit în cele din urmă.

- Cu cine ai mai fost colegă?
- Cu Marius Alex, Răzvan Pădurețu, Marian Chițu.

- Cum a fost să fii fată printre aceste nume?
- A fost destul de frumos. Când mergeam la teren să facem practică, doar jucam fotbal și era destul de frumos pentru că eram singura fată din echipă. A fost drăguț și îi mai ajutam la teme. Fiind băieți... În continuare unii dintre colegi păstrăm legătura.

- Cum erau discuțiile cu Alex Bourceanu? Ți-a rămas ceva în minte de la el?
- Primeam sfaturi. Un om care știe foarte multe despre fotbal și de la care ai ce să înveți.

Cătălina Nițu: „Primesc destul de multe mesaje. «Mamă, ce frumoasă ești», dar nu le răspund”

- Te-am întrebat cum ești tu ca antrenoare. Zi-mi cum ești tu ca om.
- Cum sunt pe teren, așa sunt și în viața de zi cu zi. Oricum, în afară de fotbal, eu nu văd nimic.

- Ce te sensibilizează de obicei?
- Copiii. Adică copiii pe care îi antrenez.

- Când vei avea tu un copil, o să îl antrenezi tu?
- Nu știu dacă va face fotbal, mai e până atunci.

- De-a lungul timpului, sigur te-ai lovit și de misoginism.
- Nu m-a afectat nimic. Dacă vine din partea unor necunoscuți, nu mă afectează. Dacă ar veni din partea celor apropiați, probabil da, m-ar deranja puțin. Dar atât timp cât sunt niște necunoscuți pentru mine și nu îmi demonstrează cu nimic că sunt la nivelul la care ei se cred, nu...

- Din ce postură s-a resimțit mai tare misoginismul?
- Antrenoare. Atunci întâlneam tot felul de comentarii, dar nu mă interesează.

- Ai o întâmplare mai puțin plăcută din acest punct de vedere?
- În timpul unui meci, tot așa, jucam cu o echipă pe care de fiecare dată o băteam. Antrenorul tot zicea "Da' parcă sunteți pe tocuri copii". Sau recent, acum, la Cupa Bucureștiului, am bătut o echipă cu 2-0 și părinții din tribună strigau: "Să vă duceți la balet"... Și au zis și părinții mei: "Puteți să veniți la noi, că vă învață antrenoarea noastră balet, dacă tot îi trimiteți la balet". Am jucat cu cei de la Barca Academy și părinții de acolo erau foarte frustrați, pentru că noi suntem un club mic și nu se aștepta nimeni...

- Dar deja nu mai e atac la adresa ta...
- La adresa copiilor, da... Nu sunt o persoană care să se ia de arbitri sau de părinți, dar în momentul în care se iau de copii, atunci deja și eu mă transform. Am vorbit cu antrenorul, a spus că o să vorbească cu ei, dar din momentul în care ei au făcut aceste remarci, este clar că antrenorul nu se poate impune la acea grupă.

- Pe rețelele sociale primești mesaje negative?
- Nu, nu, chiar nu primesc. Mă felicită cei care mă urmăresc. N-am primit niciodată mesaje cu hate. Am mai fost la o emisiune, iar în comentarii era hate, dar îmi scriau mie în privat. Nu le-am răspuns niciodată.

- Tu și pozezi destul de sexy. Din acest punct de vedere ce feedback primești?
- Primesc destul de multe mesaje. "Mamă, ce frumoasă ești!", dar nu le răspund.

+45 FOTO

- Dar părinții și copiii cum văd această latură a ta?
- Sunt OK cu asta, pentru că știu că am și eu o viață personală, niciodată nu m-am expus altfel. Pozez normal, decent. Puțin sexy, dar nu foarte, pentru că sunt conștientă că am și copiii care mă urmăresc.

- Îți scriu și fotbaliști?
- Nu. Îmi scriau înainte, dar acum, de când am prieten, nu.

- În timpul liber ce faci?
- Petrec timpul cu prietenul meu, stau cu prietena mea, mai mergem la meciuri când avem timp, doar asta fac, nu fac nimic special.

- Ai și alte pasiuni în afară de fotbal?
- Nu, nu, doar asta îmi place să fac. Nu am prea mulți prieteni.

- Dacă ai putea să antrenezi orice echipă din lume, care ar fi aceea?
- Barcelona.

- Dacă ar fi să antrenezi orice jucător din lume?
- Messi.

- Cel mai frumos fotbalist?
- Îmi plăcea de Neymar când eram mică. Acum nu îmi mai place.

- Să câștigi Champions League sau să-l descoperi pe noul Messi?
- Cred că să câștig Champions League cu echipa mea.

- Ce sfat ai pentru femeile care vor să intre în acest domeniu.
- Să aibă încredere în ele și să-și urmeze visul, pentru că niciodată nu o să conteze părerea lumii. Deci să aibă încredere și să meargă pe drumul acesta dacă asta este ceea ce vor ele să facă.

- Cum arată vacanța ideală pentru tine?
- Recent am fost la mama mea, ea locuiește în Malta, și câtă vreme petrec timp cu cei din jur, e vacanța ideală pentru mine.

- Unde te vezi peste 10 ani?
- De obicei trăiesc prezentul. Tot la clubul meu mă văd, dar nu știu în ce calitate.

- Cum ai vrea să te țină lumea minte?
- Cătălina Nițu, cea care a deschis un club de fotbal, iar copiii ei sunt deja la un nivel mult mai mare decât se aștepta lumea.

- Spune-ne, te rog, trei femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Nu am trei femei, doar mama mea, atât.