Articol de Maria Olteanu - Publicat miercuri, 24 decembrie 2025 15:07 / Actualizat miercuri, 24 decembrie 2025 16:59
Selecționerul primei reprezentative a României, Mircea Lucescu (80 de ani), a acordat un amplu interviu pentru jurnaliștii italieni de la „Gazzetta dello Sport”, în care a vorbit despre întreaga carieră, atât ca jucător, cât și ca antrenor. Legendarul tehnician are în total 36 de trofee în 5 țări diferite, fiind depășit doar de Pep Guardiola și Sir Alex Ferguson. Redăm mai jos interviul oferit de acesta în „Peninsulă”.
- Ce fel de jucător a fost Mircea Lucescu?
- Eram o extremă cu centrări excepționale, datorită cărora Dudu Georgescu a câștigat „Gheata de Aur”. Am jucat 10 ani la Dinamo București, am ajuns la echipa națională, iar în 1970 am fost căpitanul României împotriva Braziliei lui Pelé și chiar am fost invitat să joc pentru Fluminense. Mă remarcaseră la un turneu pe Maracana: România, Flamengo, Vasco da Gama și Independiente. Am fost desemnat cel mai bun jucător, iar ca premiu mi-au dat un radio de mașină. Apoi, în 1977, a avut loc un cutremur în București...
- Și ce s-a întâmplat?
- Casa mea a fost distrusă, a trebuit să fug. La Hunedoara m-au ajutat, iar eu i-am ajutat pe ei: am devenit antrenor-jucător. Nu m-am conformat fotbalului general acceptat, ci am dezvoltat propria mea filosofie. În primul rând: educație la toate nivelurile. Apoi disciplină, dar nu impusă, ci bazată pe respect, și instruire: îi duceam pe băieți la muzee, la teatru, în fabrici, pentru a înțelege lumea. În cele din urmă, tactică și metode de lucru diferite. Jucam ultraofensiv: posesia mingii, pătrunderi, crearea de spații, presing, fault tactic la nevoie – ceea ce se face astăzi eu făceam acum 50 de ani.
Lucescu, despre fotbalul din România în comunism
- Cum era fotbalul pe vremea lui Ceaușescu?
- Nu puteam câștiga campionatul cu Dinamo pentru că la Steaua era fiul lui, dar poziția mea era delicată, deoarece conduceam și echipa națională. Și acolo am acționat în felul meu: am inclus imediat 3-4 jucători tineri din cluburi din provincie. Toți erau împotriva mea, așa că am organizat un meci amical: echipa mea împotriva unei selecții a celor mai buni jucători din București, alcătuită de jurnaliști. I-am învins cu 3-1. Atunci au înțeles că ideile mele funcționează. Pentru a ne pregăti pentru calificările la Campionatul European din 1984, i-am dus pe băieți în America de Sud: am jucat cu Argentina, Chile, Peru, iar în El Salvador a fost o revoluție și a trebuit să fugim noaptea... Dar asta ne-a fost de un ajutor imens, am câștigat grupa de calificare, învingând chiar și campioana mondială Italia. În 1986 am fost demis, iar trei ani mai târziu Ceaușescu a „căzut”, iar eu am câștigat campionatul și Cupa. Știți unde eram când am aflat vestea?
- Unde?
- La Cagliari, oaspete al președintelui Anconetani, pentru meciul Italia – Argentina. Până la urmă i-am acceptat curtarea, îmi plăcea. Dar lucrul cu el era dificil, el voia mereu să fie personajul principal. Vă amintiți cum arunca sare pe teren, nu? Am amintiri excelente despre el – un om vesel, un catolic fervent, care nu rata o liturghie în "Piazza dei Miracoli", generos: la fiecare cantonament de la Montecatini le făcea cadouri jucătorilor. Dar voia și să facă bani: îmi vindea câte un jucător pe lună, iar la final mi-a arătat și mie ușa. Am ajuns la Brescia întâmplător. Președintele lor de atunci, Corioni, m-a căutat, dar mă doreau și Standard Liège și Porto. Așa că, împreună cu soția și fiul meu, am scris trei bilețele și am tras la sorți. În momentul tragerii însă, unul lipsea, ciudat. L-am găsit două zile mai târziu, lipit sub un pantof: Brescia. Un semn al destinului.
- Corioni, încă unul dintre președinții legendari.
- Un om cu o intuiție excepțională. Italia trăia pe colonii: olandezii la Milan, germanii la Inter, uruguayenii la Cagliari... așa l-am convins să facem o Brescia românească. L-am luat pe Hagi, care nu era fericit la Real: el a avut încredere în mine, a făcut o alegere inteligentă, doi ani mai târziu a jucat un Campionat Mondial extraordinar și Cruyff l-a chemat la Barca. Lucrul bun la Corioni era că, alături de el, puteam promova jucători tineri, el era mulțumit, pentru că apoi îi vindea. L-am introdus pe Pirlo la 16 ani la scorul de 2-1 împotriva lui Ipswich în turneul anglo-italian, el a pierdut o minge și am fost egalați la 2-2, iar apoi a trebuit să mă cert cu Luzardi, care mă acuza că am introdus puștiul...
- Să continuăm cu Moratti.
- Un adevărat gentleman, a încercat să mă convingă să rămân, dar la acel Inter aveam 10 jucători cu contracte pe cale să expire, iar el anunțase că în anul următor îl va aduce pe Lippi, ceea ce mi-a creat probleme. Moratti însă este sufletul clubului, dragostea lui se simte, el este un exemplu pentru o perioadă de aur în care fotbalul italian aparținea marilor familii. Astăzi nu mai este așa: fonduri, consorții, străini... da, se joacă, se face piață, dar fotbalul, din divertisment, s-a transformat într-un eveniment. Baggio, Djorkaeff, Recoba, Ronaldo, Zamorano... Moratti este îndrăgostit de atacanți. Dacă ar fi adus și câțiva fundași puternici, cine știe cât ar fi câștigat acel Inter!
Îi văd pe Neymar și Casemiro – excepționali, dar mi se spune că este imposibil să-i luăm. Bine, dar ceilalți? Așa au ajuns Douglas Costa, Teixeira, Fernandinho. Am creat un sistem cu care Șahtior câștiga mult și, dacă vindea pe cineva, avea deja un înlocuitor pregătit. Akhmetov nu făcea asta pentru el, ci investea totul în echipă. A construit cel mai frumos stadion din Europa, învingeam granzii, eram tineri, puternici și jucam magnific.
Am câștigat Cupa UEFA și în fiecare an ajungeam aproximativ în sferturile de finală ale Ligii Campionilor. Știți cât de greu este să impui o echipă din Europa de Est la un asemenea nivel? Dacă nu ar fi fost războiul din Donbas, poate că într-o zi am fi câștigat și Liga Campionilor. Akhmetov este un președinte minunat, pentru că vrea să învețe. După meciuri mergeam la cină sau la karaoke, pentru că îi place să cânte, vorbeam despre fotbal și despre viață
- Mircea Lucescu, despre perioada Șahtior
Triumful neașteptat cu Dinamo Kiev
Câțiva ani mai târziu, Lucescu a preluat marea rivală Dinamo Kiev: „M-au sunat și am crezut că vor un sfat amical. În schimb, mi-au propus să preiau echipa, care pierduse titlul cu 23 de puncte diferență. Am acceptat și, cu aceiași jucători, am câștigat-o cu 11 puncte avans”, a continuat selecționerul României.
„Într-o zi mi-au spus că au intrat 30 de milioane în conturi și m-au întrebat pe cine să cumpărăm. Am răspuns: pe nimeni, mai bine faceți o nouă sală de fitness și luați microbuze pentru juniori. Acestea sunt achizițiile care rămân", a mai spus Lucescu.
Amintirea neprețuită de la Pelé
Lucescu păstrează și acum o amintire prețioasă de la întâlnirea lui cu Pele. În 1970, el a făcut schimb de tricouri cu uriașul jucător la finalul unui meci. „Încă îl păstrez. Murdar de noroi, nu l-am spălat niciodată. L-am înrămat, acum este într-un muzeu”, a încheiat Lucescu.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
