Handbalul românesc nu mai are timp

Ni se spune de 30 de ani să avem răbdare, să mai așteptăm puțin, că vine generația următoare, că se reconstruiește, că trebuie timp, doar că timpul a trecut peste noi ca un tăvălug, iar noi am rămas blocați într-un muzeu al gloriei de altădată, agățându-ne disperat de 4 titluri mondiale, de gloria lui Penu, Gațu, Oțelea, Gruia, Birtalan, Samungi sau Voina, ca de niște icoane prăfuite, în timp ce handbalul modern e în sprint, schimbă viteze, se profesionalizează, iar România se împiedică de aceleași promisiuni reciclate la fiecare ciclu electoral din federație.

Nu te mai doare golaverajul

Am pierdut clar cu Danemarca, 39-24, dar adevărata înfrângere nu e pe tabelă, e în oglindă, pentru că nu mai suntem capabili nici măcar să ne mințim frumos, diferența dintre noi și ei nu e de 15 goluri, e de 15 ani de muncă organizată, de strategie, de continuitate, de oameni puși pe criterii de competență și nu de prietenii sau apartenențe.

Când vezi o sală roșie, o națională care joacă mecanic, sigură pe ea, cu automatismul unui ceas elvețian, îți dai seama că nu pierzi în fața unor jucători mai buni, ci în fața unui sistem care funcționează.

Apropo, suntem pe locul 2 la goluri primite, posibil să terminăm chiar ultimii, dacă ne dă și Macedonia de Nord peste 30 de goluri. Și n-ar fi vreo surpriză. La noi nu se vede nicio luminiță, de multe ori mă întreb dacă există vreun plan să reînvățăm handbal sau să ne adaptăm celui de astăzi.

Cum reușește Feroe

Doare și mai tare când vezi Feroe, o insuliță cu vreo 56.000 de oameni, mai mică decât un cartier din București, care ajunge constant în sferturi la competițiile de juniori, care bate echipe cu tradiție, care scoate generații după generații, pentru că acolo handbalul nu e doar un sport, e identitate, e cultură, e prima minge pe care o prinde un copil, în timp ce la noi copiii sunt alungați de taxe, de săli închise, de lipsă de competiții, de antrenori plătiți mizerabil și obligați să se descurce cum pot.

Sportul în România e o povară, e un alt moft, unde părintele scoate bani grei, sperând că odrasla va reuși cândva să se prezinte la porțile marii performanțe. Feroe are o victorie și un egal, se califică, cu o arie de selecție foarte-foarte restrânsă, câteva sute de handbaliști. La noi, cică răbdare.

Să mai așteptăm până când nu mai e nimic

Ni se spune iar să avem răbdare, să mai așteptăm 10 ani, dar cine își asumă acești 10 ani, cine iese public să spună clar: vom pierde, vom suferi, dar vom construi, cine acceptă să nu mai caute calificări chinuite doar ca să bifeze prezența?

Cine are curajul să renunțe la imagine pentru un proiect real, pentru că până acum nimeni nu și-a asumat nimic, toți au vrut rezultate rapide, toți au vândut speranță ieftină, iar când lucrurile s-au dus în cap, au dat vina pe generație, pe arbitri, pe ghinion, pe orice, numai pe ei nu.

Și nu e dureros doar că pierdem, ci că pierdem fără direcție, fără identitate, fără să știm ce vrem să fim, apărare agresivă, joc rapid, școală nordică, școală balcanică, nimic, suntem o amestecătură confuză, un experiment ratat, în care schimbăm selecționerii ca pe șosete și sperăm că următorul va face minuni cu aceleași probleme structurale.

Urmează alegeri la federație și deja simți aerul ăla de campanie, aceleași discursuri despre proiecte, despre copii, despre viitor, aceleași fețe, aceleași promisiuni, iar peste 4 ani ne vom uita din nou la clasamente și vom spune că trebuie răbdare, de parcă răbdarea ține loc de competență, de parcă timpul rezolvă singur lucrurile, de parcă dacă stai pe loc suficient de mult ajungi înainte.

Asta e adevărata dramă, nu scorul cu Danemarca, nu locul din grupă, ci faptul că nu mai avem curajul să recunoaștem că suntem jos și că nu mai avem luxul să ne mințim, pentru că handbalul românesc nu mai are timp, iar răbdarea noastră s-a terminat demult.