)
Articol de Narcis Drejan - Publicat duminica, 17 mai 2026 13:45 / Actualizat duminica, 17 mai 2026 14:11
Daniel Pancu a dus CFR Cluj dintr-un sezon aproape ratat în Conference League, iar acum trebuie să explice de ce are dreptul să ceară salarii la timp, jucători păstrați și respect profesional. În România, patronii încă vor antrenori ascultători, iar problema lui Varga e că Pancu nu a fost niciodată “păpădie”.
La finalul unui 0-0 fad cu Dinamo, într-o seară în care CFR Cluj și-a securizat locul de Conference League, adevărata discuție n-a fost despre Europa, despre reconstrucție sau despre sezonul salvat miraculos de Daniel Pancu. A fost despre cuvântul „nesimțit”, aruncat de un patron care se crede moșier către antrenorul care a făcut miracole.
A fost suficient pentru ca tot fotbalul românesc să revină la reflexele lui vechi, clasice, patronul care vorbește de sus și antrenorul obligat să justifice de ce îndrăznește să aibă pretenții.
Calmul din furtună
Daniel Pancu a vorbit calm, aproape rece, fără să ridice tonul, fără nervii din meciul cu Elveția sau scandalul cu Bergodi, iar asta spune multe despre cât s-a dezvoltat. Nu mai există impulsivitatea aceea romantică a fostului idol din Giulești care trăia fiecare meci ca pe o ceartă de cartier. Între timp, Pancu a crescut, ca antrenor, dar mai ales ca personalitate profesională.
Se vede de ceva vreme, doar dacă ai ceva cu el îi bagi nasoale, s-a văzut la naționala U21, unde a lăsat impresia unui tehnician matur, foarte apropiat de jucători, dar fără să devină prizonierul vestiarului. Se vede acum și la CFR Cluj, poate în cel mai greu context al carierei lui, pentru că una este să antrenezi într-un proiect stabil și alta este să intri într-o echipă care părea că și-a pierdut direcția, energia și chiar prestigiul, unde banul e văzut când are patronul în buzunare.
CFR nu mai avea nimic din aerul dominant al ultimilor ani, era o echipă apăsată, nervoasă, cu un sezon care începuse să alunece spre ridicol pentru standardele clubului, amintiți-vă de 2-7 cu Hacken, Oțelul le dădea 4, era mai slabă decât orice echipă din Superligă. Iar Pancu a făcut ceea ce fac antrenorii adevărați, a redat sens unui grup care începuse să nu mai creadă în el.
De aceea locul 3 nu poate fi privit sec, “contabilicește”, în contextul în care a preluat echipa, calificarea în Conference League chiar e o performanță fantastică. Și poate cea mai importantă victorie a lui nu e nici măcar clasamentul, ci faptul că a reușit să impună autoritate fără să joace rolul omului obedient.
Unde apare ruptura
În fotbalul nostru, de 2 lei și 48 de bani, există ideea asta primitivă că patronul trebuie să fie și stăpân moral al clubului. Nu e suficient că finanțează, trebuie să domine, după vorba eu dau banul, eu fac legea.
Patronul nu are cum să stea deoparte, el decide atmosfera, discursul, relațiile, iar antrenorul ideal rămâne, pentru mulți, cel care acceptă orice și mulțumește că a primit șansa să stea pe bancă, doar că e din ce în ce mai greu să găsești, generația nouă de antrenori are tot mai multă personalitate.
Iar lui Pancu nu-i faci din astea, mai ales după ce și-a construit pas cu pas credibilitatea. Nu după ce a demonstrat că poate ține un vestiar greu și a salvat sezonul unei echipe care părea pierdută între orgolii, schimbări și neîncredere.
De fapt, dacă te uiți atent la declarațiile lui, nu există nimic scandalos în ele, omul spune simplu că vrea salarii la timp, lot competitiv și stabilitate dacă obiectivul este Europa. Și asta e nesimțire? În orice campionat serios, asemenea condiții ar fi considerate minime pentru performanță. Doar că la noi încă funcționează logica aceea toxică: „eu plătesc, deci tu taci”.
Pe jucători nu-i păcălești
De aici vine iritarea lui Varga față de Pancu, pentru faptul că vorbește de pe poziții egale, că nu pare intimidat, că nu cere voie să aibă demnitate profesională. Adevărul e că fotbalul nostru a luat-o un pic razna, nu prea știe să gestioneze antrenorii cu personalitate.
Îi admiră când câștigă și îi suspectează când încep să pună condiții, asta și pentru că independența antrenorului este văzută imediat ca formă de rebeliune.
Aici stă forța lui Pancu, jucătorii simt imediat când au în față un antrenor autentic și când au un executant care trăiește doar din frica patronului, iar ascensiunea lui din ultimii ani vine exact din această combinație rară în fotbalul nostru: autoritate naturală și sinceritate.
Pancu nu mai este doar fostul talent romantic al Rapidului, a devenit antrenorul care înțelege că respectul nu se cerșește și nici nu vine din contracte, vine din felul în care conduci oamenii și din limitele pe care accepți sau nu accepți să ți le impună alții.
Iar dacă asta deranjează în continuare în Liga I, atunci problema nu e la Daniel Pancu, este acolo la șefi, că fotbalul nostru încă n-a ieșit complet din epoca patronului care confundă clubul cu propria moșie și consideră antrenorul iobag, ca-n Evul Mediu.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
