De ce n-a fost China la Campionatul Mondial? Și cum s-a năruit visul lui Xi Jinping » Explicațiile din spatele unui proiect eșuat

• Turneul din acest an s-a extins de la 32 la 48 de echipe, însă chinezii au rămas și de data aceasta în afara competiției. China a participat pentru prima dată la o Cupă Mondială în 2002, dar de atunci nu a mai reușit să se califice.

În timp ce Campionatul Mondial a captivat America de Nord în această vară, China a privit din nou întreg spectacolul de pe margine.

Timp de ani de zile, calificarea la cea mai prestigioasă competiție fotbalistică a fost un obiectiv național pentru a doua cea mai mare economie a lumii, notează sursa citată. A fost una dintre cele „trei dorințe” pe care președintele Xi Jinping le-a exprimat cândva pentru acest sport, alături de găzduirea și, în cele din urmă, câștigarea turneului.

+5 FOTO

Ambiții nesusținute de realitate

În aprilie 2016, Asociația Chineză de Fotbal a dezvăluit un plan de referință pentru a atinge dominația globală până la jumătatea secolului. Printre obiectivele ambițioase se numărau 70.000 de terenuri la nivel național și 30 de milioane de elevi care să practice fotbalul până în 2020.

Un deceniu mai târziu, rezultatele sunt modeste, concluzionează CNN într-un amplu articol de analiză.

Echipa națională masculină a coborât de pe locul 82 în lume, în 2016, situându-se acum pe locul 91 din 211 echipe naționale. Chiar și cu extinderea Cupei Mondiale de la 32 la 48 de echipe, speranțele Chinei au fost spulberate după o înfrângere dureroasă, 0-1 în fața Indoneziei, în luna iunie a anului trecut.

Debutul din 2002, care s-a încheiat cu o eliminare în faza grupelor fără niciun gol marcat, rămâne singura participare a țării pe cea mai importantă scenă.

+5 FOTO

Poate fi o cultură fotbalistică fabricată?, se întreabă cei de la CNN. În China, tentativa de a face acest lucru s-a lovit de forțe care depășesc cu mult terenul de joc.

În noiembrie 2012, la puțin timp după ce controversatul Xi Jinping preluase conducerea partidului, acesta a rostit două cuvinte care aveau să definească China modernă: „visul chinezesc”. Era o viziune de „întinerire” națională. Expresia a devenit rapid un element central al retoricii oficiale.

Fotbalul nu a făcut excepție. Planul de referință din 2016 promitea nu doar succese sportive, ci și un vis de a „întineri națiunea”.

Expansiunea

A urmat o explozie de cheltuieli pe staruri străine în Superliga Chineză (CSL).

Între 2015 și 2017, cluburile din CSL au cheltuit 1,12 miliarde de dolari pe piața transferurilor, acumulând un deficit net de peste 818 milioane de dolari, conform datelor Transfermarkt. La începutul anului 2016, recordul intern de transfer a fost doborât de patru ori într-o singură lună, pe măsură ce jucători cunoscuți precum Oscar, Paulinho, Carlos Tevez și Hulk au schimbat Europa pentru China.

Cei care finanțau acest boom erau, în principal, dezvoltatori imobiliari. Până în 2018, proprietarii tuturor celor 16 cluburi din prima ligă aveau interese pe piața imobiliară.

+5 FOTO

„Nu a fost niciodată vorba despre fotbal”

„Nu a fost niciodată vorba despre fotbal. A fost întotdeauna despre stabilirea unei relații mai strânse cu guvernul local”, a declarat pentru CNN Sports Dr. Tobias Ross, care a intervievat 200 de persoane din interiorul scenei fotbalistice chineze pentru o nouă carte la redactarea căreia a contribuit: „Fotbal, Afaceri și Puterea Statului în China Contemporană”.

Acest schimb de favoruri reflecta conceptele de „guanxi” și „renqing”, rețele informale de relații bazate pe favoruri și obligații în cultura chineză, observă sursa menționată.

Pentru conglomerate imobiliare, aceste legături deblocau două resurse prețioase controlate de stat: terenuri și împrumuturi bancare. În schimb, oficialii, care nu puteau conduce cluburile direct căutau prestigiu și promovare, spune Tobias Ross.

Dinamica a alimentat cheltuieli extravagante pe transferuri de profil înalt și proiecte de stadioane spectaculoase care „arată foarte bine pe hârtie”.

Cu toate acestea, modelul economic era rareori sustenabil. Ross afirmă că „este, în esență, o afacere care produce pierderi”. De exemplu, Guangzhou Evergrande, dublă campioană a Asiei și de opt ori câștigătoare a CSL, pierdea între 155 și 310 milioane de dolari pe an, a raportat Bloomberg în 2021.

Investitorii au făcut, totuși, eforturi mari pentru a păstra aceste legături greu câștigate, urmărind șefii locali de partid și relocând cluburile atunci când oficialii erau transferați în alte orașe, spune Ross. Pe măsură ce cluburile promovau în divizii superioare, proprietarii încercau să-și extindă influența „pe scara guanxi” către niveluri mai înalte ale guvernului.

Dar modelul nu a fost construit pentru a dura. Banii se epuizau adesea odată ce investitorii își asigurau sau finalizau proiectele, în timp ce oficialii prioritizau realizările pe termen scurt în timpul mandatelor lor limitate.

„Sincer, este o glumă”, a mai spus Ross pentru CNN, menționând că nici măcar cluburile de top din prima ligă chineză nu au făcut eforturi pentru a dezvolta merchandisingul, drepturile media sau alte surse de venit, spre deosebire de omologii lor europeni.

Iar apoi a fost COVID-ul

Ulterior, pandemia de Covid-19 a dat lovitura de grație, eliminând rezerva financiară care susținuse mult timp cheltuielile cluburilor.

Măsurile drastice ale Beijingului împotriva datoriilor crescânde și a ofertei excesive din sectorul imobiliar au lovit brutal proprietarii. Cluburile cu probleme financiare se luptau uneori să plătească utilitățile, nemaivorbind de salariile profitabile ale jucătorilor. Peste 40 de echipe s-au desființat din 2021.

„Banii și cadourile sunt adesea folosite pentru a facilita procesele oficiale, până la punctul în care a devenit o practică informală înrădăcinată”, a declarat Du Zhaocai, fostul vicepreședinte al Asociației Chineze de Fotbal, condamnat la 14 ani de închisoare, într-un documentar difuzat de postul de stat CCTV în 2024.

Într-o altă dezvăluire șocantă, Li Tie, fostul mijlocaș al echipei Everton, a recunoscut că a aranjat mai multe partide plătind echipe rivale pentru a ajuta două cluburi să promoveze în Superliga Chineză în perioadele în care a fost antrenor, între 2015 și 2019.

Ulterior, a plătit 440.000 de dolari pentru a deveni selecționerul echipei naționale. Recent, asociația a adăugat încă 17 persoane pe lista celor suspendați pe viață pentru meciuri trucate și pariuri.

+5 FOTO

De la economia în stagnare până la declinul demografic

O economie în stagnare, declinul demografic și intensificarea competiției tehnologice dintre SUA și China au contribuit, de asemenea, la retrogradarea sportului pe lista de priorități a guvernului.

„Fotbalul nu mai este o temă la nivel politic central. Nu face parte din planul cincinal, iar Xi nu mai vorbește deschis despre el”, spune Ross. „Mai ales acum, după pandemie, guvernele locale nu mai au fonduri. Au nevoie de ele pentru probleme mai presante.”

Construirea unei culturi de la zero

Deși Beijingul a promis și a construit numeroase terenuri de fotbal, se pare că nu există o tradiție fotbalistică suficient de puternică pentru a le umple. Puțini cunosc acest aspect mai bine decât Rowan Simons, un britanic care s-a mutat în China în anii 1980 pentru a studia limba și a devenit ulterior un comentator renumit.

„Am descoperit că în China nu existau cluburi de fotbal la acea vreme. Totul era organizat de guvern”, a declarat Simons pentru CNN Sports, amintindu-și cum își căuta o echipă la care să joace. „Mi s-a părut destul de ciudat. Fotbalul este o cultură. Este organizat la nivel de bază prin cluburi, care sunt, în esență, cluburi sociale.”

El subliniază că, în Marea Britanie, cluburile de amatori se bazează pe voluntari, care se ocupă de întreținerea terenurilor, administrează baruri și chiar conduc autobuzele echipei, având „valori comunitare integrate în fotbal încă de la început”. Simons susține că Republica Populară Chineză va avea o șansă la Campionatul Mondial doar dacă va construi acest sport de la bază.

Fotbalul nu e printre cele mai populare șase sporturi din China

Astăzi, China are aproximativ 980.000 de jucători legitimați și 40.000 de echipe la nivel de amatori. Prin comparație, Anglia, cu o populație de doar 4,2% din cea a națiunii asiatice, are mai mulți jucători legitimați și de trei ori mai multe echipe.

Un raport oficial din decembrie anul trecut a constatat că fotbalul nu se numără printre cele mai populare șase sporturi din China, fiind depășit de activități precum badmintonul și ciclismul.

Rowan Simons a observat și alte obstacole care frânează dezvoltarea fotbalului. Principalul obstacol este ceea „prăpastia” : momentul în care elevii abandonează complet sportul pentru a se pregăti pentru examenul de admitere la facultate, un test extrem de dificil, descris de presa de stat drept „cel mai greu din lume”.

„Copiii încep să joace fotbal, mai ales în școala primară... Dar când ajung la gimnaziu, presiunea academică crește, iar mulți părinți consideră că nu-și mai pot permite să le aloce timp copiilor pentru joacă”, spune Simons, adăugând că la clubul său există o rată de abandon „foarte semnificativă” în rândul copiilor de 12 ani.

„În fotbal, trebuie pus un accent mult mai mare pe competența umană și pe dezvoltarea capacităților individuale. Și poate că asta înseamnă să fii creativ la nivel individual, așa cum au fost Messi și Ronaldo”, a declarat pentru CNN Sports Simon Chadwick, profesor de sport afro-eurasiatic la Emlyon Business School din Franța. „Dar nu cred că societatea chineză încurajează neapărat acest lucru.”

Chadwick spune că anumite aspecte ale vieții sociale și comunitare din China pot fi extrem de structurate și colective, cu rutine adesea comune în familie, la școală și la locul de muncă. Acest lucru lasă puțin loc pentru spontaneitatea care ajută la apariția talentelor și la dezvoltarea fotbalului jucat în curtea școlii, argumentează el.

+5 FOTO

La Jocurile Olimpice de vară de la Paris, din 2024, China a ocupat locul al doilea în clasamentul pe medalii, imediat după Statele Unite. Însă fotbalul, așa cum îl descrie expertul Simon Chadwick, este un sport „foarte arogant”. Acesta necesită o altă mentalitate și, mai presus de toate, timp pentru ca o cultură specifică să prindă rădăcini.

„(...) Sistemul sportiv chinez a fost întotdeauna orientat mai mult spre sporturile de tip olimpic, iar metrica succesului a fost mereu foarte clară”, adaugă Chadwick. „Dar a câștiga proba de 100 de metri sau cea de 110 metri garduri este, de fapt, foarte diferit de a crea o echipă de 22 de jucători care merge la un turneu de o lună și trebuie să învingă cele mai bune echipe din lume”.

Fostul jucător al lui Manchester City, Sun Jihai, a intrat în istorie în 2002 ca primul jucător est-asiatic care a marcat în Premier League și a reprezentat China la singura sa participare la Cupa Mondială din acel an. Într-un interviu pentru CNN Sports, el afirmă că atitudinea părinților a avut un impact cert asupra rezervorului de talente al țării.

Sun Jihai spune că, încă din timpul carierei sale de jucător, spera să se dedice pregătirii tinerilor după retragere, numind acest lucru „cea mai directă și rapidă cale de a repara fotbalul chinez”.

+5 FOTO

Părinții sunt speranța

În 2024, el a lansat o inițiativă menită să identifice tineri jucători talentați din întreaga țară și să le ofere locuri complet finanțate în complexul său de pregătire. Dintre cei peste 10.000 de tineri care au participat la selecții până acum, aproximativ 90 au fost aleși.

Programul a organizat trialuri în zone mai puțin dezvoltate și pune un accent deosebit pe rezultatele academice, pe lângă fotbal, angajând profesori pentru a-i ajuta pe elevi la teme după antrenamente. „Sunt și eu părinte”, spune Sun, care pledează pentru depășirea barierelor sociale și financiare și lărgirea accesului la sport.

El îi descrie pe părinți drept „principala speranță”, Tom Simons, un alt expert, spune că tot mai mulți încep să perceapă sportul nu ca pe o distragere de la educație, ci ca pe o parte a acesteia, contribuind la condiția fizică, prietenii și dezvoltarea abilităților sociale.

El își amintește că a vizitat o sesiune de antrenament la clubul său, unde s-a temut că s-a întâmplat ceva rău când a văzut părinți plângând pe margine. În schimb, aceștia i-au spus: „Nu ne-am văzut niciodată fiul atât de fericit.”

Traducere și adaptare: Remus Dinu