SPECIAL Insulele Falkland, „Doamna Morții” și „Mâna lui Dumnezeu” » De ce se URĂSC Argentina și Anglia: Scaloni a fost întrebat direct la conferință!

După victoria Argentinei cu Elveția, Scaloni a fost întrebat despre derby: „E doar un meci de fotbal, atât. Doar atât vreau să spun. Jucăm împotriva unei naționale puternice, cu un antrenor extraordinar, e doar un meci de fotbal”. Dar este, oare?

Unele rivalități se nasc pe stadion. Argentina și Anglia au venit însă pe teren după ce se întâlniseră deja pe câmpul de luptă. Când Diego Maradona a ridicat mâna spre cer, în iunie 1986, întreaga planetă a văzut un gol din henț. Milioane de argentinieni au văzut, însă, o răzbunare într-o răfuială cu trecutul.

Unde începe rivalitatea dintre Argentina și Anglia

În Atlanticul de Sud, la aproape 500 de kilometri de coasta Argentinei, zac Insulele Falkland. Pentru britanici sunt Falkland Islands, pentru argentinieni sunt Islas Malvinas. Nu sunt doar câteva pete de pământ, ci o rană ereditară.

Argentina susține că insulele îi aparțin încă din perioada colonială spaniolă. Marea Britanie le controlează însă din 1833. Aproape un secol și jumătate conflictul a rămas diplomatic, până când un regim militar aflat în pragul prăbușirii a decis că patriotismul poate salva puterea.

În primăvara lui 1982, în Argentina, economia era în colaps, inflația distrugea puterea de cumpărare, protestele deveniseră imposibil de controlat, iar junta militară condusă de generalul Leopoldo Galtieri își pierdea rapid legitimitatea. Ca de atâtea ori în istorie, un regim aflat în pragul prăbușirii a căutat salvarea într-un conflict extern.

În aprilie 1982, trupele argentiniene au debarcat în Falkland, convinse că Londra nu va trimite o flotă militară la peste 13.000 de kilometri distanță pentru niște insule izolate. Calculul s-a dovedit unul catastrofal. În locul unei victorii rapide care să reaprindă patriotismul, Argentina a provocat reacția unuia dintre cele mai puternice state ale lumii.

Margaret Thatcher și războiul care i-a schimbat cariera

De cealaltă parte a Atlanticului, Margaret Thatcher (foto) traversa poate cel mai dificil moment al mandatului său. Economia britanică suferea și ea, șomajul era în floare, sindicatele se aflau într-un conflict permanent cu guvernul, iar popularitatea premierului conservator coborâse dramatic.

Invazia argentiniană a schimbat însă totul: Thatcher a înțeles imediat că nu era vorba doar despre câteva insule și a trimis una dintre cele mai impresionante forțe navale britanice de după Al Doilea Război Mondial, hotărâtă să recucerească arhipelagul cu orice preț.

Cele 74 de zile de război s-au încheiat pe 14 iunie 1982 cu capitularea trupelor argentiniene. Pentru Marea Britanie, victoria a însemnat renașterea orgoliului național și consolidarea imaginii „Doamnei de Fier” sau ... „Doamna Morții”, cum o catalogau ziarele argentiniene. Pentru Thatcher, succesul militar a devenit fundația victoriei categorice din alegerile din 1983.

28de miide militari britanici au participat la campania din Insulele Falkland

Războiul s-a terminat, durerea nu

Conflictul a durat puțin peste două luni, însă bilanțul a rămas înscris adânc în memoria ambelor națiuni. Au murit 649 de soldați argentinieni și 255 de militari britanici, majoritatea foarte tineri.

În Argentina, războiul a grăbit căderea dictaturii militare și revenirea la democrație, dar a lăsat în urmă o generație de veterani ignorați și traumatizați, dintre care mulți aveau să-și pună capăt zilelor în deceniile următoare.

Pentru milioane de argentinieni, Malvinele au încetat să mai fie doar un teritoriu disputat, ci o rană colectivă, transmisă din generație în generație.

Când istoria și-a luat bilet la Cupa Mondială

Patru ani mai târziu, sorții au decis ceea ce diplomația nu putuse evita. Pe 22 iunie 1986, Argentina și Anglia s-au întâlnit în sferturile de finală ale Cupei Mondiale din Mexic.

Oficial, era doar un meci de fotbal. În realitate, era imposibil ca cele două echipe să lase războiul în vestiar. Presa din ambele țări alimentase tensiunea zile întregi, iar pentru suporteri confruntarea devenise inevitabil o continuare simbolică a conflictului din Atlanticul de Sud.

Jucătorii știau că poartă pe umeri mai mult decât un tricou. Purtau memoria unor oameni care muriseră cu doar patru ani înainte.

Mâna lui Dumnezeu și „Golul Secolului”

În minutul 51, Diego Armando Maradona a ridicat discret pumnul stâng și a trimis mingea în poarta lui Peter Shilton. Arbitrul tunisian Ali Bin Nasser nu a observat hențul, iar golul a fost validat. Câteva minute mai târziu, Maradona avea să înscrie ceea ce FIFA va numi ulterior „Golul Secolului”, după o cursă de peste 60 de metri în care a driblat aproape întreaga echipă a Angliei.

Cele două reușite au ajuns să reprezinte cele două fețe ale aceluiași om: șiretlicul și geniul, păcatul și arta. Însă în Argentina ele au căpătat un sens care depășea fotbalul.

Maradona avea să recunoască mai târziu că victoria împotriva Angliei fusese trăită ca o compensație morală pentru Malvine și că, deși jucătorii englezi nu purtau vina războiului, sentimentul unei dreptăți simbolice era imposibil de separat de acel meci. „A fost ca și cum am fi învins o țară, nu doar o echipă”.

"Când am văzut balonul înălțându-se, mi-am spus: «Nu-l voi ajunge niciodată, te rog, vino înapoi!». Atunci mi-a venit ideea: «Lovesc mingea, apoi duc imediat mâna lângă cap». După ce am aterizat, nu știam unde e mingea. M-am uitat, era în plasă. Așa că am început să urlu «gol, gol!». Checho Batista, idiotul de Checho, m-a întrebat dacă am marcat cu mâna. I-am zis: «Taci, prostule! Îmbrățișează-mă!». Valdano a venit și el la mine: «Cu mâna?». L-am întrebat același lucru: «Cu mâna?»”
- Diego Maradona

De ce Argentina - Anglia nu va fi niciodată un simplu meci

Există foarte puține fotografii în istoria sportului care au două semnificații atât de diferite. În Anglia, imaginea lui Maradona lovind mingea cu mâna rămâne simbolul celei mai mari fraude din istoria Cupei Mondiale.

În Argentina, aceeași fotografie este privită ca începutul unei vindecări simbolice, ca momentul în care o națiune și-a recăpătat, măcar pentru 90 de minute, demnitatea pe care credea că o pierduse în 1982. Istoria nu schimbă niciodată imaginile, sensul e doar în ochii privitorului.

Au trecut peste patru decenii de la războiul din Falkland și aproape la fel de mult de la „Mâna lui Dumnezeu”. Generațiile s-au schimbat, jucătorii s-au retras, politicienii au dispărut din prim-plan, însă memoria colectivă continuă să transforme fiecare confruntare dintre Argentina și Anglia într-un eveniment care depășește cu mult limitele sportului.

Pentru unii e doar fotbal. Pentru alții e o poveste despre mândrie, despre răni care nu s-au închis niciodată și despre iluzia că, uneori, o minge poate spune ceea ce niciun tratat de pace nu a reușit vreodată.