Se poate, Gică, dar cu cine?

După ce am văzut meciul de la Stockholm, nu mai cred că se poate. Și nu pentru că n-aș avea încredere în Hagi, în știința jocului pe care a demonstrat-o de atâtea ori sau în capacitatea de a construi o echipă. Problema este că, dincolo de tablă, de sistem, de scheme și de ideea tactică, fotbalul se joacă tot cu fotbaliști, iar România începe să aibă jucători, nu fotbaliști.

Am pierdut cu 2-1 în Suedia, dar senzația cu care rămân este că am pierdut mai mult decât un meci. Am pierdut contactul cu o realitate pe care ne place să o cosmetizăm de ani buni: România nu mai produce suficient de mulți jucători capabili să reziste atunci când adversarul ridică ritmul și apasă pedala, asta pățim și cu Cipru, nu doar cu naționale puternice.

Suedia nu este vreo forță cosmică a fotbalului european, a luat 5 la Mondial, în preliminarii făcuse 2 puncte, încă nu vorbim despre Franța, Spania sau Germania. Suedia este o echipă pe care, dacă o privești în ansamblu, nu o simți la ani-lumină de noi, doar că are câțiva fotbaliști excepționali, iar acei câțiva fotbaliști au făcut diferența.

Alexander Isak și Viktor Gyokeres au fost suficienți pentru ca România să înțeleagă cât de mare este distanța dintre o echipă care poate construi și una care poate, în anumite momente, să rupă meciul prin valoarea individuală. La primul gol, Isak a plecat pe culoarul creat de Ayari, iar Ghiță părea că nu-i mai intră viteza a doua, că se blocase ambreiajul.

La 2-1, Gyokeres a profitat de o intervenție inițială a lui Ionuț Radu, a preluat de lângă același “Trabant” Ghiță și a trimis mingea în poartă. Două momente, două erori, două execuții ale unor atacanți care nu te iartă, ei joacă în Premier League, al nostru în Zweite. Și asta a fost, după care puteți uita...

Ajungem la problema adevărată

Nu cred că Hagi a gândit prost meciul, din contră, România a început bine anumite faze ale construcției, iar în dreapta, cu Rațiu și Man, lucrurile au funcționat. În minutul 14, Rațiu a centrat perfect pentru Louis Munteanu, care a trimis cu capul puțin pe lângă poartă, iar câteva minute mai târziu a venit și bara lui Munteanu, într-o fază în care Man fusese însă în ofsaid.

Apoi a venit golul României, iar faza chiar arată că există o idee de joc. Ianis Hagi recuperează la centrul terenului, pasează spre Rațiu, fundașul nostru îl vede excelent pentru Dennis Man, iar Man îl întoarce pe Lindelof și egalează. Nu e un gol întâmplător, se vede că o fază lucrată, cu progresie, cu sincronizare și cu un fotbalist care a avut calitatea individuală să termine acțiunea. Numai că fix aici este diferența dintre a avea o idee și a avea jucătorii care pot să ducă ideea până la capăt.

Când Băluță și Ghiță sunt depășiți e gata, e “ză vârșe”, nu mai există soluție. Pentru că atunci adversarul vine peste tine, când trebuie să câștigi duelul unu contra unu, când atacantul advers intră în spațiu și trebuie să citești instantaneu faza, nu mai există metodică pe tablă care să te salveze. Poți să desenezi 3-4-1-2, 4-3-3 sau orice alt sistem vrei, să tragi liniile lui Chirilă pe tablă, să faci ce poftești, că dacă fotbalistul pierde duelul, sistemul se rupe.

De atâția ani pun aceeași întrebare: când vom avea curajul să spunem lucrurilor pe nume, că nu mai avem fotbaliști suficient de buni.

Nu este o insultă la adresa celor care au intrat pe teren la Stockholm, fraților, e o constatare despre nivelul fotbalului românesc. O dăm deja în probleme de matematică, de logică, de metodică, de formare, de mentalitate, de infrastructură fotbalistică, de felul în care lucrăm cu juniorii și, mai ales, de felul în care încercăm să producem fotbalistul român modern.

Ne uităm la rezultat, ne certăm cu selecționerul, schimbăm antrenorul și plecăm acasă, după care, peste câteva luni, descoperim că aceiași jucători sunt tot acolo.

Schimbarea care nu produce nimic

Hagi a schimbat la pauză, l-a scos pe Băluță și l-a introdus pe Screciu, apoi a încercat să modifice ofensiva prin Tănase și Mihăilă, iar în final l-a trimis în teren și pe Stanciu. România a încercat să rămână în meci, a avut ceva posesie, a mai ajuns în preajma careului suedez și a pus ceva presiune în ultimele minute.

Numai că Suedia a avut, în tot acest timp, senzația că poate lovi din nou, chiar și golul de 3-1 marcat de Stroud în minutul 54, anulat după intervenția VAR pentru hențul lui Isak la preluare, arată cât de departe era România de un rezultat bun.

M-a deranjat că, atunci când Suedia a apăsat, n-am avut răspunsul fotbalistic care să mă facă să spun: „Băi, băieții ăștia chiar pot întoarce meciul!”.

Am văzut intenție, am văzut și un Hagi activ pe margine, încercând permanent să-și împingă echipa înainte, dar n-am văzut suficientă valoare individuală pentru ca toate acestea să se transforme în control real asupra partidei.

Ei, așa în reconstrucție cum sunt, pot inventa ceva dintr-o jumătate de ocazie, dar noi nu prea.

De aceea, Gică, „se poate” sună bine la conferința de presă, sună frumos pentru un vestiar, sună bine pentru suporteri, sună bine pentru o națională care are nevoie să creadă, numai că fotbalul nu se schimbă prin declarații motivaționale, că tot îl întrebau reporterii pe Hagi de mesajele motivaționale. O să ajungem să predăm și literatură motivațională acum, când noi nu vedem că fotbalul e la fel ca statul român, depășit!

După Suedia - România 2-1, sincer, eu nu văd generația care să spună “Se poate!”. Văd generația “Atât s-a putut!”.

Răspunsul meu este altul: se poate, Gică, dar nu cu ce avem acum!