Articol de Răzvan Prepeliţă - Publicat marti, 24 martie 2015 00:00 / Actualizat marti, 24 martie 2015 17:12
Cînd răguşit cauţi cu gîndul o portavoce, cînd pumnii strînşi amorţesc şi se desfac precum nişte petale pline de roua transpiraţiei.
Cînd plouă sau ninge şi singurul acoperiş e adăpostul celor trei puncte pe care le calculezi de parcă ar fi ultimii tăi bănuţi, cînd fularul e ridicat ca o Biblie sau cînd, pur si simplu, pui la suflet, atunci, cu tot cu golurile, pasiunea de suporter e de povestit nepoţilor.
Blogurile Gazetei sînt uneori gazonul. Tribunele sînt pline de suporteri de pe scaunele tastaturii. Cîte înjurături se filtrează pe minut şi ajung in cimitirul de cuvinte, niciodată părerile de rău nu se întorc de acolo ca amintiri. Asta e intriga poveştii.
Poate filtra, soţia, iubita, mama, poate cerne oricine. Între înjurături şi ce citiţi astăzi poate fi oricine. Niciodată un banner al suporterilor nu a vorbit despre asta. Niciodată scuze către echipe, către redacţii, de fapt, scuze către propria pasiune. Niciodată. Nimeni nu le cere, nimeni nu le imploră, stadionul nu e teatru, vorba lui Ovidiu Ioaniţoaia.
Aşa e. Jucătorii mai scuipă. Nu cei mai buni, nu cei mai în măsură să o facă, dar jucătorii mai scuipă. Între ei şi tribune singurul filtru e jocul lor. Iar cînd acesta nu iese, balanţa se înclină. Nu îi plîng de milă lui Dodel, nu îl apăr, dar flegma lui e ca apărarea ucrainenilor în faţa ruşilor. Explicaţi-le acasă puştilor voştri de ce a scuipat Dodel, dacă aveţi curaj, şi nu mai invocaţi lucruri măreţe. Dacă, azi, tot e la modă să invoci pe cineva, invocaţi măcar adevărul. Lăsaţi istoria sau alt Dumnezeu.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
