Articol de GSP - Publicat luni, 26 aprilie 2010 00:00
"Dacă ar fi să iau de la capăt, aş merge pe acelaşi drum. Mi-aş dori să am mintea de acum. Mi-aş dori să fiu mai tînăr". Cum a început drumul pe care l-ar fi repetat Sorin Cîrţu? Simplu, neted. Cu fotbalul în curtea şcolii, la 11 ani, apoi la juniorii Universităţii, selectat de Gelu Scăeşteanu. Unde, povestea într-un interviu, a avut un incident cu un balon, pentru că "eram cu figuri pe mine". La un antrenament, mingea a ajuns în mijlocul străzii, Cîrţu s-a dus după ea şi, în loc s-o culeagă şi s-o aducă în teren, a început să discute cu ea, s-o invite la o plimbare şi s-o dribleze galant spre trotuar. Mingea a ricoşat înapoi în stradă, a apărut o maşină şi bum! A primit "cîteva castane" de la antrenor. S-a supărat şi s-a mutat la Şcoala Sportivă. Pînă la urmă, a ajuns tot la Universitatea şi a jucat acolo zece ani. Pe care îi ştie pe de rost, fiecare meci, fiecare gol din cele 107.
Trata fiecare balon ca pe "o misiune imposibilă", cum ar spune acum, ca antrenor chemat să salveze o echipă sau alta. Ceea ce exteriorizează acum, pe margine, prin gesturi sau prin vorbe, exterioriza cu mingea la picior pe teren. Jucătorul Sorin Cîrţu nu intră în tipare. Nu intră decît în propriul tipar: "sînt un paradox de fotbalist". De ce? Pentru că e un caz rarisim de atacant, care preferă o bară incredibilă în locul unui gol uşor.
Spectacolul înainte de toate! Dribling după dribling după dribling pe banda stîngă, niciodată la fel, niciodată previzibil. Pentru public, pentru plăcere. Plus trei titluri de campion al României, patru Cupe cu Universitatea şi gloria secretă de a-l fi "antrenat" pe Duckadam pentru finala de la Sevilla. Într-un meci Craiova - Steaua, din primăvara lui 1985, scor 5-2, Cîrţu a marcat de patru ori. A executat şi penaltyul acordat oltenilor, dar, de data asta, Duckadam a apărat. Peste un an, avea să apere patru la rînd. Vorba lui Cîrţu cînd a împlinit 50 de ani, "şi în viaţă, şi în fotbal, lucrurile se precipită".
