Articol de GSP - Publicat sambata, 06 iunie 2015 12:01
Astăzi, redactorul-șef al Gazetei Sporturilor, Cătălin Tolontan, a primit de la Centrul Rațiu pentru Democrație (CRD) Premiul Ion Rațiu pentru Jurnalism.
Motivația juriului
Redactorul șef al Gazetei Sporturilor, jurnalistul Cătălin Tolontan, a primit majoritatea voturilor, el fiind nominalizat "pentru că a realizat și publicat cele mai de impact investigații de presă din ultimii ani, într-o publicație cu profil sportiv. Pentru că a demonstrat că poți face presă și la mogul, că poți să deranjezi interesele patronului și să-ți păstrezi coloana vertebrală. Pentru că și-a protejat această independență prin competență profesională și printr-un management care a adus bani patronului, nu viceversa".
Cătălin Tolontan a dezvăluit cît de puțini bani din internet intră în presa din România și a relatat cîteva experiențe neașteptate referitoare la finanțarea nonprofit a presei de azi.
Iată discursul de acceptare al redactorului-șef al Gazetei
"Cînd m-au văzut cu pantaloni roșii în această dimineață, colegii din redacția Gazetei Sporturilor m-au întrebat dacă ne merge atît de rău. Dacă presei îi merge atît de rău.
Le-am răspuns că voi primi premiul Ion Rațiu. Și că îmbrăcămintea e omagiul meu fistichiu pentru cel mai tonic om pe care l-am văzut pe scena publică.
"Dar știi că Ion Rațiu avea mult bun gust cînd se îmbrăca?!", mi-au replicat colegii.
De-abia acum devine interesant.
Nu mă așteptam ca într-o redacție post facebook imaginea lui Ion Rațiu să fie cunoscută.
Eu i-o revăzusem în ediția din această săptămînă a "Cațavencilor". Imaginea celebră de la tribuna Parlamentului, cînd vorbea cu mîinile întinse, propunînd un spațiu fizic al dialogului înconjurat de zeci de mineri care îl lăsau în pace, uimiți și ei de tabloul creat.
Fotografia aceea îl arăta pe Ion Rațiu avînd curaj și compasiune ca unul ce știa că oamenii care pătrunseseră în Parlament erau, în fond, tot victime. Victimele lipsei de informare. Victimele deficitului democratic și victimele puținătății presei libere.
M-am mirat, așadar, că tinerii de azi din redacție au o reprezentare a lui Ion Rațiu. De regulă, memoria acestor tineri extrem de talentați începe fatalmente cam la jumătatea anilor 2000. Uneori, cînd intru în redacție, am senzația că ar fi util să mă recomand în calitate de mucegai cu pretenții imperative. Ceea ce nu e deloc rău în comparație cu momentele în care ajung în hală și mă întreb eu însumi cine sînt.
În ultimii ani, am stat departe de televizuni și de aparițiile publice. Ceva m-a făcut însă să vin azi aici, la Cluj, la invitația Centrului Rațiu pentru Democrație.
Acum cîteva zile, mă găseam în sediul uneia dintre fundațiile importante din România, cu siguranță cea mai bogată dintre ele. O fundație prin care un guvern occidental finanțează cu zeci de milioane de euro pe an o bună parte a organizațiilor neguvernamentale din România.
În ultima vreme, tendința de a așeza presa de calitate pe baze nonprofit a apărut și la noi. Asta pentru că modelul de business clasic al presei e epuizat, iar cel nou refuză să se nască. Iluziile că digitalul ne va salva redacțiile se depărtează tot mai mult.
În anul 2015, chiar și o companie de presă orientată pe pionierat digital, cum este Gazeta Sporturilor, realizează 90% din audiența pe internet, dar încasează doar 10% din venituri pe internet.
Sîntem unii dintre cei mai mari încasatori de publicitate clasică pe net și de la google din România, dar asta nu înseamnă decît un euro din 10 în veniturile noastre. Un euro din 10!
În schimb, realizăm 90% din venituri la taraba de ziare, deși acolo se mai află doar 10% din audiență.
Rezolvarea acestei ecuații ne frămîntă zi de zi. Cei care spun "De ce nu închid ziarele printul?" nu au în față aceste date. Le fac publice azi, aici, pentru prima oară.
Încercarea de a susține presa pe o bază nonprofit a apărut de cîțiva ani în Occident.
Mă aflam așadar în București la o fundație cu oameni educați și deschiși. Dar eram acolo pentru că procedurile granturilor, aplicate cînd e vorba de inserție socială sau de programe contra discriminării, cer ca fundația să vadă conținutul exact al materialelor înainte de derularea lor.
Pe scurt, aplicînd aceleași reguli, ei cereau să vadă investigațiile și reportajele înainte de publicare.
Le-am spus că este împotriva Constituției României care interzice orice formă de cenzură. Le-am explicat că în jurnalism nimeni din afara corpului editorial nu are voie să vadă înaintea publicului ceea ce se publică.
Nimeni înseamnă nimeni. Patronul, departamentul de publicitate sau o fundație care angajează niște jurnaliști pentru un proiect frumos. Absolut nimeni!
Tinerii români de la fundație nu erau deloc rău intenționați. Dimpotrivă, aveau o dedicare exemplară. Dar, pur și simplu, nu se întîlniseră cu o astfel de situație. Mai mult, în alte cîteva situații, e posibil să fi primit spre citire articole.
Le-am spus că cei trei jurnaliști din București și trei din Provincie care vor fi selectați pentru acest proiect pe care îl voi coordona editorial nu vor preda textele nimănui din afara zonei editoriale.
Și că nu vrem excepții. Vrem, în schimb, ca ei să realizeze că nu au voie să citească textele, fie că sînt ale noastre sau ale oricărui alt jurnalist. Dacă au făcut-o, să se oprească. Dacă vor mai finanța proiecte jurnalistice să respecte acest lucru!
Cred că i-am convins pentru că aveau bună credință autentică și pentru că ceea ce este nenegociabil cu un patron privat sau cu Parlamentul este nenegociabil cu oricine consideră că merită să dețină media sau să finanțeze libertatea de exprimare și dreptul la informare.
Proiectul va merge mai departe. De fapt, testul democratic este să fii angajatorul atunci cînd tu însuți poți ajunge vizat de libertatea presei. Dacă Adrian Sîrbu sau Dan Voiculescu nu mi-au cerut niciodată un text înainte de publicare, cu atît mai puțin o organizație care promovează democrația poate căpăta așa ceva.
Cînd am plecat, mi-am amintit un alt episod. El s-a petrecut la începutul anilor 90. Lucram la Gazeta Sporturilor și, împreună cu colega mea Luminița Paul munceam la o anchetă despre cum dopingul supraviețuise ca politică de stat după 1989, deși dispăruseră statul și partidul care fondaseră această politică de "medalii contra sănătății sportivilor".
Statisticile oficiale ale numărului de sportivi dopați erau falsificate. În continuare, ministerul încuraja dopajul.
Înainte de publicare, prima parte a articolului ni s-a returnat cu modificări făcute apăsat, cu creionul. N-am recunoscut scrisul șefului și l-am întrebat cine a făcut tăieturile pe manuscrisul care urma să intre în tipar.
Senin, ne-a spus că secretarul de stat din MTS, practic șeful sportului din acel moment. "Ca să nu greșiți", ni s-a zis.
Am refuzat publicarea și am părăsit redacția a doua zi. Au trecut aproape 25 de ani și, de data asta nu într-un minister, ci într-o organizație free-speach am fost pus în fața acelorași argumente.
Ca să nu greșim, ca să nu fim partizani, ca să nu comitem derapaje. Pentru toate acestea, ni se propune controlul.
Dar, în fond, ce altceva face presa decît să greșească, să derapeze, să fie subiectivă, deși ne propunem exact inversul?
Acum cîteva zile, Alan Rusbridger și-a anunțat retragerea după 20 de ani ca redactor șef la "The Guardian". Din 1821 și pînă azi, "The Guardian" a avut doar 11 redactori șefi. Cel mai longeviv a stat în funcție 57 de ani, mai mult decît Carol I sau Ștefan cel Mare.
El și-a amintit că în momentul în care a fost numit a spus: "Ajutați-mă să nu scufund nava!". Este coșmarul oricărui redactor șef și, probabil, al oricărui lider. Să nu scufunde nava și să nu trădeze moștenirea.
Gazeta Sporturilor are o tradiție de 91 de ani și mi-e greu să-mi imaginez ce aș simți dacă valoarea ei unică s-ar risipi sub mandatul meu.
Dar frămîntările nu sînt exclusivitatea noastră, a celor care conducem redacțiile. Orice ziarist își pune problema cît va rezista meseria lui. Unele lucruri nu depind de noi.
Vă mulțumesc pentru acest premiu. Îl primesc cu emoție.
Vă rog să acceptați ca valoarea sa în bani să meargă la un tînăr jurnalist de la presa locală, rugînd juriul și organizațiile care m-au selectat pe mine să mă ajute și să facă această propunere.
Orice ziarist se întreabă cît va rezista meseria. Cred că unul dintre răspunsuri ni l-a oferit cel mai tonic tip pe care l-am întîlnit în viața publică din România.
Cîtă vreme vor exista oameni precum Ion Rațiu, care să țină brațele depărtate, conturînd spațiul dialogului, nu cu trufie, cu suficiență, ci cu puțin curaj și multă compasiune, publicul va ști că presa se ridică pentru el.
Vă mulțumesc d-voastră și le mulțumesc jurnaliștilor din România".
