Articol de Maria Andrieş, Cristi Preda (foto) - Publicat luni, 23 martie 2009 00:00
Nadia Comăneci vorbeşte în exclusivitate pentru cititorii "Gazetei" despre momentul Montreal
- Se credea că eşti copilul care nu rîde deloc. Dar există un pasaj în carte în care rîzi, pe bîrnă, ca să maschezi durerea la gleznă.
- E adevărat, au fost dureri, dar eu am fost mai norocoasă decît alţi sportivi. Am avut puţine accidentări. Dar astea sînt lucruri care vin o dată cu sportul de performanţă. N-am de ce să mă plîng.
Răsfoieşte cartea cu spatele la panouri şi la reflectoarele din studio. Nu se uită deloc la ele, aşa cum marii actori nu se uită niciodată la cameră. La 48 de ani, Nadia are tot aerul unei fetiţe.
- Nici nu-mi mai aduc aminte de multe de aici. Au trecut atîţia ani!
Dă paginile repede, în sens invers şi se opreşte la primul capitol. Îşi citeşte la întîmplare corespondenţa de acum peste 30 de ani. Fragmente de scrisori venite din toată lumea, după Montreal, şi citate printr-o "mare indiscreţie", cum observa Ioan Chirilă.
- Uite cum au scris România: Rumania, cu "u"! Ştiţi că mai primesc scrisori şi acum? Mi le trimit cu adresa "Nadia - Oklahoma". Doar atît scrie pe plic!
- Cum ţi se pare cartea?
- E o carte frumoasă despre mine. Am citit-o cînd a apărut, în 1977, şi am păstrat o copie. Apoi, cînd a fost reeditată, am fost rugată de soţia lui Ioan Chirilă să spun cîteva cuvinte despre ea. Am acceptat cu plăcere. Aş vrea să o recitesc.
- Nu e doar sport acolo. Eşti una dintre valorile României.
- E important ca valorile să fie cunoscute, să rămînă vii în istoria sportului. În Oklahoma, am înfiinţat un premiu care se acordă personalităţilor din lumea gimnasticii, antrenori sau sportivi. Se acordă la cîţiva ani după retragere, pentru ca valorile să fie cunoscute, să rămînă vii în istoria gimnasticii. Se uită atît de uşor! Se numeşte Oklahoma Hall of Fame Induction, e o ceremonie anuală, "black tie". Anul acesta, pe 30 mai, cel premiat va fi Octavian Belu.
"M-au premiat cu o Dacie"
- În carte apar citate din jurnalul lui Bela Karolyi. "Am redus masiv fructele", "am tăiat dulciurile", nota antrenorul. Cum ţi se păreau aceste interdicţii?
- Le simţi cînd eşti copil. Un copil înţelege mai greu de ce i se spune "nu" la asta, "nu" la cealaltă. Dar acum, după 30 de ani, le văd diferit. Nu aş schimba nimic din ceea ce a fost. Toate interdicţiile erau necesare, fac parte din sport. Altfel, nu ajungi acolo unde vrei să ajungi.
- Cum ai fost recompensată după Montreal?
- A fost premiată toată echipa. S-au dat nişte bani de la stat, nu-mi aduc exact cît anume am primit pentru cele cinci medalii. Oricum, era o sumă destul de mare. Cred că o medalie de aur s-a premiat cu echivalentul unei Dacii.
- Cam 60-70.000 de lei la vremea aceea.
- Un om trebuia să muncească ani la rînd ca să strîngă banii ăştia, să-şi cumpere maşină. Şi mai era şi o lege, nu ştiu exact cum se chema, care-ţi interzicea să strîngi peste o anumită sumă. Te anchetau, să afle de unde ai făcut rost de bani.
"Eu am trecut uşor prin sportul ăsta"
- Martha Karolyi se minuna că puteai dormi atît de adînc, cu cîteva ore înaintea competiţiei.
- Nu e nimic ciudat. Eşti atît de obosit, că nu mai ai timp să te gîndeşti la ceea ce vine, să-ţi faci griji. Totul e să fii concentrat în momentul exerciţiului. Eram gata cu pregătirile cu două luni înainte de Montreal. Abia aşteptam să înceapă Olimpiada, număram zilele, nu ştiam cum să fac să treacă mai repede timpul. Asta era singura emoţie.
- A fost mai greu pînă ai ajuns în vîrf sau după?
- Eu am trecut atît de uşor prin sportul ăsta! Nu m-am plîns niciodată, mi se părea normal să fie aşa. Cel mai greu este să te menţii, să rămîi acolo, sus.
- Ai avut în spate un sistem.
- Nu chiar. Pe atunci nu exista maşinăria de azi, ca să susţină un sportiv. De exemplu, o gimnastă care intră în cursa pentru medalii la Olimpiadă e promovată cu un an înainte, se vorbeşte despre ea, apar articole în presă. Dar asta înseamnă o presiune mai mare. Pentru mine, a fost mai bine că nu s-a făcut agitaţie în jurul meu, am avut linişte. Am cîştigat şi abia apoi a venit presiunea.
- Ai devenit vedetă peste noapte.
- Da, atunci nu-mi dădeam seama prea bine ce-am făcut. Am apărut pe coperţile revistelor "Time", "Newsweek" şi "Sport Illustrated". De obicei, nu poţi apărea pe toate trei deodată. Au fost politicieni care au apărut pe maximum două. Iar eu eram pe toate trei! Atunci nu ştiam asta, mi-au trebuit 20 de ani ca să înţeleg.
- De ce atît de mult?
- Pentru că pe moment n-am aflat exact ce impact avusesem. Toate gimnastele au început să fie comparate cu mine. După Montreal, un mare număr de fete, cam 150, născute în Canada au primit numele de Nadia. Au apărut păpuşile Nadia, fetiţele doreau să aibă părul tuns ca mine, cu breton. Cred că devenisem un model.
"Bîrna nu mai e din lemn"
- Ai influenţat generaţii de sportive.
- Mary Lou Retton mi-a povestit că, după ce m-a văzut la Montreal, s-a dus la mama ei şi i-a spus: "Vreau să fiu ca Nadia!". Şi s-a apucat de gimnastică. Iar în '84, la Los Angeles, a devenit campioană olimpică. A concurat chiar pe aceeaşi melodie cu cea de la solul Teodorei Ungureanu.
- Cum te-ai simţit să fii în centrul atenţiei?
- Mă marchează încă şi acum. După 33 de ani mi se întîmplă să mă întîlnesc cu oameni, oameni care n-au nici o legătură cu sportul. Şi să-mi spună că îşi aduc aminte cum şi unde erau în acel moment, cînd am luat primul zece.
- Aşa cum îşi aduc aminte de primul pas al omului pe Lună.
- Da, sînt lucruri care te marchează, cu care rămîi. Eu îmi amintesc de Olimpiada lui Spitz, de Munchen, ce făceam în ziua cînd a murit Elvis. Zecele meu a fost unul dintre aceste momente.
- Din astfel de momente e făcută istoria!
- Probabil că da. Nu ştiu ce altceva aş fi putut să fac, ceva monumental, cred (gesticulează larg şi rîde), ca să ajung la fel de cunoscută. Mai ales în zilele noastre, cînd e foarte greu să fii primul în ceva. Şi nici aşa nu e de-ajuns, ca să intri în istorie.
- Dacă nu era gimnastica, ar fi fost...
- Nu-mi închipui să fi făcut altceva, nici nu mi-am pus problema asta. Ajungi acolo unde vrei să ajungi.
- E mai greu sau mai uşor pentru gimnastele de azi?
- Gimnastica e un sport complex, de fapt, fiecare aparat e un sport în sine. S-au schimbat multe de cînd concuram eu. S-a schimbat echipamentul, nu mai există zecele, e alt sistem de notare. Pe vremea mea, bîrna era de lemn, acum e dintr-un material special, acoperită cu burete. E mult mai sigură pentru gimnaste. Se pot executa elemente mai dificile.
"Viaţa era mai simplă cînd eram eu copil"
- De ce crezi că nu mai vin fetiţele la gimnastică?
- Cred că vin, dar nu la fel de multe. Viaţa era mult mai simplă cînd eram eu copil, nu existau prea multe de făcut. Acum copiii au la dispoziţie mai multe direcţii, o mulţime de drumuri pe care pot s-o apuce. Trebuie să ştie să facă "good choices", alegerile bune. De aceea m-am implicat în campanii pentru educarea tinerei generaţii.
- În ce constau aceste campanii?
- Am înfiinţat acum un an Fundaţia "Nadia Comăneci" şi încerc să promovez sportul în rîndul copiilor. Colaborăm cu grădiniţele, prin programe de educaţie fizică şi nutriţie. Încă nu e cazul în România, dar în America e o mare problemă cu obezitatea la copii.
- Te-ai implicat şi în gimnastică?
- Încerc să ajut gimnastica de bază, la nivelul de începători. Vrem să-i ajutăm prin sponsorizări pe copiii care fac primii paşi în gimnastică. Nu se preocupă nimeni de ei decît după ce ajung la loturile naţionale.
- Ce sfat le-ai da fetiţelor care vor să facă gimnastică?
- Trebuie să o iei de la bază. Şi să ai pasiune pentru ceea ce faci, să-ţi propui să fii în fiecare zi mai bună decît ai fost astăzi. E important să ai un fizic potrivit pentru acest sport.
- În gimnastică se munceşte mai mult, pentru bani mult mai puţini decît în fotbal. E nedrept?
- Banii nu sînt singura satisfacţie, există satisfacţii dincolo de ei. Cînd urci pe podium, nu te gîndeşti la bani.
Nadia Comăneci vorbeşte în exclusivitate pentru cititorii "Gazetei" despre momentul Montreal
- Se credea că eşti copilul care nu rîde deloc. Dar există un pasaj în carte în care rîzi, pe bîrnă, ca să maschezi durerea la gleznă.
- E adevărat, au fost dureri, dar eu am fost mai norocoasă decît alţi sportivi. Am avut puţine accidentări. Dar astea sînt lucruri care vin o dată cu sportul de performanţă. N-am de ce să mă plîng.
Răsfoieşte cartea cu spatele la panouri şi la reflectoarele din studio. Nu se uită deloc la ele, aşa cum marii actori nu se uită niciodată la cameră. La 48 de ani, Nadia are tot aerul unei fetiţe.
- Nici nu-mi mai aduc aminte de multe de aici. Au trecut atîţia ani!
Dă paginile repede, în sens invers şi se opreşte la primul capitol. Îşi citeşte la întîmplare corespondenţa de acum peste 30 de ani. Fragmente de scrisori venite din toată lumea, după Montreal, şi citate printr-o "mare indiscreţie", cum observa Ioan Chirilă.
- Uite cum au scris România: Rumania, cu "u"! Ştiţi că mai primesc scrisori şi acum? Mi le trimit cu adresa "Nadia - Oklahoma". Doar atît scrie pe plic!
- Cum ţi se pare cartea?
- E o carte frumoasă despre mine. Am citit-o cînd a apărut, în 1977, şi am păstrat o copie. Apoi, cînd a fost reeditată, am fost rugată de soţia lui Ioan Chirilă să spun cîteva cuvinte despre ea. Am acceptat cu plăcere. Aş vrea să o recitesc.
- Nu e doar sport acolo. Eşti una dintre valorile României.
- E important ca valorile să fie cunoscute, să rămînă vii în istoria sportului. În Oklahoma, am înfiinţat un premiu care se acordă personalităţilor din lumea gimnasticii, antrenori sau sportivi. Se acordă la cîţiva ani după retragere, pentru ca valorile să fie cunoscute, să rămînă vii în istoria gimnasticii. Se uită atît de uşor! Se numeşte Oklahoma Hall of Fame Induction, e o ceremonie anuală, "black tie". Anul acesta, pe 30 mai, cel premiat va fi Octavian Belu.
"M-au premiat cu o Dacie"
- În carte apar citate din jurnalul lui Bela Karolyi. "Am redus masiv fructele", "am tăiat dulciurile", nota antrenorul. Cum ţi se păreau aceste interdicţii?
- Le simţi cînd eşti copil. Un copil înţelege mai greu de ce i se spune "nu" la asta, "nu" la cealaltă. Dar acum, după 30 de ani, le văd diferit. Nu aş schimba nimic din ceea ce a fost. Toate interdicţiile erau necesare, fac parte din sport. Altfel, nu ajungi acolo unde vrei să ajungi.
- Cum ai fost recompensată după Montreal?
- A fost premiată toată echipa. S-au dat nişte bani de la stat, nu-mi aduc exact cît anume am primit pentru cele cinci medalii. Oricum, era o sumă destul de mare. Cred că o medalie de aur s-a premiat cu echivalentul unei Dacii.
- Cam 60-70.000 de lei la vremea aceea.
- Un om trebuia să muncească ani la rînd ca să strîngă banii ăştia, să-şi cumpere maşină. Şi mai era şi o lege, nu ştiu exact cum se chema, care-ţi interzicea să strîngi peste o anumită sumă. Te anchetau, să afle de unde ai făcut rost de bani.
"Eu am trecut uşor prin sportul ăsta"
- Martha Karolyi se minuna că puteai dormi atît de adînc, cu cîteva ore înaintea competiţiei.
- Nu e nimic ciudat. Eşti atît de obosit, că nu mai ai timp să te gîndeşti la ceea ce vine, să-ţi faci griji. Totul e să fii concentrat în momentul exerciţiului. Eram gata cu pregătirile cu două luni înainte de Montreal. Abia aşteptam să înceapă Olimpiada, număram zilele, nu ştiam cum să fac să treacă mai repede timpul. Asta era singura emoţie.
- A fost mai greu pînă ai ajuns în vîrf sau după?
- Eu am trecut atît de uşor prin sportul ăsta! Nu m-am plîns niciodată, mi se părea normal să fie aşa. Cel mai greu este să te menţii, să rămîi acolo, sus.
- Ai avut în spate un sistem.
- Nu chiar. Pe atunci nu exista maşinăria de azi, ca să susţină un sportiv. De exemplu, o gimnastă care intră în cursa pentru medalii la Olimpiadă e promovată cu un an înainte, se vorbeşte despre ea, apar articole în presă. Dar asta înseamnă o presiune mai mare. Pentru mine, a fost mai bine că nu s-a făcut agitaţie în jurul meu, am avut linişte. Am cîştigat şi abia apoi a venit presiunea.
- Ai devenit vedetă peste noapte.
- Da, atunci nu-mi dădeam seama prea bine ce-am făcut. Am apărut pe coperţile revistelor "Time", "Newsweek" şi "Sport Illustrated". De obicei, nu poţi apărea pe toate trei deodată. Au fost politicieni care au apărut pe maximum două. Iar eu eram pe toate trei! Atunci nu ştiam asta, mi-au trebuit 20 de ani ca să înţeleg.
- De ce atît de mult?
- Pentru că pe moment n-am aflat exact ce impact avusesem. Toate gimnastele au început să fie comparate cu mine. După Montreal, un mare număr de fete, cam 150, născute în Canada au primit numele de Nadia. Au apărut păpuşile Nadia, fetiţele doreau să aibă părul tuns ca mine, cu breton. Cred că devenisem un model.
"Bîrna nu mai e din lemn"
- Ai influenţat generaţii de sportive.
- Mary Lou Retton mi-a povestit că, după ce m-a văzut la Montreal, s-a dus la mama ei şi i-a spus: "Vreau să fiu ca Nadia!". Şi s-a apucat de gimnastică. Iar în '84, la Los Angeles, a devenit campioană olimpică. A concurat chiar pe aceeaşi melodie cu cea de la solul Teodorei Ungureanu.
- Cum te-ai simţit să fii în centrul atenţiei?
- Mă marchează încă şi acum. După 33 de ani mi se întîmplă să mă întîlnesc cu oameni, oameni care n-au nici o legătură cu sportul. Şi să-mi spună că îşi aduc aminte cum şi unde erau în acel moment, cînd am luat primul zece.
- Aşa cum îşi aduc aminte de primul pas al omului pe Lună.
- Da, sînt lucruri care te marchează, cu care rămîi. Eu îmi amintesc de Olimpiada lui Spitz, de Munchen, ce făceam în ziua cînd a murit Elvis. Zecele meu a fost unul dintre aceste momente.
- Din astfel de momente e făcută istoria!
- Probabil că da. Nu ştiu ce altceva aş fi putut să fac, ceva monumental, cred (gesticulează larg şi rîde), ca să ajung la fel de cunoscută. Mai ales în zilele noastre, cînd e foarte greu să fii primul în ceva. Şi nici aşa nu e de-ajuns, ca să intri în istorie.
- Dacă nu era gimnastica, ar fi fost...
- Nu-mi închipui să fi făcut altceva, nici nu mi-am pus problema asta. Ajungi acolo unde vrei să ajungi.
- E mai greu sau mai uşor pentru gimnastele de azi?
- Gimnastica e un sport complex, de fapt, fiecare aparat e un sport în sine. S-au schimbat multe de cînd concuram eu. S-a schimbat echipamentul, nu mai există zecele, e alt sistem de notare. Pe vremea mea, bîrna era de lemn, acum e dintr-un material special, acoperită cu burete. E mult mai sigură pentru gimnaste. Se pot executa elemente mai dificile.
"Viaţa era mai simplă cînd eram eu copil"
- De ce crezi că nu mai vin fetiţele la gimnastică?
- Cred că vin, dar nu la fel de multe. Viaţa era mult mai simplă cînd eram eu copil, nu existau prea multe de făcut. Acum copiii au la dispoziţie mai multe direcţii, o mulţime de drumuri pe care pot s-o apuce. Trebuie să ştie să facă "good choices", alegerile bune. De aceea m-am implicat în campanii pentru educarea tinerei generaţii.
- În ce constau aceste campanii?
- Am înfiinţat acum un an Fundaţia "Nadia Comăneci" şi încerc să promovez sportul în rîndul copiilor. Colaborăm cu grădiniţele, prin programe de educaţie fizică şi nutriţie. Încă nu e cazul în România, dar în America e o mare problemă cu obezitatea la copii.
- Te-ai implicat şi în gimnastică?
- Încerc să ajut gimnastica de bază, la nivelul de începători. Vrem să-i ajutăm prin sponsorizări pe copiii care fac primii paşi în gimnastică. Nu se preocupă nimeni de ei decît după ce ajung la loturile naţionale.
- Ce sfat le-ai da fetiţelor care vor să facă gimnastică?
- Trebuie să o iei de la bază. Şi să ai pasiune pentru ceea ce faci, să-ţi propui să fii în fiecare zi mai bună decît ai fost astăzi. E important să ai un fizic potrivit pentru acest sport.
- În gimnastică se munceşte mai mult, pentru bani mult mai puţini decît în fotbal. E nedrept?
- Banii nu sînt singura satisfacţie, există satisfacţii dincolo de ei. Cînd urci pe podium, nu te gîndeşti la bani.
