"Chivu să se gîndească la el"

Cînd ştii că ai de făcut un interviu cu cineva, e obligatoriu să te pregăteşti. Să încerci să scoţi elemente, date, întîmplări care să te ajute pe parcursul întîlnirii. Lucrul e valabil chiar şi atunci cînd personajul principal al discuţiei e Marco van Basten, un nume atît de cunoscut, a cărui carieră, glorioasă şi tristă în acelaşi timp, a fost la lumină pentru toată lumea.

Privind imagini din trecutul fotbalistic al actualului selecţioner batav, nostalgia e sentimentul care te pătrunde cel mai adînc. Nostalgia pentru un jucător unic, pentru o carieră trunchiată nedrept de o accidentare, la 29 de ani, pentru viitorul absolut strălucitor ce-i stătea în faţă, pentru "Baloanele de Aur" pe care le-ar fi putut adăuga celor 3 pe care le-a cîştigat.

Dacă, folosind tehnica de azi, s-ar pune într-un calculator toate datele necesare construirii astfel a atacantului ideal, rezultatul ar fi clar: Marco van Basten. Fotbalistul parcă prevăzut cu un radar ce-l ajuta să detecteze locul perfect în teren, de unde să-şi execute adversarul cu intuiţia, sîngele rece şi eleganţa unei feline. Adunaţi toate cele trei elemente de mai sus, plus radarul, şi veţi descoperi acea operă de artă reuşită de el în finala lui Euro 1988, acel gol magnific ce candidează cu şanse mari la titlul de cel mai frumos din istoria fotbalului.

Privind înşiruirea momentelor magice din cariera sa, senzaţia pe care o trăieşti e că Marco van Basten, în special cel văzut în ultima parte a carierei sale, atinsese punctul de fotbalist ideal, devenind suma calităţilor pe care orice antrenor din lume şi le-ar dori la un fotbalist. Astfel că devine explicabil de ce acum, cînd apare un tînăr jucător cu caracteristici apropiate, toată lumea caută comparaţia cu el. Dacă n-ar fi marcat o întreagă epocă, nimeni nu s-ar fi obosit s-o facă.

Comenteaza articolul pe blogul lui Andrei Niculescu

- Am o veste proastă, s-a accidentat Van Nistelrooy, iar Robben vine şi el după o leziune. Nu-i o problemă pentru dumneavoastră?
- Sînt lucruri care se întîmplă. M-a întrebat un jurnalist dacă sînt fericit sau stingherit că am atît de mulţi atacanţi la dispoziţie. Am spus că sînt fericit, normal, pentru că am de unde alege. Deci v-am răspuns. Jucătorul nu creează sistemul, ci se foloseşte de el pentru a fi mai bun.

- Dar nu vă temeţi că s-ar putea să apară şi alte accidentări?
- E un lucru pe care nu-l putem şti. Ce putem face e să ne asumăm aceste posibile probleme, să pregătim totul foarte bine, să avem variante de rezervă.

- Apropo de Van Nistelrooy. A cui a fost decizia de a se opera?
- A lui. A avut probleme şi a simţit nevoia să vină în Olanda pentru a avea şi a doua opinie, de la un alt doctor. Apoi a luat hotărîrea să se opereze. N-o să vă mint spunîndu-vă că n-a discutat şi cu mine. A discutat.
- Aşadar, s-a gîndit la echipa naţională, nu la club.
- Nu, s-a gîndit în primul rînd la el. Normal, cei de la Real Madrid n-au fost prea încîntaţi de idee, dar dacă el a vrut aşa...

- Avem şi noi, într-un fel, aceeaşi problemă cu Chivu.
- Ştiu. E acelaşi lucru. Fotbalistul nu trebuie să se gîndească decît la el, la corpul lui. Degeaba ar fi vrut Ruud să joace în continuare dacă durerile l-ar fi deranjat. Juca, dar nu era el, pentru că nu putea. Dacă operaţia era singura soluţie, atunci ea trebuia făcută.

- Va reveni destul de aproape de Euro. Nu-i totuşi un handicap?
- Depinde, depinde de multe lucruri. Eu, de exemplu, pentru că tot am vorbit de 1988, am fost exact în aceeaşi situaţie. Veneam după o accidentare, după o pauză de cîteva luni şi, sincer, mă gîndeam că Euro îmi va folosi mai mult pentru viitorul sezon de la Milan. La început, dacă vă amintiţi, nici nu am fost titular. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs şi s-a întîmplat ce s-a întîmplat.

- În 1988, Olanda avea triunghiul magic Gullit-Rijkaard-Van Basten. Acum ce are?
- Cred că acum are o echipă. Bună, dar şi tînără, cu dorinţă de succes. Sîntem puternici ca grup. Dar şi individual.

- Parcă totuşi nu există un lider adevărat. Ar putea fi Seedorf, dar el nu prea joacă.
- Clarence e un jucător important. Are foarte multă experienţă, un palmares foarte bun. Dacă joacă mult sau puţin n-aş putea eu să vă spun. Fiecare jucător trebuie să fie pregătit în orice moment.

- Privind în urmă, care a fost cel mai greu moment al carierei de selecţioner?
- Meciul cu Portugalia de la Mondial, cînd am pierdut şi am fost eliminaţi. A fost un meci tare ciudat, foarte, foarte dur, cu 16 cartonaşe galbene şi 4 eliminări. Am fost trist pentru că ne făcuserăm iluzii foarte mari. A fost un meci tare ciudat din pricina a ceea ce s-a întîmplat. Noi am vrut să arătăm că sîntem bine educaţi, că putem cîştiga jucînd frumos, dar n-am reuşit. Pentru un antrenor e ceva ce se întîmplă o dată la 100 de partide poate. Am trăit toate situaţiile posibile atunci, 11 contra 11, apoi 10 contra 11, apoi 10 contra 10, apoi 9 contra 10. Orice decizie aş fi luat atunci, tot nu puteam şti dacă e cea potrivită.

- Apropo de durităţi. Aţi fost un jucător extrem de afectat de intrările dure ale adversarilor. Ce gîndiţi cînd vedeţi, de exemplu, un fault precum cel comis asupra lui Eduardo de la Arsenal?
- Gîndesc şi eu ce gîndeşte toată lumea. Că nu-i normal ce se întîmplă. Că asta n-are nici o legătură cu fotbalul.

- Dar dacă un jucător de-al dumneavoastră ar comite un astfel de fault?
- Cu siguranţă, aş reacţiona. Nu ştiu acum dacă l-aş schimba imediat, dar sigur aş reacţiona.

- Se mai poate vorbi de şcoala olandeză de fotbal?
- Identitatea fotbalului olandez există. Din păcate, din ce în ce mai mulţi jucători pleacă afară. Banii hotărăsc şi aici. Olanda e o ţară mică, avem doar 8 milioane de locuitori, nu poate concura cu Anglia, Italia, Spania sau Germania. În schimb, cred că şcoala olandeză de antrenori continuă să funcţioneze şi încă la un nivel foarte înalt.

Cele 60 de minute alocate discuţiei s-au terminat. Cu o punctualitate de invidiat, ofiţerul de presă al federaţiei olandeze, un tip căruia nu i te-ai putea împotrivi nicicum, cam la 1,90 m şi sigur peste 100 de kilograme, şi-a făcut apariţia pe uşă. "Domnilor, regret, dar timpul a expirat. Domnul Van Basten mai are multe întîlniri programate pentru astăzi. Vă mulţumesc", a spus, pe un ton ce nu admitea recurs. A îngăduit totuşi o ultimă întrebare:

- Ştiţi că toată Olanda visează la titlul european, nu?
- E ceva nou? Şi în ţara dumneavoastră se întîmplă cred acelaşi lucru. E bine să ai idealuri, să visezi, dar trebuie să vezi şi situaţia reală. Cînd am fost numit selecţioner, toată lumea a fost fericită. Am încercat atunci să-i calmez, să le explic că nu s-a întors Van Basten din 1988. Asta încerc şi acum să fac.

Apoi, Van Basten s-a ridicat de la masă. Şi-a luat la revedere de la fiecare în parte, a făcut poze cu toţi cei prezenţi şi a plecat. Alături, într-o sală amenajată special, cei de la L'Equipe îl aşteptau la un "shooting", pentru imaginea de copertă a suplimentului "L'Equipe de Dimanche". Într-o altă sală, un post de televiziune îşi instala arsenalul pentru un interviu exclusiv.

Cîteva ore trebuie să-şi fi pierdut Van Basten în acele întîlniri. Probabil că a şi fost sfătuit s-o facă de un departament de presă al Federaţiei olandeze ce mai şi gîndeşte şi nu se concentrează doar la comunicate oficiale prin care se înfierează jurnalişti. Imaginea unui selecţioner mofluz, în război cu toată lumea, nu dă deloc bine, mai ales că Van Basten nu s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o mare deschidere faţă de mass-media. Cine contribuie financiar la bugetul unei federaţii, n-are nici un chef ca imaginea sa să fie asociată unui organism în permanenţă criticat, în permanenţă certat cu presa.

Van Basten în mijlocul ziariştilor, la o masă rotundă şi nu în faţa unui pupitru, ca la conferinţele obişnuite. Dialogînd cu "L'Equipe, "Gazzetta dello Sport", "Kicker", "World Soccer" şi Gazeta Sporturilor în acelaşi timp, relaxat, la o cafea şi o prăjitură, fără stresul unei partide ce urma sau se va fi terminat.

Iată o idee pe care şi-ar putea-o însuşi şi alţii de pe la noi. Ar putea, dar nu şi-o vor însuşi. Pentru că şi aici e o chestiune de educaţie. Cine are are, cine nu n-o are oricît s-ar strădui.

Comenteaza articolul pe blogul lui Andrei Niculescu