Articol de Maria Andrieş - Publicat luni, 07 ianuarie 2008 00:00
Tour Eiffel? E doar un breloc înşurubat în cer pentru plăcerea turiştilor. O jucărie stranie, care clipeşte la ore fixe, aidoma buchetelor de turnuleţe fluorescente vîndute la picioarele lui de africani, laolalta cu poşete Prada şi sticle de şampanie. Zece euro. Cumpăraţi? Cumpăraţi aceasta poză? Nu vă pripiţi. Există şi o altă Franţa. Cea reală. Mult mai spectaculoasă şi mai savuroasă decît cea din ghiduri. Franţa pe care n-ai timp s-o pozezi pentru că nu stă locului o clipă. Ţara care a dat lumii luxul şi Revoluţia, artişti şi fotbalişti care au spart tiparele: Platini, Zidane, Ribery, Henry. Culorile, mirosurile şi accentele se schimbă de la o regiune la alta, dar peste tot se simte un "nu-ştiu-ce", o graţie străveche din care s-au născut deopotrivă moda, TGV-ul, cordon-bleu, lavanda şi glezna lui Zizou.
Metroul profund
Spectacolul vieţii pariziene circulă cu transportul în comun. E mai mult decît infrastructură, e un menuet ingineresc. Dacă nu-ţi faci abonament pentru bicicletele puse la dispoziţie de primărie, iei metroul. Acolo dai de Franţa profundă. La propriu. Culoarele de acces coboară şi coboară ca-n Jules Verne pîna în centrul pămîntului. Dacă va fi nevoie, vor săpa pînă în cealalta emisferă, chit că ar nimeri în atolul Mururoa. Staţii pe patru nivele, trenuri care vin din trei în trei minute, kilometri de benzi rulante, hărţi şi indicatoare la tot pasul. Chiar şi în orele de virf, aglomeraţia e suportabilă, iar traficul de suprafaţă - respirabil. De la metrou, ieşi direct în statia de RER, trenuri rapide care leagă centrul de suburbii. Sau în statia de cale ferată, unde stau aliniate ciocurile oţelite ale TGV-urilor.
Pîine şi "smic"
Unde e boema? La muzeu. Unde e poezia? În afişele publicitare, cu rame aurii ca tablourile din Louvre. Dacă o căutaţi neaparat. Bistroul unde pictorii flămînzi şi geniali pindeau cosul cu baghete, ca sa fure un colt de piine, a devenit un lant de patiserii. Care se numesc, cum altfel? "Colţul de piine". Prin gurile căpcăunilor gotici de la Notre Dame, ies ţevile pe unde se scurge apa de ploaie. Asta e Franţa: 1 euro croissantul, 2 euro cafeaua, 2,5 euro cartela de metrou. La un salariu minim de 8,4 euro pe oră. Spiritul practic camuflat elegant. Mitul transformat în produs de serie. Colţul de pîiine, stropul de frumos. Năluca luminoasă a unui RER traversind Sena.
Fotbalul francez din suburbii
TRICOLORI, PĂZEA! ÎN CARTIERE SE PREGĂTESC VIITORII ZIDANE ŞI HENRY
La zece kilometri vest şi trei sferturi de oră cu metroul de centrul Parisului, se pregătesc viitorii “les bleus”. În suburbie, la Chatillon-Montrouge, unde liniştea zbîrnîie, iar maşinile de salubrizare mătură străzile deja curate şi aproape pustii. Pe poarta stadionului “multisports”, ies părinţi cu juniorii de mînă. Mai sus, pe aceeaşi stradă, se văd împrejmuirile de beton ale stadionului de fotbal. Un stadion de cartier, mic, dar funcţional, cu teren sintetic şi cu porţi noi nouţe. Aici e şi sediul clubului Montrouge
Faceţi cunoştinţă cu preşedintele de club pe scuter
Oficialii de la Montpellier, cu cravate şi pardesie lungi, măsoară terenul în lung şi-n lat, bat mingea de gazon, o observă cum sare
Se strîng micii candidaţi, unii coboară din maşini elegante, de mînă cu taţi în costum. Alţii, ca Nicolas, vin cu fraţii cu mutră de rechini. Soseşte şi preşedintele clubului. Pe scuter. E un domn jovial, de vîrstă mijlocie, tuns soldăţeşte, cu fular regulamentar şi geacă bej. Rîde larg şi strînge mîini în dreapta şi-n stînga
Rezervaţia de genii
Centrul din Nantes a dat 13 din cei 55 de internaţionali francezi
La zece kilometri de Nantes, pe şoseaua mărginită de pini şi platani seculari, se înalţă alt fel de fortăreaţă. Centrul de formare La Joneliere, după numele străzii. Imediat cum treci de poarta ferecată electronic, vezi terenurile de antrenament şi clădirea administraţiei, cu ronduri de flori în faţă. Seamănă un pic cu o staţiune de munte. Vestele colorate ale jucătorilor apar ici şi colo din ceaţă. Iar fotografii rînduiţi pe margine trag cadru după cadru
Aflaţi amănunte despre viaţa în centrul de formare
Christian Lariepe, directorul tehnic, se lasă pozat la biroul de brad lăcuit. Apoi se ridică şi se instalează pentru interviu într-un fotoliu de piele
"În Franţa, ne trimitem oamenii la cluburi şi la centrele de formare. În străinatate, ne concentrăm pe cîteva zone: Africa de Vest, Africa Centrală şi de Nord, mai ales ţările francofone. Apoi insulele, fostele colonii", a spus Lariepe.
