Mihai Neşu, după 9 luni de paralizie, despre meciul în care cele 3 puncte înseamnă să-ţi mişti mîinile, picioarele şi să rîzi

Începutul unei nopţi de păcură şi zimţii unei ploi mărunte. Singura casă fără număr din cartier: în spatele uşii deschise, pitit ca pentru şotii, Mihai Neşu. Afundat într-un pulover roşiatic, uşor nebărbierit, duce repetitiv braţul drept spre faţă. O va face de zeci de ori, în nici o oră. Zîmbeşte şi salută firesc: un puşti somnoros şi ruşinat, care se freacă la ochi, cu părul uşor ciufulit.

Singuri, în livingul uluitor de alb, departe de sărbători, cu familia Neşu în România şi doar un prieten alături: gladiatorul senin din interviurile lui Cătălin Tolontan s-a întrezărit rareori. Un altfel de Mihai, la ceasul de nelinişte şi îngîndurare cu care va trebui să se lupte periodic, ani în şir, pentru ca, biruindu-l, să trăiască. Aşa spune Erwin, prietenul lui Neşu paralizat de 19 ani.

PRIMUL SFERT DE ORĂ
"Nu ştiu cît de bun e adversarul, nu mai auzisem nimic despre el. În meciul ăsta e aiurea, că sînt în ofsaid şi-n jumătatea mea! Plus că am şi terenul suspendat"

Nu ne ştim. Mihai a citit tot ce-am scris despre lumea lui de după accident, pe holurile spitalului în care a fost operat la coloană şi în clinica unde avea să se recupereze. În răstimpuri, încercasem să înţeleg emisfera olandeză a lumii lui: antrenori, oficiali, suporteri, colegi de echipă.

- Mihai, am revăzut singurul tău gol marcat pentru Steaua. La Bistriţa, în 2005: Dorinel Munteanu la 30 de metri de poartă, tu urci din bandă spre centru, îţi pasează şi tragi cu exteriorul, fără preluare, la colţul lung...
- Eee, am avut noroc: era Burebista în poartă! (rîde cu poftă şi se se opreşte brusc, descătuşînd o tăcere lungă) Ştii cînd m-am ofticat tare? În 2007, tot cu Bistriţa, dar în Ghencea, am centrat la golul victoriei: dar voi, jurnaliştii, aţi scris c-o fost autogol, şi nu mi-au trecut pasă de gol. Şi n-am urcat în clasamentul fundaşilor, mi-a părut rău!

Verifică din trei în trei minute scorul unor partide din Anglia şi comentează cu stick-ul în gură: "Pfaai, a luat gol Newcastle!". A doua oară în viaţă cînd pariază, "un euro". Cînd "coţofenele" egalează, un ţiuit inundă încăperea: fluierul de arbitru care ne va ritma întîlnirea. În week-end, Mihai urmăreşte şi trei meciuri pe zi, "sîmbăta găsesc multe partide frumoase".

"Dacă Steaua, care e Steaua, nu are centre de copii şi juniori, atunci cum să ceri de la alte echipe?"

"Tu crezi că există scouting în România? Cine are pregătire de scouter?"

"Steaua n-are voie să fie echipa nimănui, să fugă aşa de colo-colo. Uite, unde-şi fac treaba doctorii, spre exemplu? Umblă cu cabinetul mobil după ei?"

"Regret că am greşit în amicalul România-Coasta de Fildeş. Decît să greşeşti, mai bine treci neobservat. Ştii cînd am greşit?"

Întrebările lui Mihai. De adversarul întîlnit pe 9 mai anul trecut, nu ştia nimic. Totul însemna fotbal, Steaua, România şi Utrecht, pentru un fundaş care în 2008 mărturisea că nu mai ştie cum a fost prima zi la fotbal, dar ştie clar cum a fost prima zi în Ghencea. Lumea lui de acum, în permanentă schimbare şi terifiantă inerţie, nu poate fi concepută fără fotbal. Tocmai sportul acela care... da. Jucătorul paralizat după un accident la antrenament supravieţuieşte prin fotbal, atunci cînd e singur şi nopţile olandeze zgîrie.

SFÎRŞIT DE REPRIZĂ
"Aoleu, cred că-i 0-7! Asediu la poarta mea! Dacă vreau să pierd, minutul 90 e oricînd"

Patronul lui FC Utrecht a spus-o primul: Mihai cel superoptimist, din spital şi din clinica de recuperare, a devenit bărbatul dîrz şi realist de acum. Înţelege ca să reziste: "Mă ajută toate chestiile astea, tehnologia. Dar îmi lipseşte o telecomandă care să dea timpul înainte".

- Care sînt imaginile, întîmplărie, de care te agăţi?
- De cînd m-am accidentat... aoleu... n-aş mai păstra nimic dacă aş putea.

- De dinainte de accidentare?
- Nu pot să m-agăţ, să fiu bucuros, decît de oamenii care-s acum alături de mine. Nu mă gîndesc niciodată la ce-o fost. Contează ce-i acum, în prezent, cine-i alături acum de mine şi mă ajută petrec cît mai bine fiecare zi.

Întoarcerea pe stadion, la meciul lui FC Utrecht cu Ajax, deşi s-a petrecut în tribune şi nu în tiparul şarjelor de pe flancurile terenului, a fost un test: "Am văzut că mă simt bine la antrenament, apoi am zis să merg şi la meci". Mihai întrerupe, îţi rupe întrebările după primul verb, răspunde la minute distanţă cînd nuanţele nu s-au aşezat cum trebuie în ideea pe care ai auzit-o.
"M-am dus la meci din plictiseală, îţi spun sincer: o duminică la stadion e oricînd o zi de vis faţă de una petrecută într-o clinică, petrecînd ore întregi pe fereastră". Poate că şi fundaţia e un test. "Păi trebuie să fac şi eu ceva, nu?"

- Îţi e frică să fii singur, acum?
- E greu să fii singur, greu tare (şi tace şlefuind cu dosul palmei obrajii)

- Atunci ţi-e cel mai greu?
- Da. Atunci sînt mai neliniştit. Liniştit o să fiu doar cînd o să umblu. Dacă aş mişca măcar mîinile... să pot să mut eu scaunul ăsta, să mă îmbrac, să mănînc... Ar fi foarte bine deja.

Francheţea o ştiu, ce mi-e tot mai clar şi nou în minte e că şi hazul de necaz, românesc şi spumos, îl ajută: împreună sau după lecţiile olandeze. Sentinţele lui Mihai, luate chiar şi cu beneficiul unui puştan somnoros, în pulover şi cu picioarele legate ca să nu se rănească, zdruncină: "Dacă mă duc acasă, stau numai în casă. România n-are drumuri şi căi de acces pentru mine".

CONTRAATAC DUPĂ PAUZĂ
"Nu, n-am marcat deloc, am scos doar vreo 2-3 de pe linia porţii...Tribunele? Extraordinare! Arbitrul? Mă rog"

Nu ştiu dacă din modestie, deznădejde sau exigenţă nu prea îşi preţuieşte, în cuvinte, succesele. În spatele zîmbetelor mustăcind se zăreşte însă un cîntar precis, construit pe statisticile de care era înebunit ca jucător: "Nu mă mai simt stînjenit la gît, am devenit tot mai puternic, exact aici...", şi indică un punct, un segment de muşchi, cred că niciodată nu m-am uitat în oglindă doar la centimetrul ăsta de corp.

- A doua zi după accidentul tău, Cristian Geambaşu scria: "O vertebră nu schimbă personalitatea unui om. O altă ţară, da".
- M-a schimbat accidentarea mai mult decît Olanda, nu mai văd prostiile de zi cu zi. Te schimbă şi o vertebră, să ştii. Dar mai mult în bine! Sînt un om mai liniştit şi mai bun, aşa mi se pare.

- Care din gîndurile pe care le aveai adesea, şi cu care te obişnuisei, ţi se par acum străine?
- Majoritatea nu le mai am.

Scriu haotic şi las tăcerile întregi, aşa cum le ridică Mihai, deşi mă surzeşte fîşîitul ploii şi albul camerei. "Ascult radio, muzică românească, de toate". Mă bufneşte rîsul. La calculator, prietenul lui Neşu lasă cîteva secunde izbăvitoare de cîntec de dragoste, cu versuri urlate amar: "Pleacă, mîine o să-mi treacă, ce dacă durerea a venit si nu mai pleacă".
În timp ce notez, mă opreşte chichotitul lui Mihai: "Ia uite cît ai scris! Fii mai ecologic, uite cîţi copaci ai tăiat pînă acum!"

"Colegii de la Utrecht spun că eu eram sufletul vestiarului, dar zic aşa pentru că-s drăguţi. Marocanul Sinouh, portarul de rezervă, el dădea tonul la glume mereu. Uneori mă plîngeam la el, cînd nu-mi ieşea jocul, cînd eram rezervă, orice. Şi de la el am învăţat: "În orice situaţie eşti, că-ţi place sau nu, pînă la urmă te vei obişnui". Khalid a fost rezervă toată cariera"

Pe "always fighter" Mihai, cum îl conturează identic olandezii, îl intriga drumul lui Khalid Sinouh: cu 4 meciuri pentru Maroc, astăzi la 36 de ani, portarul are o medie de doar 10 partide pe sezon. A trecut pe la Herenveen, Omonia Nicosia sau Hamburg, deşi oficialii lui Utrecht spun că nu-i tipul mort după bani. Diferenţă de obişnuinţă, faţă de ce ştiam: Sinouh e acum la PSV, a mers mai departe, urcînd.

PRELUNGIRI
"Acum am cerut time-out. Ne reorganizăm, eu, familia şi prietenii. Nu ştiu minutul în care sînt, asta complică totul"

În mai se împlinesc 10 ani de la primul meci pentru Steaua şi un an de la accidentare. Începutul acestui meci. "Mai mult un an de la accidentare", freamătă Mihai, frecîndu-şi iar bărbia cu mîna dreaptă şi privind înciudat spre palma stîngă, peste care pielea e o perdea de ceară curată.

- Ai fost în teren cu aproape toţi fotbaliştii lui Twente, fie colegi, fie adversari. Ne calificăm?
- Va fi greu, deşi la Steaua joacă cel mai bun fundaş stînga din ţară, după mine, Latovlevici. Ştii ce ne lipseşte? Peste tot în fotbalul nostru: noi ne ajutăm în teren, ne dublăm, dar nimeni nu face diferenţa! Problema asta e: duelurile unu la unu! În Olanda, mai toate echipele au jucători tehnici şi de viteză.

Poate de-aceea Daniel Alves a rămas idealul fundaşului lateral pentru Mihai, "pe locurile 1, 2, 3 şi 4 în top". Poate de-aceea se văd lucrurile mai clar din scaunul acesta, unde meciul se rezumă, în fiecare anotimp, la un duel unu la unu. În care dublările celorlalţi contează, dar diferenţa se face în gînduri şi-n felul în care ele se întîmplă minunat în nervii unui trup tînăr.

- Te visezi mergînd. Dar te visezi jucînd fotbal?
- Ştii ce mă miră cel mai mult? Că visez aşa: oameni care discută despre mine, că m-am accidentat, că sînt în scaun. Şi eu sunt acolo, lîngă oamenii care vorbesc în vis despre asta, dar eu mişc mîinile şi picioarele!

Oamenii de ştiinţă au aflat deja că visele "valorifică reprezentări mentale ale corpurilor noastre într-o manieră independentă de realitatea fizică". Şi tocmai din experienţele persoanelor cu dizabilităţi: New Scientist a publicat anul trecut un studiu concludent. La Harvard Medical School din Boston, Alan Hobson merge mai departe: "visele influenţează viaţa mai vizibil decât viceversa, pot fi temelia realităţii, fără ele creierul n-ar fi gata pentru experienţele din viaţa propriu-zisă".

Poate că Mihai se visează într-un viitor mai sincer şi mai uşor de pipăit decît îl bănuim noi, înfriguraţii complet apţi, cu coşmaruri în care pierdem portofele sau chei. În livingul său alb din Utrecht, exersează încordarea bicepsului stîng: antrenament de sfîşiere a visului, pînă spre concret. Meciul se joacă, nu-i aşa, iar mingea lui Mihai se rotunjeşte în fiecare zi.

Mihai mişcă şi mîna stîngă!
"Pot să-mi ridic braţul stîng, chiar dacă numai un centimetru. Poate luna viitoare voi reuşi să-l ridic doi centimetri. La fel s-a întîmplat şi cu braţul braţ. Poate peste cîţiva ani voi fi mai bine. E foarte ciudat, şi respiraţia mi-o simt doar parţial...", a povestit Mihai despre evoluţia stării lui, într-un interviu de 4 pagini apărut ieri în săptămînalul olandez Voetbal International. Jurnalistul Frans van den Nieuwenhof povesteşte: "A fost emoţionant, l-am văzut mişcînd puţin mîna stîngă! Mi-a spus că simte partea de sus a pieptului, între gît şi inimă".

"Doctorii îmi spuneau, în clinica de recuperare, că nu voi mai mişca mîna stîngă niciodată. Uite că pot! Nu sunt furios, sînt trist. Doctorii nu-mi dau speranţe, doar statistici. Însă fiecare om e diferit, statisticile nu mă ajută"
Interviu pentru Voetbal International