Olandezul de 38 de ani e prietenul lui Mihai Neşu. Trăieşte de aproape două decenii imobilizat, la 50 de km de Utrecht. Povestea lui vorbeşte despre un alt fel de a înţelege suferinţa, separînd definitiv compasiunea faptelor de mila cuvintelor.
Din păcate, nu există tren care duce spre Ridderkerk. Oraşul Catedralei Cavalerilor e la 10 km de Rotterdam, în sudul Olandei, unde aproape 50.000 de oameni, în cartiere cu case definite simetric, locuiesc pe 25 de km2. Dintre care 2 km2 de apă! Iar strada lui Erwin e imposibil de pronunţat. Numele vine din rekarreks, un dialect al provinciei, mai complicat decît olandeza. Da, există şi aşa ceva.
Erwin Hout a suferit un accident asemănător cu cel al lui Mihai Neşu, cînd era doar un student de 19 ani. Paralizat complet, şi-a finalizat studiile, a avut o ascensiune uluitoare într-o companie olandeză, s-a căsătorit şi are trei fetiţe minunate. Astăzi are 38 de ani şi spune că e cel mai fericit bărbat din paradisul lui, imobilizat într-un scaun.
Pe Mihai Neşu l-a cunoscut toamna trecută, cînd specialiştii de la clinica De Hoogstrat, punct de plecare şi pentru Erwin, şi pentru Mihai, i-au recomandat românului să facă o vizită la Ridderkerk pentru a înţelege cîte posibilităţi are totuşi un om care nu-şi poate folosi mîinile şi picioarele.
Pentru Neşu, viaţa în viitorul imediat pare să se scrie după acest tipar: iubire dinspre oameni, invenţii care să uşureze cotidianul, aşteptare pentru miracol şi răbdare pentru corpul său. Casa familiei Hout e o lume în sine. Noi ne-am învîrtit timp de cîteva ore, ca nişte şoricei stîngaci în împărăţia de copii blonzi şi tehnologie aiuritoare a unui invalid realizat.
"I-am arătat lui Mihai cum poţi să îţi adaptezi lumea, în această situaţie. Dar e nevoie de mai mult: oameni care să te ajute fără duioşie şi care să-ţi păstreze independenţa. Şi credinţă" (Erwin Hout)
"Cel mai greu e pînă înţelegi că eşti aşa cum eşti. Dar gîndul acesta va reveni mereu, sub forma unor provocări, pe toată durata vieţii. Mihai Neşu va cîştiga dacă va învinge, pe rînd, aceste etape" (Erwin Hout)
DE LA 65% la 200%
Suferinţa şi puterea lui Erwin Hout desenează o fereastră albă, într-o casă olandeză cu grădină şi living enorm, prin care fericirea trece des şi cu paşi concreţi. Între el şi Mihai e o diferenţă de vîrstă de un deceniu, ştearsă însă de felul comun în care trăiesc.
"Hout". Litere mari, aurii, pe o uşă maronie. În stînga, o fereastră cît tot peretele casei. Debordantă transparenţă pentru noi, dar olandezii conving fiecare strop de soare să le intre în casă. Soneria sună comun. Urmează un scîrţîit înfundat, două-trei trosnete mecanice. Livingul alb, canapelele largi, o masă de lemn, dincolo de geam. Deodată, intră în privire genunchii unui bărbat în scaun cu rotile. Apoi capul, cu ochi de un albastru-sfredel.
Zîmbeşte. Uşa de la intrare pîrîie de două ori, ca la interfoanele bucureştene, şi se deschide larg, la maximum. Intrăm stîngaci, salutăm, politeţuri în engleză. Cristi dă să închidă uşa, dar e oprit de Erwin: "O închid eu mai tîrziu. Să intre lumina puţin".
Locuri pentru fericire
"Cum vi se pare zona?", ne aruncă gazda în timp ce se roteşte calculat cu scaunul, pînă la 30 de cm de fotoliile în care stăm. Treziţi pe la 4, plecaţi din Militari şi Apărătorii Patriei, amuţim: lacuri, mult verde, clădiri rupte din Lego, umezeală. Nimic special faţă de Utrecht sau altundeva pe-aici.
Ne salvează Erwin: "Eu iubesc aceste locuri! Aici m-am născut, aici locuiesc părinţii mei. Aici am suferit şi accidentul, dar aici muncesc şi sînt extraordinar de fericit!". Aicea nu e Raiul, spunea Mihai Neşu. "Nu exagerez deloc", răspunde Erwin, într-un dialog răbdat parcă în minte, seamănului păţit. "Şi vă povestesc absolut tot".
30 cm de apă şi ghinion
Era student la Administrarea Afacerilor, terminase primul an de facultate. Şi-a petrecut vacanţa de vară cu prietenii, cei doi fraţi şi cele două surori. "Familie catolică obişnuită", ne explică. Într-o dimineaţă, se plimba cu bicicleta. Fireşte, pe marginea unui lac. "O fată m-a stropit cu apă, în glumă. Am coborît din şa, ne-am hîrjonit, am vrut să o bag în lac puţin. Dar am alunecat eu". Surîde reconstituind un joc banal de puştani.
"M-am dus cu capul înainte. Doar 30 de cm de apă, iar dedesubt pietre". Fractură cervicală. C5-C6, două vertebre mai jos decît la Mihai Neşu. Paralizie completă. Nervii coloanei afectaţi grav. "A fost un diagnostic foarte simplu de pus, în cazul meu. Dar greu de înţeles, pentru că aveam doar 19 ani".
Un an ca să ridici mîna dreaptă
"Să închid uşa, se face frig". Noi nici n-am simţit. Ieşim ameţiţi din poveste, iar bărbatul roşu în obraji întinde dosul palmei şi apasă un buton din dreapta scaunului. Uşa se închide. Parcă abia acum vedem: de la încheieturi, palmele îi sînt răsucite, sumese ca o cămaşă alburie. Iar degetele, învelite cu o bandă, seamănă perfect cu pumnii unui boxer, pensionat după decenii de ring, care se echipează în după-amieze de sîmbătă doar ca să-şi amintească frenezia victoriei.
"Am stat trei săptămîni la Spitalul Universitar Rotterdam, apoi am ajuns la De Hoogstraat, clinica de recuperare din Utrecht la care a fost şi Mihai. Acolo am stat 14 luni!", continuă nestingherit olandezul de 38 de ani. "Abia după 4 luni am simţit un muşchi pulsînd şi abia după alte 8 luni am putut să-mi ridic mîna dreaptă".
"Sînt bun, dar am o mică problemă"
Cînd a părăsit clinica împlinise 20 de ani. Casa îi era deja modificată pentru noul stil de viaţă, ba chiar şi locuinţa părinţilor dobîndise o prelungire, un mic apartament pentru el, de asemenea adaptat. Dar nu însemna mare lucru pentru Erwin: "Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap să trăiesc aşa, pur şi simplu, numărînd zilele! Am continuat facultatea, mi-au trebuit cinci ani să termin studiile, nu trei, ca în mod normal, dar am reuşit".
Şi nu şi-a luat licenţa în Administrarea Afacerilor din orgoliu sau plictiseală. "Am scris unei companii cu 200 de salariaţi, de aici, din Ridderkerk. M-am gîndit să folosesc eficient diploma mea şi am ţintit sus. Le-am spus: sînt bun în ceea ce fac, sînt pregătit, dar... am o mică problemă!", rîde hohotind Erwin, trezindu-ne şi nouă, sub platoşa de încrîncenare, primul surîs. Afară începe să plouă mărunt, repezit. Întoarcem ochii spre grădiniţa cu iarbă incredibil de verde. Dar bărbatul te întoarce vijelios în poveste: "I-am întrebat dacă vor să vorbim, că mă duc eu pînă la sediul lor!".
Independenţa, de la 65 la 200%
Chiar în acea zi, din vara lui 2001, Erwin a fost angajat. În Olanda, programul normal de lucru înseamnă 40 de ore pe săptămînă. El muncea, după cum completează cu spirit de finanţist, "doar 24 de ore, adică 65%". Şi nu era tocmai împlinit: era coordonator de PR.
"În 2003, după doi ani, am ajuns să lucrez 30 de ore pe săptămînă, adică 75% din programul normal. Şi se pare că dădeam randament!". I-a fost propus postul de E-marketing manager, mai aproape de ce studiase, şi a acceptat. Peste alţi doi ani, în 2005, a devenit manager general al departamentului de marketing, muncind 40 de ore pe săptămînă, ca orice alt olandez.
Notez năucit procentele, etapele unei evoluţii greu de legat în minte de scaunul care poartă vocea povestitorului. Bine că am ajuns la 100%! "Iar din 2008 am fost cooptat în rîndul directorilor, sînt director de marketing. Lucrez cam... 200%".
Criza financiară şi o pungă cu urină
Compania condusă azi şi de Erwin se ocupă cu mobilarea sălilor de şedinţe. Bărbatul paralizat complet gesticulează cu cele două braţe contorsionate, explicînd cum a ajuns să cîştige cîteva zeci de mii de euro pe lună: "Colegii de muncă au contat enorm, îmi dau să mănînc la prînz, mă ajută să mă îmbrac la plecare. Dar esenţial e faptul că mi-am întărit limitele independenţei: am conservat lumea reală, extrem de reală, în care muncesc singur, produc, cîştig bani, inovez, sînt util".
Se aude un fîşîit. "Mă scuzaţi!", rîde cu gura pînă la urechi Erwin. Lăsăm privirea spre mochetă: o bilă uriaşă, de plastic, a ieşit din şosetele gazdei. "E punga cu urină, în timp ce vorbeam s-a umplut. Cînd vine soţia, o s-o schimbe. Să continuăm. Cifra de afaceri a companiei, avînd în vedere criza..."
Felul de-a fi puternici împreună
N-a durat mult expozeul businessman-ului despre economia în cădere. În hol apare o femeie înaltă, cu ochii mari şi limpezi, legănînd două sacoşe de plastic: "Marleen, soţia mea". După zîmbetele de protocol, aceasta răsare cu biscuiţi şi două cafele, poziţionîndu-se pe canapea, în stînga lui Erwin, cu o cană de ceai şi un pai îndreptate ferm spre bărbat. I-a închis discursul financiar. L-a anihilat, cu intrarea ei blînd-autoritară.
"Înainte de ceai, goleşte punga cu urină, te rog", îşi aminteşte omul. Femeia e medic, ba chiar lucrează în geriatrie, e obişnuită. În plus, sînt căsătoriţi din 2003, are o dexteritate uluitoare. Schimbă punga şi dă să se aşeze pe canapea. Se uită în jos. A uitat ceva. Piciorul drept al bărbatului atîrnă în afara scaunului, după operaţiunea de mai devreme.
Aici ar urma scena duioasă, cu Marleen îngenunchind şi apucînd în palme talpa inertă a soţului, ridicînd-o delicat, aşezînd pe suportul de gumă glezna lui rigidă. Nu. Femeia şi-a băgat vîrful pantofului sub piciorul neascultător al lui Erwin şi l-a săltat firesc în sălaşul scaunului. Hop! "Erwin, le-ai arătat ce supercomputer ai?"
"Click înseamnă 0,3 secunde nemişcat"
Computerul lui Erwin pare unul obişnuit. În stînga e însă reprodusă o tastatură, pe un panou dreptunghiular. Un braţ de macara miniaturală se ridică din stînga scaunului de birou, purtînd în capăt o pereche de ochelari. "Nu au lentile, o să vedeţi. În plus, am o vedere foarte bună, nici n-aş avea nevoie", glumeşte Erwin. "Da, cam singurul lucru care ţi-a rămas bun". Am înţepenit. Marleen a zis asta. Şi rîd amîndoi.
De deasupra ochelarilor speciali porneşte o undă de laser care se proiectează pe tastatura din stînga monitorului. Erwin mişcă din cap, ochelarii stau pe nas, punctul roşu se plimbă pe tastatură. "Click înseamnă să rămîi 0,3 secunde nemişcat, pe o tastă. La început îl setasem la 2 secunde, dar acum am căpătat viteză". Aşa scrie mailuri, citeşte psalmi şi intră pe gsp.ro, să vadă cum arată site-ul: "Nu înţeleg decît cuvîntul sport" 
Lift spre paradisul de sus
Cineva bate în uşa care separă livingul de grădină. O mogîldeaţă blondă, cu ochelari, genul de fetiţă care apare în toate reclamele la lapte, asigurări de viaţă, ciocolată, cărţi de poveşti. În toate reclamele. "Aaa, uite şi fetiţa mea, Hannah, are 7 ani!", radiază Erwin deschizînd uşa din butonul scaunului. Are 7 ani, deci e născută după accident... poate e fata soţiei, din altă căsătorie. Numai că seamănă cu Erwin. "Şi mai avem două fetiţe, gemene, de 5 ani, sînt la joacă, vin mai tîrziu".
Hannah nu e deloc ruşinoasă, facem cunoştinţă şi imediat turuie ceva serios în olandeză. În hîrîitul imposibil al limbii străbate de cîteva ori un "tati", cu sunet zglobiu. "Vrea să vă arate ea liftul spre paradisul de sus al casei", traduce Erwin. Iar puştoaica apasă un buton în peretele alb, care se deschide ca în basm. Hannah rîde cu poftă de uimirea noastră tîmpă. Mă ia de mînă spre paradisul de
sus.
Nu rata în Gazeta Sporturilor de mîine,
unde poţi citi şi partea
a doua a reportajului
realizat de Gabriel Berceanu în Olanda.
Conferinţa lui Neşu se vede şi în România
Astăzi, Mihai Neşu îşi prezintă proiectul fundaţiei în prima sa conferinţă de presă. Desfăşurată la Utrecht de la 15:00, ora României, conferinţa lui Mihai va fi transmisă în direct în ţară de Antena 3, GSP TV şi Realitatea TV.
