Paradisul unui bărbat paralizat (II): "Ştiam că Dumnezeu există, acum ne şi cunoaştem!"

În casa cu etaj şi mansardă a lui Erwin, din Olanda, există un lift special cu care bărbatul imobilizat în scaun cu rotile urcă în camerele celor trei fiice: "Liftul mă ajută să fiu tată cu normă întreagă: să le duc la culcare, să le citesc poveşti pînă adorm".

Adaptarea locuinţei la nevoile lui de acum l-a costat 110.000 de euro, dintre care doar 30.000 au fost suportaţi de comunitatea locală: salariul său, ca director de marketing al unei companii, şi cel al soţiei Marleen, medic geriatru, sînt suficient de mari. Din scaunul în care priveşte, Erwin poate controla toată casa: deschide uşi, dvd player-ul, răspunde la telefon, reglează temperatura în living şi trage jaluzelele. După 9 ani de căsnicie, Marleen nu face nimic în casă fără să îl consulte: "Sînt capul familiei, e firesc să fie aşa", continuă Erwin.

"Soţia caută mereu invenţii"
Povestea de dragoste dintre Marleen şi Erwin a început cînd bărbatul era deja paralizat complet, după accidenteul pe care îl suferise cînd avea 19 ani. Cei doi s-au căsătorit în 2003, cînd Erwin abia ce împlinise 29 de ani: "I-am spus clar: dacă vrei copiii, atunci caută alt bărbat! Credeam că nu pot face copii. Dar, şi mai important, chiar dacă ar fi fost cumva posibil, nu-mi doream asta: de ce să nu îi pot ajuta şi să mă chinui şi eu cu gîndul că nu pot?"

Marleen a acceptat. Nu situaţia, ci convingerile de moment ale lui Erwin. Astăzi au o fetiţă de 7 ani, Hannah, şi două gemene de 5 ani, Lois şi Elisa. Medicina a găsit o soluţie.

"Soţia caută permanent ultimele invenţii cu care să mai modificăm ceva în viaţă sau prin casă. Şi totul e firesc, la fel cum majoritatea se gîndesc ce să renoveze", povesteşte olandezul.

Economistul credincios
Cînd vorbeşte despre familie, la două-trei propoziţii Erwin intercalează un "God" lung, cu gravitate adîncită de accentul olandez. "Am fost aproape de biserică din copilărie, am crescut într-o familie catolică tradiţionalistă. Ştiam că Dumnezeu există, acum ne şi cunoaştem!", surîde blînd bărbatul.

Dincolo de ce credinţa personală, a devenit şi preşedinte al Consiliului pentru Tineri în cadrul Bisericii Catolice din Ridderkerk. Ca în orice parte a vieţii lui, nu poate rămîne la stadiul reflexiv. Degeaba citeşte psalmi, dacă nu ajută copiii, cam aşa traduce Erwin, finanţistul, relaţia.

Dumnezeu pregăteşte micul dejun, prin oamenii lui
Iar Biserica, dincolo de zona miracolelor, răspunde concret, în programul de zi cu zi al lui Erwin, pe care ni-l prezintă precis şi conştiincios: "Mă trezesc la 7, cînd vine o asistentă care mă ajută să mă spăl şi să mă aranjez. Vine de 19 ani şi o să vină pînă mor. Pe la 8, un reprezentant al Bisericii soseşteşte şi îmi pregăteşte micul dejun, după care mă ajută să mă îmbrac şi să plec la birou, unde programul începe la 9".

Maşina familiei e adaptată astfel că Erwin urcă în automobil pe o rampă specială, fără să coboare din scaunul cu rotile. "Tehnic, aş putea şofa chiar eu. Dar mai am uneori spasme la picioare, şi e riscant, cu pedalele de frînă şi acceleraţie", se consolează gazda noastră.

Marleen nu există în schema matinală: "Cînd vei avea trei copii mici, unul la şcoală şi doi la grădiniţă, vei înţelege de ce", îmi face Erwin cu ochiul. Seara, acasă, tot timpul lui e rezervat fetiţelor: "Le ascult întîmplările, merg în parc şi mă plimb pe lîngă bicicletele lor, jucăm jocuri de memorie şi atenţie, tot ce face un tată."

Intimitate şi firesc
Seara, un alt asistent medical vine şi se ocupă de igiena personală a lui Erwin. "Intimitatea e însă un lucru la care ţin foarte mult, aşa că cel puţin o dată la două săptămîni îi telefonez şi îi spun că nu mai e nevoie să vină. Eu şi Marleen ne păstrăm cu mare grijă orele în care rămînem doar noi", completează olandezul. Asta tocmai în timp ce deschide uşa dormitorului ca să ne arate cum se urcă în pat şi conduce casa de acolo, cu ajutorul unui dispozitiv asemănător celui cu care e dotat scaunul.

Intimitatea îşi păstrează pentru el sensul primar şi curat, fără complezenţe de bonton. În dormitor totul e extrem de simplu şi ergonomic gîndit. Deschide şi uşa spre baie, indicînd cu ochii: "Un scaun pentru duş, chiuveta, restul sînt chestii obişnuite". A epuizat parterul în timp ce Hannah nu mai îmi dă drumul la mînă, nerăbdătoare să vedem şi camera ei, de la etaj.

Cărţi cu balauri între Biblii
Cabina liftului are doi metri înălţime, lată şi lungă de un metru jumătate. Uşile lui se deschid între bucătărie şi living, spaţii care formează, nedespărţite, parterul. Erwin urcă lin înăuntru şi strigă haios: "Ori cu mine, ori pe scări!". Alegem spirala cu trepte abrupte, călăuziţi de Hannah şi de cele două gemene care au descins zgomotos în casă, parcă de nicăieri. Facem cunoştinţă din mers, ne zîmbesc larg şi luminos.

Fiecare zînă aurie are camera ei, de prinţesă veritabilă. Ne arată jucăriile, se hîrjonesc cu Erwin, se caţără pe scaunul lui şi îl sărută pe frunte, pe obraji. A patra cameră la acest nivel e destinată lecturii: rafturi în care Bibliile alternează cu albume despre dinozauri şi balauri. Aici, tatăl e eroul cu aripi modificate iar puştoaicele amuţesc.

"La vară, renovăm paradisul"
"Să ştii, tehnologia mea e cam învechită", pare să se jeneze puţin Erwin. Am coborît iar Hannah, Louis şi Elisa se costumează, fascinate de aparatul lui Cristi. "Toate aceste device-uri au fost deja depăşite, poate deja cu două-trei generaţii de invenţii, deja puse în aplicare. În vară le voi schimba şi eu", ne dumireşte tatăl.

Vorbeşte de dispozitive mai rapide şi mai lesne de folosit pentru un bărbat paralizat, fetele au devenit Barbie, Dragon şi Împărăteasă, ploaia s-a oprit la Ridderkerk şi aerul miroase dinspre grădină a primăvară aspră. Pe măsuţa din living tronează un ziar olandez unde, la pagina cu ştiri externe, ştim că e poza cu luptele de stradă din Bucureşti. Am văzut-o pe drum.

Ceea ce nu pot reda obiectivele foto ale lui Cristi şi cuvintele mele e o senzaţie: de dincolo de carnea vlăguită şi gîndurile proaspete ale lui Erwin. În locuinţa lui există, intactă, atmosfera casei bunicilor. Arealul de inocenţă, căldură şi bine, unde nimic, absolut nimic rău, nu te atinge. Nici măcar în scaun cu rotile.

Marleen deretică în bucătărie, roind printre borcănaşe de lut cu ierburi, condimente şi multe feluri de zahăr. O lumină subţire se completează cu umbrele lucrurilor aşezate la locul lor. Nu te poţi împiedica decît minunat, de vreun urs de pluş sau o eşarfă roz a gemenelor. Erwin contemplă iarba şi sigur va devora pagina financiară a ziarului, după ce plecăm. Aşa, neputînd să-şi folosească mîinile sau picioarele. Fetiţele cască, rumene în obraji, înconjurînd cu viaţă la prima mînă casa asta, din sudul umed al Olandei.

"Da, progresele se fac în timp. Trebuie să aştepţi şi să exersezi luni întregi, din momentul în care simţi un muşchi vibrînd şi pînă poţi folosi cît de cît o parte a corpului. Dar uite, am ajuns să pot să mă scarpin la nas şi la ochi. Ştii cît de mult înseamnă asta?" ( Erwin Hout)

"Am reuşit să devin tată şi e un lucru minunat. Cel mai important e că tehnologia m-a ajutat să devin tată şi în vieţile copiilor mei. Să respir lîngă fetiţele mele, să mă vadă aproape. Iar faptul că ne vin atît de mulţi oameni în casă le ajută pe fete: sînt mai deschise şi prietenoase decît colegele lor" (Erwin Hout)

"În ultimii 11 ani, de cînd lucrez, n-am lipsit de la birou nici o zi, din motive de sănătate. Cînd se strică ceva la scaunul ăsta şi vin să mi-l repare, mai întîrzii sau chiar nu pot să ajung. Dar mi-e tare greu atunci" (Erwin Hout)

"Minunate sunt lucrurile simple, în toată aparatura care îmi uşurează viaţa. Spre exemplu, la scaunul în care stau mă fascinează cel mai mult faptul că se înalţă suficient cît să mă uit în ochii celui cu care vorbesc, să fim la acelaşi nivel. Asta e chiar important!" (Erwin Hout)

Aici ai prima parte a super-reportajului realizat de Gabriel Berceanu şi Cristi Preda în Olanda.