Articol de Andrei Vochin - Publicat sambata, 26 iunie 2010 00:00
După-amiaza de ieri a fost cea care mi-a lipsit acum 28 de ani. Mă îndrăgostisem. De Zico, de Falcao, de Socrates. De glezna lor fină ce subordona mingea de o asemenea manieră încît îi putea ordona orice, pentru că execuţia venea imediat. De stilul lor avîntat, fixat spre poartă. De veşnica şi nestăpînita dorinţă de a auzi mereu fîlfîitul plasei. Chiar şi cînd nu mai era nevoie.
Tragedia lui Socrates
Cu Italia nu mai era nevoie. Nici la 0-0, nici la 1-1, nici la 2-2. Atunci Brazilia trecuse de prima grupă, se calificase în cea de-a doua, de 3 formaţii, alături de Italia şi de marea rivală Argentina şi avea nevoie doar de un egal ca să le elimine pe amîndouă şi să meargă în semifinale. Era o după-amiază toridă în Spania, caniculară la Bucureşti. Dar se anunţa o seară superbă. N-a fost aşa, pentru că Brazilia n-a vrut să creadă că dacă pui un strop de sare în prăjitură ea va deveni delicioasă, nicidecum scîrboasă. Atunci am plîns pentru prima oară datorită fotbalului. Am plîns pentru că mă îndrăgostisem.
De mînă, în "optimi"
Ce am văzut ieri în Brazilia - Portugalia mi-a adus aminte de acel 1982. Întîi că, vorbind aceeaşi limbă, cuceriţi şi cuceritori s-au pus de acord pe pămînt sud-african să nu aibă nici o surpriză. Cam ca Germania lui Hrubesch şi Austria lui Krankl la Gijon exact acum 28 de ani. Teutonii de atunci au devenit Teutoninho de azi, semn că dacă ar fi ştiut de fotbal şi Camoes, şi Gothe ar fi găsit o rimă la blat.
Fotbal contra naturii
Şi mi-am mai imaginat cît mi-aş fi dorit ca filosofia securizată a lui Dunga să apară şi-n acea după-amiază a lui Paolo Rossi. Admit că e neplăcută, că e inestetică. Raportat la ceea ce a însemnat Brazilia în acest sport, este un fel de fotbal contra naturii. Vă asigur însă că dacă va cîştiga aşa a 6-a Cupă Mondială, nimeni nu se va supăra nici la Sao Paulo, nici la Belo Horizonte. Aşa cum nu s-a supărat nici în 1994, cînd, cu Dunga căpitan, Selecao nu a refuzat siguranţa unui 0-0 şi nici îmbrăţişarea Zeiţei după loviturile de departajare. Ca să mai plîngă şi Italia cum am plîns eu în după-amiaza aceea a lui '82, îndrăgostit fiind de fotbal.
După-amiaza de ieri a fost cea care mi-a lipsit acum 28 de ani. Mă îndrăgostisem. De Zico, de Falcao, de Socrates. De glezna lor fină ce subordona mingea de o asemenea manieră încît îi putea ordona orice, pentru că execuţia venea imediat. De stilul lor avîntat, fixat spre poartă. De veşnica şi nestăpînita dorinţă de a auzi mereu fîlfîitul plasei. Chiar şi cînd nu mai era nevoie.
Tragedia lui Socrates
Cu Italia nu mai era nevoie. Nici la 0-0, nici la 1-1, nici la 2-2. Atunci Brazilia trecuse de prima grupă, se calificase în cea de-a doua, de 3 formaţii, alături de Italia şi de marea rivală Argentina şi avea nevoie doar de un egal ca să le elimine pe amîndouă şi să meargă în semifinale. Era o după-amiază toridă în Spania, caniculară la Bucureşti. Dar se anunţa o seară superbă. N-a fost aşa, pentru că Brazilia n-a vrut să creadă că dacă pui un strop de sare în prăjitură ea va deveni delicioasă, nicidecum scîrboasă. Atunci am plîns pentru prima oară datorită fotbalului. Am plîns pentru că mă îndrăgostisem.
De mînă, în "optimi"
Ce am văzut ieri în Brazilia - Portugalia mi-a adus aminte de acel 1982. Întîi că, vorbind aceeaşi limbă, cuceriţi şi cuceritori s-au pus de acord pe pămînt sud-african să nu aibă nici o surpriză. Cam ca Germania lui Hrubesch şi Austria lui Krankl la Gijon exact acum 28 de ani. Teutonii de atunci au devenit Teutoninho de azi, semn că dacă ar fi ştiut de fotbal şi Camoes, şi Gothe ar fi găsit o rimă la blat.
Fotbal contra naturii
Şi mi-am mai imaginat cît mi-aş fi dorit ca filosofia securizată a lui Dunga să apară şi-n acea după-amiază a lui Paolo Rossi. Admit că e neplăcută, că e inestetică. Raportat la ceea ce a însemnat Brazilia în acest sport, este un fel de fotbal contra naturii. Vă asigur însă că dacă va cîştiga aşa a 6-a Cupă Mondială, nimeni nu se va supăra nici la Sao Paulo, nici la Belo Horizonte. Aşa cum nu s-a supărat nici în 1994, cînd, cu Dunga căpitan, Selecao nu a refuzat siguranţa unui 0-0 şi nici îmbrăţişarea Zeiţei după loviturile de departajare. Ca să mai plîngă şi Italia cum am plîns eu în după-amiaza aceea a lui '82, îndrăgostit fiind de fotbal.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
