Am ales patriotismul patetic și a ajuns Ungaria să râdă de noi

Cine e de vină? De ce naiba am ajuns atât de jos? Cum e posibil să n-ai un șut pe poartă tot meciul? Cel din finalul partidei, pe care flashscor-ul l-a contabilizat, e mai degrabă o dovadă că unora chiar li s-a făcut milă de noi. Și au inventat un șut cadrat pentru a nu fi chiar zero barat, când noi, de fapt, am fost chiar și mai slabi de atât.

N-aș fi scris despre acest meci, vorba colegului Remus Răureanu, nici nu ai cum să povestești ceva imposibil de povestit, fiindcă partida a fost atât de slabă încât acum realizăm că fotbalul produs în Liga 1 e chiar de calitate. Am văzut însă opinii, inclusiv din redacția GSP, care îi arată ca unici responsabili pe jucători. Ce slabi sunt, ce lipsă de atitudine, ce erori individuale, ce, ce, ce. Totul pe ei.

Hagi avea dreptate

Da, ei au jucat, da, au făcut-o ca niște amatori, dar nu, nu ei sunt principalii vinovați. Fotbalistul joacă ceea ce e învățat să joace. El respectă un plan, pe care îl face antrenorul, o strategie de joc. În plus, nu ajunge singur în tricoul naționalei, e chemat acolo de cineva. 

Hagi avea o vorbă cu care sunt de acord: „Jucătorii sunt ca și copiii, fac ce le spun părinții, se comportă așa cum sunt crescuți”.

O echipă de fotbal, mai ales o națională, e prelungirea gândirii, filosofiei, creației unui selecționer. El e principalul responsabil pentru cum arată jocul în 90 de minute și tabela la final. „Îmi asum responsabilitatea, dar nu singur”, ne-a spus Edi Iordănescu. Ce înseamnă acel singur? 

Cine ar mai trebui învinuit de selecția realizată, de planul tactic, de alegerea primului „11”, de schimbări, de studiul adversarului? Cine? Chiar și dacă fotbaliștii n-ar fi respectat indicațiile și ceea ce s-a lucrat la antrenamente, tot vina antrenorului e. Edi să lase văicărelile, că nu-l vor ajuta la nimic. Doar își va alimenta un orgoliu care e mult prea mare și pe care nici măcar tatăl său nu-l avea, deși nea Puiu chiar a fost un antrenor de top.

Când alegi varianta low, fotbalul e la fel

În schimb, fără să vrea, Edward a rostit un adevăr, dar nu în direcția dorită de el. Responsabilitatea nu e doar a lui, așa e, dar degetul nu trebuie îndreptat spre jucători, așa cum ne sugerează selecționerul, ci chiar spre șefii săi. Până la urmă, nici măcar Iordănescu junior, ca și fotbaliștii, nu s-a instalat singur acolo. 

A fost ales, a fost numit, a fost învestit. De o Federație care pare complet amatoare în a gestiona principalul punct din fișa postului: managementul echipei naționale. Contra, Rădoi și Edi Iordănescu au fost alegeri neinspirate, dar la îndemână. Ieftine și comode, dar atât de departe de standardele unui post de selecționer.

Să-i alegi pe ei și să-i lași deoparte pe Boloni, Pițurcă, Dan Petrescu, asta înseamnă fie că nu te pricepi deloc la fotbal, fie cauți intenționat altceva. Sigur nu înseamnă că ai căutat profesionalismul adevărat. 

Petrescu costa doar 400.000 pentru a fi pus, Boloni a avut niște cerințe de bun-simț, care ne arătau drumul corect, dar amândoi au fost ocoliți. Pe Pițurcă nici măcar nu l-au luat în calcul, fiindcă venirea acestuia pe bancă ar fi însemnat ca Burleanu și Stoichiță să-și piardă toată puterea cu care se joacă de câțiva ani.

FRF produce doar ignoranță și aroganță

Șefii FRF își permit această aroganță și bătaie de joc. La Casa Fotbalului e un fel de Phenian. Orice decizie nu poate fi contestată și nici amendată. Toți se supun și îndură, indiferent cât diletantism încape acolo. Burleanu, Stoichiță și ceilalți, dacă ar ieși un pic de sub umbrela voturilor în unanimitate, de la ultimele alegeri, ar realiza că principala vină pentru dezastrul naționalei o poartă ei, în exclusivitate. 

Când nu alegi corect antrenorul, când lași naționala pe mâna unora care mai au mult până să stăpânească această meserie, atunci ajungi unde suntem azi. Când însă nu realizezi sau nu vrei să admiți că vina e a ta și te comporți fix ca un dictator, apărat de masa de votanți supuși din Adunarea Generală, atunci ajungi să nici nu mai deosebești ignoranța de realitate și nici bunul-simț de aroganță.

Lucescu ne-a arătat drumul, noi l-am gonit...

În urmă cu un an s-a petrecut un episod care explică mare parte din naufragiul de azi. După rezultatele bune ale Ungariei de la Euro, Mircea Lucescu l-a lăudat pe antrenorul maghiarilor, italianul Marco Rossi, pe care îl avusese elev la Brescia, după care a spus că de el sau de un astfel de tehnician ar fi nevoie și la naționala noastră. 

Lucescu aproape că a fost dat afară din România pentru acea părere, iar primul care l-a amendat a fost Anghel Iordănescu. Am auzit acea placă tocită, „avem antrenori români care ar trebui să antreneze”, ce, de fapt, era rostită cu un scop. Care, într-un final, a și fost atins. Ce scop? Fiul să preia ștafeta. Și a preluat-o!

... și a venit ziua de sâmbătă

România, pardon, Phenianul, l-a ales pe Edi Iordănescu. Ungaria a mers mai departe cu Rossi. Și a venit seara de sâmbătă. La Budapesta, Ungaria a bătut Anglia, 1-0. La Podgorica, noi am fost umiliți de Muntenegru, 0-2. 

E consecința logică a unor decizii luate de cei care conduc fotbalul în cele două țări. La noi, drumul e cel al unanimității, care a creat doar monștri fotbalistici, în vreme ce federația maghiară a renunțat la prostia cu „antrenori autohtoni, suntem naționaliști”. A ales calea profesionalismului și de ceva vreme se bate de la egal la egal cu naționale precum Germania, Anglia și Franța.

Bine măcar că nu ne bate nimeni la capitolul patriotism patetic, fiindcă la fotbal chiar au ajuns să râdă toți de noi. 

PS: Clasamentele celor două grupe, ale României și Ungariei, ATENȚIE, noi în Liga B, maghiarii în Liga A, după prima etapă din Liga Națiunilor, ne spun că fotbalistic nu mai existăm.