)
Articol de Tudor Samuilă - Publicat luni, 21 iunie 2021 12:26 / Actualizat luni, 21 iunie 2021 12:46
Se împlinesc doi ani de când fotbalul românesc a dat ultimele semne de viață. Ne-am agățat cât am putut de acel România – Anglia de la Euro U21, dar între timp am dat drumul și acelei amintiri, renunțând, practic, să mai credem.
Ne uităm la alții cum se bucură, cum se întristează, cum își trăiesc Europeanul iar unica noastră miză în această perioadă este diferența dintre tribuna întâi și tribuna a doua a Arenei Naționale.
Acum doi ani aveam eroi și vise. Mirel Rădoi era personajul care scutura de praf fotbalul nostru și îl readucea acolo unde îi era locul. Cu toții eram convinși că ceea ce produseseră Hagi, Popescu, Petrescu sau Ilie Dumitrescu în anii ’90 era regula și nu excepția iar cele două decenii de nereușite ulterioare fuseseră accidente de parcurs.
2019 era anul renașterii iar noi aveam din nou o națională. Era doar o chestiune de timp până când Pușcaș, Ianis sau Coman ar fi luat cu asalt echipa mare și i-ar fi împrumutat tupeul și rezultatele tineretului.
Dăm timpul pe repede înainte și ajungem în vara (să îi zicem vară, deși nu prea pare) asta. Rădoi este un neînțeles al fotbalului românesc care se încăpățânează să transforme România Mare într-o versiune updatată a României Mici.
Ceea ce părea soluția viitorului s-a dovedit, în fapt, o iluzie iar românul a ajuns să jinduiască după vremurile pragmaticilor Pițurcă și Iordănescu.
Din noul decar al României, Ianis a devenit un număr 14 care salvează cu chiu cu vai naționala de la un egal contra Macedoniei de Nord, Cicâldău înscrie două goluri importante în Armenia, dar eroul din 2019, Pușcaș, are grijă să le anuleze, încasând un roșu de repetent fotbalistic iar noi, ăștia de speram acum doi ani, ne-am trezit precum hamsterii care aleargă pe roata din cușcă, fără a înainta vreun centimetru.
Revin în trecut. Întâmplare petrecută acum un an și jumătate, la o masă cu un impresar englez și un președinte de club din România. Englezul ne întreba și se întreba cum Dumnezeu de nimeni nu ne vrea fotbaliștii în condițiile în care, cu câteva luni înainte, tineretul nostru spulberase tineretul lor.
Explicațiile noastre au variat de la lipsa unei rețele de impresari, în genul celei de care beneficiază portughezii sau sârbii, până la neîncrederea cu care sunt priviți românii după ani de zile în care am exportat spre vest doar țepe. Cu toții eram însă convinși că generația lui Ianis urma să schimbe percepția asupra fotbalistului român.
Și din nou în prezent. Doar doi dintre jucătorii care învingeau Anglia joacă astăzi la echipe mai bune decât o făceau atunci: Nedelcearu și Ianis. Andrei Radu și Tudor Băluță aproape că au dispărut din fotbal, Florin Ștefan a fost exilat de Sepsi din momentul în care a fost clar că nu vrea să își prelungească contractul, Pașcanu se simte bine în Liga a doua spaniolă, din cel mai bun fundaș dreapta de la Euro 2019, Manea a ajuns să se uite la Ovidiu Popescu, Crețu, Sorescu sau Căpușă cum ocupă postul naționalei mari, Coman, Cicâldău și Ivan sunt prizonieri eterni ai Ligii 1, Man părea a fi progresat, dar a ajuns între timp fotbalist de Serie B iar Pușcaș nu a depășit nici acum statutul de atacant de ligă secundă italiană sau engleză. E clar că undeva e o problemă și de valoare, dar nu numai.
În 2017, Federația Turcă îl angaja pe Mircea Lucescu. Știu, vă bușește râsul gândindu-vă la ce rezultate a avut Turcia la actuala ediție a Europeanului, doar că realitatea este următoarea: a fost prezentă la turneul final, a avut cel mai tânăr lot dintre cele 24 de participante și ocupă primul loc în grupa de calificare pentru Quatar 2022.
Lucescu a preluat o națională cu o medie de vârstă de aproape 30 de ani și a început să construiască, în ciuda opoziției presei de acolo. Nu a avut rezultate, dar a avut un plan și viziune iar astăzi Senol Gunes este beneficiarul muncii antipatice, dar inteligente, a antrenorului român.
Ce a făcut Federația noastră în această perioadă? Nici nu a produs calificări, nici nu a angajat un selecționer care să sacrifice ziua de astăzi pentru o zi de mâine mai bună, cum a făcut-o Lucescu în Turcia, dovadă stând faptul că Rădoi și Contra au trimis în teren în mandatele lor echipe cu medie de vârstă de 29.8, respectiv 30.1 ani.
Vi se pare că putem discuta despre vreunul dintre puștii de la Europeanul din Italia și San Marino ca despre un titular veritabil al naționalei de astăzi? Credeți că și-a pus cineva problema la modul ”pe tinerii ăștia îi bag în teren indiferent de consecințe?”
La vârsta lor ar fi avut nevoie să se simtă sprijiniți, să știe că sunt jucători de națională chiar și când traversau momente mai complicate la echipele de club, cum s-a întâmplat, nu doar o data, cu fotbaliștii Generației de Aur.
Pe 21 iunie 2019 România învingea Anglia la tineret. Este mai degrabă o comemorare decât o amintire plăcută.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
