Articol de Luminiţa Paul - Publicat duminica, 13 aprilie 2014 00:00 / Actualizat duminica, 13 aprilie 2014 10:54
Sportul poate fi subiect de film şi cînd n-are rol principal. Important e la ce te raportezi
Haideţi să mai facem o vizită în lumea filmului spaniol! De data aceasta, pentru unul garnisit cu 11 nominalizări la Premiile Goya de anul acesta şi doar două obţinute - concurenţa e mare pe acolo, ce să-i faci? La Gran Familia Española. Care e legătura, probabil vă întrebaţi deja. Un bob de răbdare. Luaţi ziarul, răsfoiţi-l pînă la pagina desemnată, îndoiţi-l, dacă vreţi, şi să începem!
Totul porneşte de la un vis. Sau de la o ambiţie. Tinerii căsătoriţi care văd la cinematograf "Şapte mirese pentru şapte fraţi" şi se decid să aibă o familie la fel. Cu şapte băieţi care să poarte nume biblice, în ordine alfabetică, să trăiască toată viaţa la o fermă, uniţi, harnici, viteji, dedicaţi. Şi să-şi găsească, bineînţeles, miresele corespunzătoare. OK, planul e stabilit, realitatea îl contrazice însă, în stil tipic de comedie spaniolă. Nu ies şapte fii, ci doar cinci, ultimul la diferenţă de 15 ani de al patrulea.
Apoi, cel mai mare are o fiică, băieţoasă, disperată după fotbal - începe să se vadă legătura - , care primeşte, după alfabet, numele în ordine, cu F. Altul e retardat, dar inimos, naiv şi amuzant. Altul e medic şi a plecat de acasă, făcînd şi pe misionarul, apăsat de greutatea unui secret tulburător. Altul e îndrăgostit de iubita părăsită a medicului. Nu tocmai ca în filmul hollywood-ian, dar tocmai aici e farmecul. Cine vrea un remake după un film din 1954?
Ajungem acum la veriga care leagă aceste rînduri de iniţialele GSP. Fratele cel mic, Efraín, se căsătoreşte, la 18 ani, cu fata blondă pe care a cerut-o de nevastă, în clasă, la şcoală, cu un deceniu în urmă. Iar nunta e programată, în mod încăpăţînat, în ziua finalei Cupei Mondiale din Africa de Sud 2010. Spania contra Olanda, momentul aşteptat atîţia ani de iberici. Dar s-au gîndit şi la asta. Au adus un televizor imens cu ecran plat în cortul invitaţilor, totul e rezolvat!
Şi aşa curge filmul. Cu întîmplările încălecîndu-se tot mai aprig şi mai aberant, pe alocuri, stîrnind zîmbete, stupoare, curiozitate. Şi aşa curge finala, imagini clare, cu culorile ţîşnind virulent pe pînză, realitate-amintire în film, cu comentariul curgînd şi el, cu suspansul viu, tensiunea arzînd. Un moment-şoc e cînd fiica-suporter îl plesneşte peste faţă pe tatăl derutat, pe Antonio de la Torre. E ca şi cum o puştoaică l-ar pocni în obraz pe Marcel Iureş, dacă mă înţelegeţi... "Hoy es el día de ganar", spune fata. "Azi e ziua victoriei".
Pentru că, de fapt, despre asta e vorba. Despre meciul de dincolo de meci. Simplu, clişeistic, patetic numit "meciul vieţii". Al tuturor acelor personaje cu destine încurcate. În timp ce aruncă un ochi spre televizor, ei îşi trăiesc dramele şi dilemele. Uneori găsesc explicaţii şi rezolvări. Iar finala curge, ocaziile trec, timpul trece, încep prelungirile. Apoi vine golul lui Iniesta, descătuşarea din televizor şi din sala invitaţilor, care nu mai înţeleg nimic din nuntă, dar ţopăie, chiuie şi rîd pentru victorie. Casillas, Torres, Piqué defilează în imagini, vine şi poza de grup cu cupa, toţi lăcrimează, în film şi pe stadion.
E, poate, un simptom al crizei. Să te întorci spre un reper sigur, populist, emoţional. Victoria sportivă e soluţia cea mai simplă. Important e să ai acel reper. Şi atunci mă întreb: noi, La Gran Familia Rumana, spre ce ne-am întoarce?
