Articol de Remus Răureanu - Publicat miercuri, 29 noiembrie 2023 10:55 / Actualizat miercuri, 29 noiembrie 2023 11:17
Doi psihologi vorbesc despre efectele abuzurilor asupra copiilor. Antrenorii care țipă, care îi înjură, părinți care îi presează, care se bat pe marginea terenului în timpul meciului. Marcel Ivan e psihologul cu care lucrează David Popovici, Lidia Calciu e soția lui și este, de asemenea, psihoterapeut.
- Lidia Calciu este psiholog, psihoterapeut de formare analitică și lector la Fundația Calea Victoriei. Lucrează în practică privată cu adulți și cu copii. "Mă confrunt în fiecare zi în cabinet cu rănile profund debilitante și cu psihopatologia specifice abuzului"
- Marcel Ivan e psiholog și e pasionat de sport, lucrează cu sportivi. Are o formare în psihoterapie în cadrul Asociației Române de Psihologie Analitică
Generații de fetițe chinuite au fost transformate în niște gimnaste cu un mare succes. Fotbaliști mari au crescut cu antrenori care îi înjurau, le mai și ardeau câte o palmă după ceafă dacă nu cumva îi băteau rău.
Este aceasta calea către succesul garantat în sport?
GSP a vorbit cu doi psihologi renumiți despre efectele abuzului asupra copiilor
Cu câțiva ani în urmă, după o emisiune de la DigiSport am mai rămas la o discuție cu Mirel Rădoi. Discuția a fost atât de interesantă încât am rămas vreo două ore în picioare, în parcare, curios fiind despre schimbarea comportamentului său dintr-un jucător impulsiv, extrem de agresiv, într-un tehnician calm, politicos și preocupat de starea elevilor lui.
- Povestești că le vorbești frumos jucătorilor. De ce nu mai merge să-i înjuri, să urli la ei? Pe timpuri așa obțineam rezultate bune.
- Nu mai merge. Sunt și alte generații și, oricum, singura cale care funcționează este aceasta a discuțiilor normale, a responsabilizării fotbalistului. Nu se poate să revenim la ceea ce se petrecea când eram noi juniori și creșteam cu cheile vestiarului aruncate-n cap de către antrenori!
Cucuiele care i-au rămas l-au convins pe Mirel că aceea nu avea cum să fie abordarea corectă.
O discuție despre același subiect am avut-o recent cu Marcel Ivan, psihologul cu care lucrează David Popovici. Popovici e un supercampion din generația despre care Rădoi e convins că nu mai poate să fie tratată cu violență, cu jigniri.
Marcel îmi arătase un film în telefonul lui. O fetiță care participa într-o competiție de scrimă pierduse și, fiindcă antrenorul îi reproșase agresiv prestația, plângea, urla ca din gură de șarpe, dezamăgită de eșecul ei.
Marcel și soția lui, Lidia Calciu, sunt amândoi psihologi și au acceptat să explice exact, dincolo de limitele pe care le acceptă sensibilitatea fiecăruia, de ce este extrem de grav ceea ce fac antrenorii care încă își mai torturează sportivii copii cu convingerea că doar așa îi pot conduce către performanțe mari.
- Ce înseamnă abuz al unui antrenor?
Lidia Calciu: Nu-mi plac neapărat definițiile, însă mi se pare că e corect să pornim de aici: foarte multe persoane nu știu că ceea ce suportă se numește abuz. Neștiința, ignoranța duc la perpetuarea fenomenelor de abuz. Hărțuirea și abuzul sunt definite foarte clar în Codul de Etică al CIO și includ: abuzul psihologic, abuzul fizic, hărțuirea sexuală și neglijarea.
- Care e granița dintre autoritatea exercitată corect și abuz?
L. C: Hărțuirea și abuzul înseamnă un abuz de putere, nu autoritate. Le confundăm adesea, mințindu-ne că e nevoie de impunerea puterii prin abuz pentru ca un sportiv să ajungă la performanță. Autoritatea înseamnă capacitatea de a-i influența pe ceilalți. Ea îi permite antrenorului să faciliteze îndeplinirea obiectivelor. Cei care abuzează fac așa ceva tocmai pentru că nu au o autoritate. Ei folosesc intimidarea, umilirea, constrângerea, manipularea, amenințările fiindcă nu se pot impune în fața sportivului prin propriile abilități. Autoritatea trezește respect, motivare, entuziasm, autodisciplină. Abuzul de putere naște numai frică.
„Acceptăm ușor case de pariuri, cârciumi lângă școli”
- Voi ați întâlnit în cabinet, în competiții cazuri de abuz?
Marcel Ivan: Le întâlnim peste tot: în vestiare, pe teren, în tribune! Sub diferite forme: bullying din partea unui coechipier, un antrenor care urlă la tine, te înjură, te înjosește, un masor care pune mâna mai mult decât trebuie, un părinte care îi arată copilului „Nu gândești!” în timpul unei competiții. Sportul e o oglindă a societății: lipsa educației, frica de a interveni, interese financiare. Facem parte dintr-o societate care acceptă liniștită existența unei cârciumi sau a unei case de pariuri lipită de o școală, o societate care tratează cu ignoranță violența domestică, abuzul de oricare fel. Copiii ar trebui să se simtă în siguranță acasă, pe terenurile de sport. Dar trei sferturi dintre cei care practică sporturi se lasă până la 13 ani și spun că nu li se mai pare "fun". Pentru că nu mai e nimic distractiv, nu se mai simt în siguranță.
- Pentru oamenii din sport și pentru o parte a publicului, subiectul acesta arată ca un moft. De ce să ne preocupăm de abuzuri din moment ce așa am avut rezultate foarte bune? În fotbal, în gimnastică, oriunde a existat modul acesta de formare a sportivilor, cu forță și cu violență.
L..C.: E nociv să gândești așa! Sunt două perspective importante pe care merită să le explorăm: 1. Ne interesează doar ceea ce se petrece în meciuri? Cât timp sportivii sunt pe teren și la televizor? Chiar nu contează dacă un sportiv suferă de anxietate sau are gânduri suicidare câtă vreme ne satisface nouă nevoile narcisistice de a-l vedea câștigând? 2. Sportivii obțin performanțe ÎN CIUDA, nu datorită abuzurilor la care sunt supuși! Studiile arată care sunt efectele comportamentului abuziv al unui antrenor: sentimentul de lipsă de valoare, tristețe, nervozitate, frică, rușine.
- Există vreo diferență între sportivii crescuți cu abuzuri și aceia crescuți normal? Se comportă ei diferit în momente cu presiune, cu mize mari?
M. I. : Fiecare persoană e unică, așa că ar fi greu de comparat. Dar sunt studii care arată că sportivii care au suferit abuzuri ar putea avea un risc mai mare de accidentări sau alte probleme de sănătate. Societatea și lumea sportului consideră că violența interpersonală e ceva firesc. Un studiu realizat în urmă cu câțiva ani în câteva țări din Europa, inclusiv în România, a arătat că 75 la sută dintre copiii sportivi au raportat cel puțin o experiență de abuz și 82 la sută dintre copiii din afara sportului au povestit la fel. În același studiu, adulții care au făcut sport în tinerețe evaluează experiența lor generală din sport ca fiind bună, chiar foarte bună, deci abuzurile pe care le-au experimentat nu le alterează percepția.
- Mai ales în fotbal au fost situații în care părinții au urlat, s-au și bătut între ei pe marginea terenului. Care este efectul asupra copiilor? Îi influențează astfel de episoade?
L. C. : Oare acești părinți vin la meciurile copiilor pentru a-i susține sau pentru a-și defula propriile frustrări, nemulțumiri, propria agresivitate? Copiii devin astfel un soi de paratrăsnet de care părinții se folosesc pentru a manifesta emoții pe care nu le pot gestiona. Părinții sunt modele pentru copii, deci ei încurajează astfel un comportament antisocial. Efectele asupra sportivilor pot fi extrem de nocive: distragerea de la competiție, rușinea, vinovăție toxică de tipul „Orice aș face, mama și tata sunt furioși”. Un meci care ar trebui să fie pentru copii se transformă într-un spectacol al părinților. Copiii simt „Nu contăm”, „Mama și tata nu ne văd, nu îi interesează ceea ce facem noi”, „Nu suntem demni de atenția lor”.
- Sunt sportivi care nu ar fi realizat mare lucru în cariere dacă nu ar fi fost împinși de la spate.
M. I. : Agassi, fost număr unu mondial, spunea în autobiografia sa: „Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă vreau să fac tenis, cu atât mai puțin dacă vreau să-l transform în viața mea”. Dacă tatăl său nu l-ar fi programat să devină tenismen, poate că nu ar fi jucat deloc sau nu ar fi devenit un mare sportiv. Poate că și-ar fi ales singur drumul în viață, fără o expunere prelungită la abuz. Tot Agassi a povestit: „Am crezut că atunci când voi ajunge numărul unu mondial îmi voi fi găsit sensul vieții, dar momentul acela m-a lăsat gol pe interior și am tot căzut până când a trebuit să schimb ceva. Atunci mi-am luat angajamentul de a-mi lua în stăpânire propria viață”. A fost momentul transformării motivației sale într-una intrinsecă.
„Unui copil crescut cu frică îi este afectat creierul”
- Cum funcționează frica și de ce creează falsa impresie că ajută?
L. C. : E important să înțelegem că frica și anxietatea nu stimulează performanța. Mai ales în cazul copiilor, cronicizarea stărilor de frică afectează dezvoltarea cortexului prefrontal, regiunea creierului responsabilă cu funcția executivă, adică urmărirea și modificarea planurilor, concentrarea atenției, inhibarea comportamentelor impulsive, încorporarea informațiilor noi. Or, sportivii au nevoie de toate aceste abilități. A trăi sub o amenințare constantă are consecințe grave asupra sănătății: slăbirea sistemului imunitar, creșterea riscului de leziuni cardiovasculare, probleme gastrointestinale. Afectează și: memoria, capacitatea de autoreglare a emoțiilor, modul în care creierul procesează informațiile și indiciile nonverbale. Am auzit des vehiculată ideea că nu ar fi fost obținute performanțe fără abuzuri ale antrenorilor. Dar câți sportivi foarte talentați au cedat psihic, câți au abandonat tocmai din cauza abuzurilor? Câți mari campioni am fi avut dacă ei nu ar fi fost tratați abuziv?
- Dan Petrescu a avut succes ca antrenor deși a fost filmat des când își înjura oribil jucătorii în meciuri, în antrenamente. Nu e o dovadă că e în regulă, e productiv să te comporți așa?
M. I. : De multe ori îi privim pe antrenori doar prin prisma rezultatelor sau a expunerii lor mediatice, mai ales dacă mai fac și circ la TV. Dar putem vorbi despre antrenori eficienți și despre antrenori mari, cărora le place procesul prin care echipele lor cresc, oameni-mentori, modele de inspirație, persoane demne de încredere. În a doua categorie mă gândesc la Aimee Boorman, la Adrian Rădulescu, la Jurgen Klopp.
- Ce ar trebui făcut legat de acest subiect, al abuzului în sport?
M. I. : Educația este cheia. În SUA există Center for Safe Sport, în Canada e Responsible Coaching Movement, în Norvegia, pe lângă obiectivul de a face sport pentru distracție, există Children's Rights in Sport. Sunt câteva acțiuni și la noi, dar timide. Am descoperit în urmă cu ceva timp o aplicație împotriva bullyingului în școli, EdufaraBullying, mai e proiectul "Mediu Sigur pentru Copii în Sport". COSR a avut și are mai multe inițiative legate de sănătatea mintală a sportivilor, noi, la Terrapsy, am început un program de cursuri pentru părinții sportivilor, lucrăm la unul pentru antrenori și la înființarea unei asociații care își propune susținerea psihologică a copiilor și a adolescenților din sport și nu numai. Faceți sport, dar nu acceptați și nu tolerați abuzul!
Unul dintre efectele abuzului, relevate după cercetări neuroimagistice, îl reprezintă scăderea dimensiunii corpului calos, structura dintre emisferele cerebrale care integrează funcționarea corticală a celor două emisfere, influențând performanțele motorii, senzoriale și cognitive. Creierul nu mai funcționează eficient, apar tulburări psihice, performanțe scăzute
Lidia Calciu, psiholog
Citește mai multe știri:
