Articol de GSP - Publicat miercuri, 20 iulie 2022 14:21 / Actualizat miercuri, 20 iulie 2022 14:37
Victor Morozov este critic de film la Dilema veche, Scena9, Films in Frame. Și, în același timp, pasionat de ciclism. Într-un editorial trimis redacției GSP, Morozov a comentat ultimele evenimente de la Turul Franței. Textul lui poate fi citit mai jos:
În zilele care au urmat a gesticulat ștrengărește spre cameră. I-a zâmbit lui Jonas Vingegaard, noul „tricou galben”, lipit în roata sa prin toate buclele de pe mitica Alpe d’Huez, de parcă ar fi fost iarăși un puștan dornic să se măsoare cu greii pe drum spre școală.
Duminică, după linia de finish, l-a îmbrățișat plin de entuziasm pe sprinterul victorios Jasper Philipsen, apoi i-a turnat apă în cap dintr-un PET la jumate. Pe unde se anunța posibilitatea unui atac, a unei ambuscade sau a vreunei alte mișcări tactice era și el, obligatoriu, în prima linie.
Dar ceva-mi spune că nicio clipă nu a putut da cu totul uitării acea etapă infernală încheiată pe Col du Granon, în aerul încălzit al muntelui, când pentru prima dată a pierdut.
Pentru prima dată din 2019 avem din nou rivalitate în Turul Franței
Speculam aici, acum o săptămână, despre cum Tadej Pogačar a îmbrăcat tricoul galben doar pentru a-l mai da jos după festivitatea de premiere de la Paris. O zi mai târziu îl vedeam pe Vingegaard accelerând pe cățărarea finală a etapei și lăsându-l în urmă și îi strigam danezului: „Du-te!”, fiindcă știam că în această mișcare stă poate chiar șansa ciclismului de azi.
Acest sport mi-a arătat încă o dată că poartă în el frumusețe, emoție și suspans mult peste orice previziune călduță. Și tocmai pentru că, în ciuda tuturor gadget-urilor și numelor de sponsori recent apărute, atât de multe lucruri reale încă se mai întâmplă în cursă, zi de zi, ciclismul stârnește admirație și vis, ca un reminder al faptului că lupta se încăpățânează să reziste acolo, printre oameni și pe șosea, nu în foi de calcul electronice.
Pentru prima dată din 2019 avem din nou rivalitate în Turul Franței, iar generația celor care astăzi au 23-24 de ani se anunță grozavă. Pentru prima dată de când a atins laurii ciclismului mondial a devenit din nou palpitant să ții cu Pogačar.
S-a demonstrat acum că până și slovenul poate pierde, dar omul a făcut-o cu sobrietate și fără briz-briz, trăgând cu lăcomie o dușcă de apă plată în timp ce stătea aplecat peste ghidonul bicicletei și regândea situația.
A devenit cu atât mai palpitant cu cât, conștient sau nu, lupta acestui Tur al Franței a reactualizat o dezbatere de ciclism (și de societate) veche de când lumea modernă, și tocmai de aceea mereu esențială: aceea dintre individ și colectiv.
Ce am văzut în această săptămână, cu atacurile explozive ale celor de la Jumbo-Visma cărora Pogačar a fost obligat să le răspundă rând pe rând, a readus ciclismul la esența unui „din două, una”: talentul excepțional versus grupul sudat sau, în termeni mai puțin romantici, canibalul individualist împotriva unei echipe cu bani.
Oricât de remarcabilă (și, până la urmă, de eficientă) a fost tactica celor de la Jumbo-Visma – îmi și imaginez nopțile albe ale directorilor sportivi însărcinați să propună o asemenea găselniță –, ea tot a avut ceva manierist, ceva aproape nefiresc, pe scurt, ceva non-ciclist.
Mi-e greu să concep ciclismul pe formula unei piese de teatru în care fiecare actor își știe poezia pe de rost, intrările și ieșirile sunt atent minutate și totul ține de o mare viziune de la centru.
Dimpotrivă, îmi plac echipele care n-au resursele de a lansa un astfel de hocus-pocus, nevoite, adică, să se mulțumească cu feeling-ul cursei când vine vorba de luat decizii.
Și-mi place, deci, și Pogačar: dacă pentru a-l răpune a fost nevoie de așa o desfășurare de forțe, tactică până la aiureală, înseamnă că e un sportiv cu-adevărat ieșit din comun.
Slovenul va căuta răzbunare chiar de azi, iar cursa s-ar putea să devină foarte interesantă odată cu fragilizarea lotului celor de la Jumbo-Visma din cauza accidentelor. Anticipez o foarte frumoasă bătălie 1 la 1 prin Pirinei. Și mă opresc aici, fiindcă am învățat deja că nu e bine să anticipezi prea mult în ciclism.
P.S. A fost o săptămână plină, însă lucrurile fierbinți s-au întâmplat, mai toate, în primele două zile ale sale. Cursa a trebuit să fie neutralizată în etapa a zecea, pe motiv de protest ecologist: câțiva oameni legați între ei cu lanțuri se culcaseră pe șosea și vânturau fumigene.
Cauza e desigur justă – dacă mai erau dubii, trăim cu toții ravagiile climei pe pielea noastră – și motivele de furie sunt lesne de înțeles, ca și țintirea acestui eveniment în mod particular: vizibilitatea mediatică e rezonabilă, iar costurile sunt minime, spre deosebire de, să zicem, o intrare pe circuitul de Formula 1.
Dar a lovi în această manifestație prin excelență populară care e Turul Franței și a deturna tocmai spațiul eco-friendly al bicicletei pentru a agita mesaje redundante înseamnă a-ți autofaulta mișcarea și a pierde niște aliați prețioși într-un moment critic.
Tragismul e de găsit tocmai în disperarea acestor protestatari pentru mediu, lipsiți de orice platformă de expresie relevantă și obligați să se răfuiască cu oamenii care le înțeleg cel mai bine gestul militant.
