Articol de Marian Ursescu - Publicat sambata, 14 aprilie 2012 00:00 / Actualizat vineri, 13 aprilie 2012 21:06
Simona Gogîrlă antrenează de doi ani Rapidul. A luat o echipă aproape desfiinţată şi acum e la un pas de promovare în prima ligă.
A jucat doar la echipe mari. Ca antrenor a luat-o însă de jos. Ştie că într-o zi va ajunge pe banca unei formaţii de top
De doi ani, Simona Gogîrlă (37 de ani) antrenează echipa de fete a Rapidului. O formaţie ajunsă în liga a doua, căreia nimeni nu-i mai dădea vreo şansă de redresare. Îi place ceea ce face, ar sta şi zece ore în sală, pe zi, doar să ştie că jucătoarele sale au mai progresat un pic.
A jucat handbal la cel mai înalt nivel, la Oltchim, la Krim Ljubljana, la Gyor, la Itxako, la Rulmentul Braşov. A avut de la cine învăţa. Visează ca într-o zi să stea pe banca echipelor pe la care a trecut ca handbalistă. Şi să antreneze şi "naţionala" României.
- Simona, e grea munca de antrenoare? Cum te descurci?
- Ooo, e foarte grea, dar dacă îţi place ceea ce faci, nu ţi se mai pare la fel de greu. E mult mai dificilă decît cea de handbalistă. Pe teren erai una singură, intrai şi încercai să-ţi faci treaba. Aici, trebuie să fii în pielea fiecăreia, să le faci să joace cum vrei tu. În plus, trebuie să fii psiholog, pedagog, tată şi mamă. Sînt la început de drum, sînt la o echipă mică, e şi mai greu, dar nu abandonez
- Te-ai decis dintr-o dată să nu mai joci, deşi puteai să o mai faci la nivel mare. De ce?
- Pentru că nu doream să ajung în momentul în care oamenii să strige după mine, "Babo, ieşi afară, că nu mai poţi!". În plus, visam să devin antrenoare. Să o iau de jos, să construiesc o echipă cum vreau eu. Nu credeam însă că va fi aşa dificil.
- Ce ţi se pare cel mai dificil în noua ta ipostază?
- Faptul că nu sînt numai antrenoare. Sînt la un club mic, trebuie să alerg şi după bani, să fac rost de resurse financiare ca să plătim salariile. Mă ajută clubul, doamna Vali Caciureac, preşedintele de la Rapid, dar nu e de ajuns. Ştiu că, în meseria asta, ca să poţi să ai succes, oamenii cu care lucrezi, trebuie să fie mulţumiţi. Nu avem salarii mari, dar alea pe care le avem, vreau să fie date la timp.
- Cum te-ai caracteriza ca antrenoare? Eşti impulsivă, colerică?
- Sînt ambiţioasă şi un pic cam dură. Şi perfecţionistă, nu-mi place să pierd niciodată. Dar am fost şi eu jucătoare şi ştiu să le înţeleg pe jucătoare. Eu am jucat la echipe mari în care totul era pus la punct. Tu nu aveai decît problema antrenamentelor şi jocurilor. Aici nu e aşa.
- Cum adică?
- Ce să-ţi spun, că primesc telefoane de genul, "doamna, întîrzii şi eu la antrenament că m-a prins controlorul fără bilet în tramvai" sau "nu pot veni azi, că nu-mi dă voie de la şcoală". Dar trebuie să trec peste toate. Fetele mele, orice ar face, sînt cele mai bune, sînt cele mai deştepte. De la premiza asta plec şi cu ele trebuie să cîştig toate meciurile.
- Unii antrenori le mai dau cîte o palmă jucătorilor, îi mai înjură. Ai trăit şi tu o astfel de experienţă?
- Nu, nu se pune problema de bătaie, înjurături. Că le mai zic eu că le iau de coadă şi că ţip la ele e una, dar în nici un caz să le înjur. Nici între ele nu au voie să se certe. Le-am prins, sînt amendate.
- Nu ai avut bani să mergi în cantonament cu echipa. Cum ai făcut pregătire atunci?
- În străinătate nu se fac cantonamente. Ne-am pregătit la ştrand, mergeam dimineaţa şi alergam în bazin, înotam, făceam tot felul de exerciţii. Apoi după-amiază ne mutam cu cortul, în parc la Tineretului. Mergeam cu metroul, cu tramvaiul, cu toate gărduleţele, echipamentul după noi. Alergări în pantă, alte exerciţii. Important e ca ceea ce faci să faci cu plăcere. Handbalul să nu fie o corvoadă.
- Dintre antrenorii cu care ai lucrat, de la cine ai învăţat cel mai mult?
- Eu îl am ca model pe Vinko Kandija, Dumnezeu să-l ierte, pe care l-am avut la Krim Ljubljana. Am învăţat foarte multe de la el. Am şi acum caietele cu schemele pe care el ni le arăta. De la el am învăţat că pentru un jucător e foarte important şi cum se îmbracă şi cum vorbeşte, cum să fac un contract cu un club. A fost ca un tată pentru mine. Apoi de la Roth Kalman, de la Gyor am avut multe de învăţat.
- Cu fetele de la Rapid ce relaţie ai? Cum te strigă, doamna Simona?
- Sînt antrenoarea lor, dar şi prietena lor. Le-am spus, putem să discutăm orice problemă. De altfel antrenorul trebuie să ştie şi situaţia de acasă a elevilor săi. Să ştii cu ce probleme se confruntă. De strigat, le-am spus din start, să-mi spună pe nume. Ele îmi zic Simo sau Moni. Tot de la Vinko Kandija am învăţat că respectul nu stă în "doamnă" sau "domnule". Degeaba te respectă în faţă şi apoi în spate te înjură.
- Veţi merge la barajul de promovare în Liga Naţională. Ce şanse crezi că aveţi să jucaţi la anul în prima ligă?
- Ne batem şi ăsta e obiectivul meu, să promovăm, deşi e foarte greu. Noi nu avem buget nici la nivelul echipelor de liga a doua. Anul trecut pierdeam cu Slobozia, Piatra Neamţ, acum am ajuns să le batem la scor, deşi ele au de două-trei ori bugetul nostru. Avem nevoie de susţinere financiară, să transferăm jucătoare. Altfel nu avem şanse.
- Care e ţelul tău ca antrenoare?
- Îmi doresc să ajung să antrenez o echipă de Champions League şi de ce nu echipa naţională a României. Ştiu că un antrenor e ţinut în viaţă de rezultate şi că doar echipa poate face mare un antrenor. Dar şi un antrenor poate face mare o echipă!
Şase finale pierdute
Ca jucătoare, Simona Gogîrlă a jucat numai la echipe mari. A început la Oltchim, a continuat la Krim Ljubljana, Gyor, Itxako Estella, Rulmentul Braşov şi Rapid. A cîştigat campionatul în toate ţările prin care a trecut: România, Slovenia, Ungaria şi Spania. În plan internaţional însă, are un mare regret. Nu a cîştigat nici un trofeu, deşi a jucat nu mai puţin de şase finale. A pierdut finala Ligii Campionilor, a Cupei Cupelor, Cupei EHF. Nici cu naţionala României nu a ajuns la aur, în 2005 pierzînd finala Campionatului Mondial contra Rusiei!
A refuzat naţionala Sloveniei
În 1999, Simona Gogîrlă a primit o ofertă tentantă din partea federaţiei de la Ljubljana de a primi cetăţenie slovenă şi a îmbrăca tricoul Sloveniei. Deşi ar fi cîştigat foarte mulţi bani, Gogîrlă a preferat să joace pentru România. "Nu banii sînt totul. Dacă aş fi îmbrăcat tricoul Sloveniei, nu aş fi simţit nimic pentru această ţară. Dumnezeu mi-a răsplătit alegerea. În 2000 am luat locul patru la Europene, iar în 2005, am jucat finala Campionatului Mondial", a spus Gogîrlă.
"Ca handbalistă, am jucat doar la echipe mari la care nu aveam decît grija handbalului. Acum, ca antrenor, la o echipă mică, trebuie să alerg şi după bani, să ştiu situaţia familială a jucătoarelor, să caut fete talentate" (Simona Gogîrlă)
"Nu am avut bani de cantonamente şi ne-am pregătit în Bucureşti. Mergeam ba la ştrand, ba în parc. Aşa am fost şi la mare şi la munte" (Simona Gogîrlă)
"Pentru mine fetele mele sînt cele mai bune, cele mai deştepte şi cele mai frumoase. Chiar dacă de multe ori nici nu ştiu să ţină mingea în mînă" (Simona Gogîrlă)
"Visez să ajung să antrenez naţionala României. Cred că naţia noastră e una înzestrată de la Dumnezeu cu talent. Trebuie doar să muncim mai mult şi să fim mai serioşi" (Simona Gogîrlă)
455 de goluri a marcat Simona Gogîrlă pentru naţionala de senioare a României, al cărei tricou l-a îmbrăcat de 93 de ori
10 titluri de campioană are Gogîrlă în carieră: 4 cu Oltchim, în România, trei cu Krim Ljubljana, în Slovenia, trei cu Gyor, în Ungaria
