Gheaţă şi foc în drumul spre finală

Lumina coboară peste patru chipuri palide. De fapt, şase. Sau poate doar reflectoarele le fac să pară aşa. Dumitrescu, Dolniceanu, Zalomir, Siriţeanu şi antrenorii Mihai Covaliu şi Cornel Milan, ultimul venit de la echipa feminină de spadă să dea o mînă de ajutor.

În sală se amestecă sclipirile roşii, galbene, albastre şi verzi din chenarele planşelor, muzica adaugă un fals aer de veselie, în realitate, nimeni n-are chef să zîmbească. Şi saluturile spre public au pe ele un văl de concentrare. Încă totul e la suprafaţă. Peste cîteva secunde, cu măştile pe feţe, doar ochii arzînd prin viziera transparentă, se vor lovi cu sete, se vor căuta cu vîrful armelor, vor izbucni în urlete de bucurie, vor strînge pumnul.

Românii sînt pe planşa galbenă. Întîlnesc China, pe care au învins-o la o diferenţă mare la etapa de Cupă Mondială de la Chicago, 45-25 în turul secund. Aici sînt însă Jocurile Olimpice. Nimeni nu seamănă cu nimeni şi nimic nu e sigur dinainte. Totul se decide pe loc, cu eventuale tocmeli minore cu arbitrul, dar atît. Aici, amintirile sînt invocate abia la capăt, cînd totul e scris, ştampilat, pus în plic.

Nevoia de video
Mihai Covaliu, care la Olimpiada trecută era în situaţia elevilor lui de azi, "Doamne, ce mi-au tremurat picioarele la Beijing!", invocă el momentul de bronz, deschide partida de şah a nervilor cu o mutare interesantă. Îl pune pe Florin Zalomir să închidă meciul, ceva ce nu s-a mai întîmplat pînă acum. De obicei, Rareş Dumitrescu, vicecampionul mondial din 2009 şi semifinalist la Londra la individual, era ultima mînă.

Acum va fi prima. 5-3 cu Zhong, e începutul călduţ potrivit pentru orice zi lungă. Urmează Zalomir contra lui Liu, diferenţa se măreşte pînă la 10-5. Ai noştri merg aşa cum trebuie, săbiile se lovesc iute unele de altele, corpurile se cabrează, sar, se unduiesc. Şi sîntem abia la început. Intră şi Dolniceanu cu Wang, mai fură asiaticii o tuşă la general, e 15-11, se închide un prim cerc. Rareş conservă diferenţa în asaltul cu Liu. 20-16. Timpul nu apucă să se scurgă pe cronometru, secundele parcă sînt îngheţate, dar tuşele vin una după alta. E arma cea mai rapidă, cea mai spectaculoasă, chiar dacă e greu de distins cine a punctat primul. Chiar şi pentru arbitri. Deseori aceştia au nevoie de reluarea video pentru a da decizia corectă, chiar şi fără ca sportivii să le-o ceară.

Revine Dolniceanu, contra lui Zhong, şi, după o primă tuşă cîştigătoare, calcă apăsat cu piciorul drept pe marginea metalică a planşei. Se chirceşte de durere şi, la început, e greu de priceput ce s-a întîmplat. Doar cînd vine medicul şi cînd ciorapul e îndepărtat, pe piele se iveşte un bandaj strîns. Din tubul de spray sare un nor de stropi, simţi cum bumbacul feşei se îmbibă de molecule efemere, cum tegumentele amorţesc. Nu e nevoie de tot timpul regulamentar, 10 minute, pentru accidentare. Românul îşi pune iar masca după doar 3 şi ceva. Se face 21-17, apoi dă patru tuşe consecutive. Avem 25-17, se respiră mai liber. Zalomir nu pierde timpul cu Wang. E 5-2 în asaltul lui şi 30-19 la total. Mai sînt trei felii.

Dolniceanu suferă un pic cu Liu, omul care încheiase mai devreme la egalitate cu Rareş. După 31-19, urmează un coşmar în miniatură: 5 tuşe la rînd pentru asiatic. Se aprind simultan neoanele verzi şi roşii, arbitrii petrec gînditori clipe lungi în faţa monitoarelor, aproape că se stă mai mult acolo decît în acţiune. Ceva mai încolo, Liu mai are o şarjă, trei puncte consecutive, 33-27, însă ultimele două le dă românul, 35-27. Sînt tot mai aproape.

Reintră Dumitrescu. 5-2 scurt cu Wang, diferenţa creşte pînă la irecuperabil, 40-29. Şi vine rîndul lui Zalomir să interpreteze ultima arie. Ai zice că a făcut asta cu regularitate. Un 5-1 sec închide meciul şi îi aşază pe români un tur mai departe pe tablou.

Bucuria e reţinută, echilibrată, băieţii se strîng într-un soi de mănunchi, se ţin de umeri şi îşi spun ceva. În mai puţin de două ore vor fi înapoi pentru un loc în finală. Au aflat şi cu cine vor trage. Rusia, era cumva de aşteptat, care a învins clar SUA, 45-33. Are finala europeană loc printre gînduri? Atunci a fost 45-42 pentru ruşi, dar finalul a rămas confuz, neterminat, frustrant. Nu, am stabilit că amintirile vin după. Poate doar gîndul revanşei? Nu, nici asta. E o capcană a noastră, cei care trasăm linii acolo unde sînt doar puncte. Fiecare cu rostul lui.

Deocamdată, s-a terminat meciul de gheaţă. Urmează cel de foc.

Ruşii, duri şi hotărîţi
Şi vine ora semifinalei. Din nou va încheia Zalomir, ştie Covaliu de ce a ales aşa, e o mutare care ridică sprîncene. Va fi nu doar ultimul în meci, ci şi primul ieşeanul. Începutul e mai lent, 5-3 pentru Kovalev, cu toate că timpul curge repede.

Urmează Dolniceanu contra campionului european la individual de la ultimele trei ediţii Aleksei Iakimenko. Tiberiu gestionează bine duelurile cu Iaki, dovadă că închide în avantaj, 6-5, şi au mai recuperat o tuşă. E 10-9 pentru ruşi.

Rareş nu pare a fi în cea mai ascuţită zi a sa. Ne întoarcem la două puncte deficit după 4-5, e 13-15 la total.

Vine însă asaltul care va schimba lucrurile. Nu numai pe tabelă, ci şi în minţile şi oasele tuturor. Dolniceanu îl domină pe Kovalev de la început pînă la sfîrşit. Începe cu 4 tuşe la rînd, pac-pac, rusul n-are timp să-şi tragă sufletul, are o revenire de un punct, i se pune iar capac, iar finalul e scris pentru român, mîna arbitrului arată mereu spre stînga, spre luminile roşii. 20-17, s-a răsturnat.

Zalomir are cu Reşetnikov, care, după prima tuşă, cere să i se aducă altă armă. Un oficial vine cu un buchet de trei, sînt ca nişte flori, mînerele roşii sînt cupole de cale, alege una şi reia. E asaltul naibii, se ţine cu dinţii de fiecare secundă, dar pînă la urmă ieşim teferi, 25-21. Dumitrescu îl priveşte în ochi pe Iakimenko prin plasticul vizierei. Nu au apucat să se întîlnească la individual, americanul Homer l-a scos pe rus, dar iată-i acum faţă în faţă.

Complex al românului? Poate a fost, pînă la un punct. De data aceasta, el nu stă pe gînduri. Se duce din prima, îl sufocă, îl atacă, nu-i lasă timp să reacţioneze şi ajunge la 28-21. Abia acolo are şi rusul furia lui, însă în final, cu 30-24, am mărit avansul cu încă o tuşă

Entorsa lui Tibi
Dolniceanu e eroul de pînă acum. Şi pentru că a tras foarte bine, şi pentru că a făcut-o accidentat. Are 31-26 la Reşetnikov, tocmai a mai dat o tuşă, cînd, în încleştare, rusul îl calcă pe laba piciorului. Apăsat. Involuntar. Era dreptul, bineînţeles. Alt timp de pauză pentru accidentare, alte valuri de spray aplicate în zona suferindă, emoţiile însă continuă. Îi termină tot cu 6 puncte în faţă, 35-29. "Are o entorsă la glezna dreaptă, e aşa de ceva timp, dar la noi se întîmplă des", avea să dezvăluie Rareş.

Adevărata dramă abia urma. Dumitrescu contra Reşetnikov, asaltul penultim, încă 10 tuşe pînă la finală, sala se face mai mică. În diagonală, se dispută cealaltă semifinală, o ziaristă sud-coreeană chiuie la fiecare reuşită a compatrioţilor, italienii strigă "Siiii", vă daţi seama cine se înfruntă acolo. "Vacarmul e mare în sală. Asalturile nu sînt sincronizate, uneori porneşti la comanda de la planşa alăturată", spune Dumi mai tîrziu.

Final palpitant
E balamuc, într-adevăr, publicul se implică, sabrerii strigă, armele zăngăne, e frumos, e "atipic", cum zicea Rareş. E Olimpiadă şi e semifinală. Începe bine, ajunge la 37-30, apoi e din ce în ce mai dur. Rusul punctează de cinci ori. Apar şi avertismentele, e clar că nu se aude, fiecare porneşte la instinct. Mai dă şi românul una, 38-35. Hai, încă două!

Ne trezim la egalitate. Acolo Kovalev primeşte a doua avertizare, cartonaş roşu, punct pentru noi. Încă una, te rugăm! Aaah, 39-39. Dacă noi am transpirat şi avem pulsul 130, oare ei ce fac? Arbitrul anunţă "pas de touche" de cîteva ori, între timp s-a terminat şi dincolo, pe planşa verde, a cîştigat Coreea de Sud, ce surpriză! E insuportabil, mai vrem un punct, unul şi apoi mai vedem noi, nu vrem să cedăm acum. Daaaa, e tuşă pentru Rareş, 40-39, tot noi sîntem mai aproape.

"Mă bucur că am ajuns primul la 40 şi că i-am lăsat lui Zalo un avantaj, chiar dacă fragil", recunoştea Dumitrescu după.

Acum e acum. Zalomir cu Iakimenko, închidem ochii o clipă, îi deschidem şi sîntem tot acolo, urmează minute de iad. 41-39, încă patru mai trebuie. 41-40, 42-40, să fie atît de simplu? Nu, n-are cum! 42-42, nimeni nu mai vrea egalitate, vrem să fim diferiţi, să fim mai buni, mai tari! Urmează două tuşe pentru România, 44-42, două mingi de meci, dacă am fi la tenis, pe margine Covaliu nu mai stă locului. Tuşă clară Iakimenko, 44-43. Încă sîntem cel mai aproape. Se prelungeşte, tensiune apocaliptică, pas de touche a devenit un refren urît, pînă cînd....

Tumbe de copii
Totul se dizolvă, explodează, izbucneşte. S-a terminat! Mîna oficialului arată spre stînga, spre roşu, noi sîntem ăia, Zalomir a reuşit, nu ştim a ajuns Cova pe jos, a sărit peste parapet într-o tumbă dezordonată, ceilalţi ţopăie şi ei, Dolniceanu se agaţă cu călcîiele de grămada albă, din tribună se aud ţipete izolate, dar puternice. Spadasinele sînt acolo, sîntem şi noi, cele două ziariste rusoaice de lîngă noi n-au scos o vorbă tot meciul, n-au loc nici acum, ne privesc cu invidie, asta e, ne pare rău.

"Normal că am avut emoţii, sînt om, dar mereu ai emoţii pe planşă. Am vrut, am vrut, am vrut! La ultima tuşă, parcă nu voia arbitrul să ne dea punctul", avea să spună Zalo cîteva minute mai tîrziu.

Sîntem în finalăăăăăăă! Adică ei sînt. Dolniceanu, Zalomir, Dumitrescu. A fost meciul lor de foc.

Istoria care nu vrea să asculte

Românii au pierdut finala pe echipe la sabie masculin, 26-45, deşi în ultima vreme învinseseră de mai multe ori team-ul Coreei de Sud.

Pauza dintre semifinale şi ultimul act a acţionat rău asupra băieţilor lui Covaliu, la fel ca şi în cazul lui Dumitrescu la individual.

Cîteodată, zilele sînt aşa. Compuse din bucăţi. Bucăţi bune şi bucăţi rele, bucăţi bune şi bucăţi bune. Dac-am putea alege întotdeauna ce ne-ar plăcea! Ei bine, atunci am fi ales ieri două felii bune, gustoase, parfumate pentru echipa masculină de sabie a României. A fost o primă parte de zi în care totul a mers în sensul corect. Cu mici zdruncinături, dar atît.

La momentul finalei însă, ceva s-a stricat într-un mecanism interior care e reglat să gîndească, să lovească, să transpire şi să cîştige. Aproape în orice ordine. Poate adrenalina stocată şi apoi eliberată după dramaticul sfîrşit al semifinalei contra Rusiei a acţionat invers. Ca un anestezic. Poate, pur şi simplu, Coreea de Sud a găsit ziua perfectă. A luat două bucăţi bune, le-a lipit şi a cîştigat un întreg.

Îi bătuseră în ultimii ani
Românii îi învinseseră în ultima vreme pe asiatici în aproape orice confruntare. "Cred că au o zi foarte bună, sînt o surpriză, nu prea se califică în unu-doi", spunea Rareş Dumitrescu după victoria contra Rusiei. Au ajuns să simtă însă surpriza ca pe un medicament amar.
Chiar Dumitrescu a început, contra lui Kim. Ceva nu merge, de la 2-2, sud-coreeanul fuge la 5-2 şi senzaţia e că am pierdut startul. A trecut prea repede primul asalt, nu aşa trebuia să fie lucrurile.

Poate va îndrepta ceva Dolniceanu, care începe cu o tuşă. Se apropie chiar la 5-6, speranţa nu mai e un fir, s-a îngrăşat acum, dar nu durează mult. 5-10.

Zalomir şi Gu se mai întîlniseră şi la individual, în turul al doilea, sud-coreeanul, fost campion mondial în 2010, cîştigînd cu 15-12. De data aceasta, e egal, 5-5, ceea ce înseamnă că diferenţa se păstrează. 10-15. Timpul fuge, secundele nu ajută.

Trenul fuge din gară
Dolniceanu şi Kim au cel mai lung şi mai încins asalt. Se dau 11 tuşe în mai puţin de 3 minute, 6-5 pentru român, dar parcă nu mai e aşa de rău. Rareş nu poate face însă mare lucru în faţa lui Gu, 18-25. E ca atunci cînd eşti pe peron şi trenul începe să ia viteză sub ochii tăi. O iei la fugă, dar e din ce în ce mai greu să-l prinzi.

După asaltul Zalomir-Won, e 20-30. Becurile se încăpăţînează să arate numai roşu, reluările video dau acelaşi rezultat, e trafic într-un singur sens.

Mai sînt trei bucăţele. Trec repede. Dolniceanu-Gu: 23-34. Covaliu face cerere, pe care o depune Cornel Milan, şi îl introduce pe Alexandru Siriţeanu în locul lui Florin Zalomir. Schimbă şi sud-coreenii pe Kim cu Oh. Dar lucrurile rămîn la fel. 24-40.

Primul şi frumosul argint
Ultimul asalt. Dumitrescu-Won. Se mai poate salva ceva? Argintul sclipeşte puternic, aurul tot mai stins pentru noi. Am primit bucata rea, ei două bune, 26-45. Uneori, zilele sînt aşa. Uneori, istoria nu ascultă. Sau o face doar pe jumătate. Pentru că ştiţi ceva? Pînă acum, România cucerise două medalii de bronz la sabie echipe în istoria olimpică, în 1976 şi 1984. Acum, ei, Dolniceanu, Dumitrescu, Siriţeanu, Zalomir, au ajuns la argint. Parcă nu mai e o bucată chiar atît de rea!

Citeşte şi: ”Băieţii s-au pregătit ca nişte fiare, dar în finală au avut apă în vene, nu sînge”

Fetele cu noroc
Componentele echipei de spadă a României, care vor intra azi în concurs, au fost ieri să-i încurajeze pe băieţii lui Covaliu. Ana Maria Brînză, Anca Măroiu, Simona Gherman şi Loredana Dinu au făcut galerie la primul meci contra Chinei, dar şi la semifinala cu Rusia.
Seara, la finală, spadasinele nu şi-au mai făcut apariţia, mergînd în Satul Olimpic pentru a fi odihnite. Au rămas doar antrenorii Cornel Milan şi Dan Podeanu.

"Coreeni ne-au filmat antrenamentele la Izvorani, în cantonament, şi ne-au învăţat! Nu ar fi trebuit să-i primim. Oricum, băieţii merită toate felicitările pentru această medalie!" (Octavian Morariu, preşedinte COSR)