Articol de Marian Ursescu, Luminiţa Paul, Roxana Fleşeru - Publicat duminica, 15 iulie 2012 00:00 / Actualizat duminica, 15 iulie 2012 13:06
Urziceanu, Vornicu, Goga, Valeriu, Bănciulescu, Vilara şi Alexandrescu sînt jurnaliştii care au pus în volume istoria olimpică a României. Gazeta vă reaminteşte cele mai frumoase fragmente.
Poveştile de la Londra vor călători în timp sub formă de video. Peste cincizeci de ani performanţele vor fi colorate şi vii. A existat însă o perioadă în care poveştile se scriau, iar românii abia aşteptau să apără cărţile în care găseau istorisiri ale triumfului, ale dezamăgirii, ale trudei. Ziariştii prezenţi la Jocurile Olimpice îşi adunau notiţele şi, la distanţă de un an, în vară, ofereau poveştile.
Roma 1960, Tokyo 1964, Mexico 1968, München 1972, Montréal 1976, Moscova 1980 şi Los Angeles 1984 sînt cărţi care păstrează momente unice şi în care ziariştii şi-au pus sufletul şi trăirile alături de cele ale sportivilor.
Roma 1960
"Cetatea eternă" ne-a primit cu un cer fără nori (..) şi cu mercurul termometrelor cocoţat sus de tot , spre 40 de grade". E Roma anului 1960, sfîrşit de august, început de Olimpiadă. Cuvintele se găsesc în cartea "Jocurile Olimpice de la Roma" scrisă de Radu Urziceanu şi de Tudor Vornicu. E vremea în care cuvintele scrise de cei doi ziarişti sînt o mărturie pentru că din acea vreme imaginile sînt greu de găsit.
Dintr-o fotografie de la pagina 104 zîmbeşte Iolanda Balaş. E zîmbetul de pe cea mai înaltă treaptă. Zîmbetul de pe 8 septembrie 1960. După un concurs în care recordul olimpic a căzut de trei ori pe o ploaie deasă. "A doua zi, în satul olimpic, pe adresa Ioandei sosesc numeroase telegrame, în care iubitorii sportului din ţara noastră o felicită pe excepţionala noastră atletă". Aşa era atunci, mesajele de felicitare se transmiteau prin telegrame.
Detalii turistice, detalii de fapt divers, dar şi multe detalii din sport în 293 de pagini. "Unii ziarişti au găsit metode din cele mai originale de a intra în sat . Pentru a lua un inteviu unui campion olimpic, la o oră cînd ziariştii n-aveau acces în sat, s-a deghizat în vînzător de Coca-Cola. Altul i-a păcălit pe paznici, dîndu-se drept conducătorul delegaţiei boliviene care...nici nu participă la Jocuri. Şi mai amuzantă este întîmplarea celor doi atleţi care, nefiind lăsaţi să meargă la cantonamentul atletelor, au sărit gardul de sîrmă cu prăjina şi după ce s-au învîrtit cît au vrut prin cantonamentul fetelor au ieşit fluierînd şi cu mîinile la spate pe poarta principală".
Poveşti de aur de acum 42 de ani pe foi îngălbenite. Spre exemplu, tiristul Ion Dumitrescu, care s-a clasat pe primul loc în proba de talere, n-a aşteptat finalul concursului, ci s-a dus în parc. "Spectatorii au venit în parc împreună cu oficialii şi l-au felicitat pe Dumitrescu pentru excelentul său succes".
Tokyo 1964
Prima Olimpiadă în Asia. Civilizaţie nouă, locuri noi şi neexplorate. E septembrie la Tokyo. Ilie Goga şi Romeo Vilara au zburat în Japonia. La peste 15.000 de kilometri de ţară şi cînd s-au întors au scris "Tokyo. Olimpiada Recordurilor". "În afara de mulţimea chipurilor cu ochelari nu vedem, spre decepţia noastră, nimic neobişnuit". Asta se întîmplă în aeroport. Aromele orientale aveau să-i cuprindă.
Cutremurele, taifunurile, obiceiurile, cultura japonezilor şi un caz de holeră îi fac pe cei doi să-şi schimbe părerea despre banalitatea Japoniei. "Într-o seară am ajuns pe trotuarul bulevardului Kyobashy, o arteră ce taie în două oraşul şi pe care circulă în toate sensurile automobile. Stăteam pe trotuar şi nu ştiam cînd vom putea trece strada. Un tînăr care ne văzuse în încurcătură s-a apropiat de noi, a scos din buzunar o eşarfă galbenă şi ţinînd-o ca pe un steag ne-a invitat să-l urmăm. Ca prin minune, automobilele au încetinit şi ne-am văzut pe partea cealaltă. Pe eşarfă era scris: Atenţie! Traversăm strada. Mulţumesc!". Era vremea în care ziariştii îşi redactau articolele la maşinile de scris.
Pentru România a fost Olimpiada Iolandei Balaş şi a minuniii adolescentine Mihaela Peneş. Două medalii de aur. Experienţa şi tinereţea triumfînd pe acelaşi stadion sub tricolor. Iolanda, la 28 de ani, şi Mihaela Peneş, la 17. Scena în care Ioli o îmbrăţişează pe Mihaela e în carte. Două campioane. Dar necunoscuta era Peneş. Un interviu imediat după cucerirea medaliei o dezvăluie. "Trebuie să mărturisesc că mă cam plictiseau antrenamentele pe stadion sau în sală", spunea ea. Aruncările ei cu suliţa au crescut în puţine luni şi ritmul trepidant se simte, ca într-un concurs. Poza alb-negru e de pe podium, cu copila Mihaela Peneş fericită.
Sportul nu era numai emoţia concursului. Punctul final al Jocurilor Olimpice a fost pus de o nuntă. "Atleta Diana Iorgova şi gimnastul Nikolai Prodanov din lotul Bulgariei s-au căsătorit după ritualul shintoist. Shinto spun japonezii este într-un fel cea mai poetică dintre toate tradiţiile lor". Tot în acel an, Ann Parker şi Robbie Brightwell promiteau că se vor căsători dacă unul dintre ei va lua medalie. N-au reuşit la 400 de m, dar la 800 de m învăţătoarea din Chelsea a cîştigat. Cum cred japonezii, dragostea e peste tot în lume, chiar şi în sport, iar cărţile despre Jocurile Olimpice conţin şi astfel de episoade.
Mexico 1968
Mexico 1968 a dus Jocurile Olimpice în altă parte a lumii, aproape făcînd înconjurul globului după ediţia de la Tokyo. Altă civilizaţie, alte obiceiuri, alte culori şi sunete în capitala ţării nord-americane, toate descrise cu umor, savoare şi o mulţime de amănunte de Ilie Goga şi Emanuel Valeriu în cartea intitulată "Olimpiada mexicană".
"Ne-am convins de pasiunea mexicanului pentru automobil. Pasiune ce poate fi întrecută doar de imprudenţa sa la volan. O patimă nebună pentru motor şi cele patru roţi cauciucate. Ca şi cum mexicanul de azi ar vrea să răzbune neştiinţa străbunilor săi azteci şi mayaşi, care, deşi au creat civilizaţii fabuloase, nu au cunoscut roata" e doar un fragment despre pitorescul capitalei. Unii localnici vînd desene colorate pe scoarţă de copac. Cînd cineva întreabă cît costă, i se răspunde: "Seis pesos, seńor!". "Bueno, le iau pe toate". "Să vedeţi, seńor, pe toate nu vi le pot da. Mîine ce mai vînd?".
E prima Olimpiadă la care se fac controale de sex, trecute cu bine de sportive şi în urma cărora rămîne întîmplarea hazlie cu scrimera americană Maxine Miller, în vîrstă de peste 50 de ani. "Înainte de a intra în cabinetul medical, prefăcîndu-se revoltată, aceasta a spus: «Şi dacă nu reuşesc la probă? Va trebui să le spun celor opt nepoţi ai mei să-mi zică de acum încolo bunicule?»".
Pentru România, Mexicul a rezervat 4 medalii de aur. Viorica Viscopoleanu a sărit un uluitor 6,82 metri la lungime, cucerind medalia cea mai preţioasă. Campioana a dezvăluit că stabilise împreună cu antrenorul ca a doua săritură să fie cea pentru clasament. Dar i-a ieşit din prima! "Mergînd decisă şi totuşi nu atît de preocupată de performanţa în sine, am realizat tocmai atunci cel mai bun rezultat", a povestit ea.
Lia Manoliu a cîştigat aurul la aruncarea discului în ciuda accidentării la braţ, tot din prima încercare. 58,28 metri, nou record olimpic. "A pătruns în cerc, în trening, s-a concentrat cîteva momente, şi-a început pirueta şi a lansat discul, care s-a oprit dincolo de 58 de metri", descriu autorii momentul cel mai important.
Pe canalul de la Xochimilco avea să cîştige Ivan Patzaichin întîiul său titlu olimpic, împreună cu Serghei Covaliov, la puţin timp după ce încheiase cursa de simplu cu spatele blocat. Românii cîştigă, făcînd un spectator mexican bărbos să exclame: "Que carrera! Que carrera!".
Iar primul aur la scrimă din istoria României îi revine lui Ionel Drîmbă, floretistul care s-a luptat incredibil la fiecare asalt.
"Patzaichin, aproape mort cu un ceas înainte, a înviat. Parcă nici n-a mai lopătat azi" (citat din Olimpiada mexicană)
"Tuşa decisivă, soarta care l-a urmărit în tot acest concurs, trebuie obţinută acum. Şi el o obţine, făcîndu-i pe cei cîţiva români aflaţi în sală să ţopăie ca mieluşeii şi caprele tinere de pe la noi cînd ies la primul păşunat primăvara" (citat din Olimpiada mexicană)
München 1972
Ediţia müncheneză a intrat în conştiinţa românilor mai ales prin pagaia ruptă a lui Ivan, episod relatat de Ilie Goga şi Victor Bănciulescu.
"Ivan Patzaichin luase startul în cea de-a doua serie eliminatorie a calificărilor. Trecuseră cîteva zeci de secunde de la start, să tot fi fost parcurşi 40-50 metri, şi deodată am văzut cum barca de pe culoarul şase, condusă de Patzaichin, s-a oprit literalmente, clătinată doar de unduirile apei. Canoistul român ridicase pagaia din apă şi o privea stupefiat. Nu ne dădeam seama ce se petrece. Aveam impresia că vrea să renunţe. Apoi a reluat înaintarea, într-un ritm alarmant de lent, lopătînd ca un naufragiat sleit de puteri. Rămăsese mult în urma celorlalţi cinci concurenţi. La jumătatea cursei avea mai mult de un minut întîrziere şi toţi ne temeam că nu va termina cursa. Dar Patzaichin continua să împingă pagaia, mîngîind parcă apa, şi în sfîrşit a trecut linia de sosire după mai bine de 2 minute faţă de ceilalţi, care-şi urcaseră bărcile pe ponton". (...)
"Ce se întîmplase de fapt? După cîţiva metri de la plecare, pagaia cu care lopăta Patzaichin plesnise de la mijloc, devenind aproape inutilizabilă. Orice sforţare de a trage mai puternic l-ar fi putut duce în situaţia de a rămîne doar cu mînerul în mînă". După această peripeţie, Patzaichin a cîştigat fără emoţii recalificările, apoi semifinala.
Finala a fost dominată de la un capăt la altul de român. "La 750 de metri Patzaichin are un avans de cîteva bărci faţă de Detlef Lewe. Aici se produce şi contraatacul maghiarului Wichmann, care măreşte strocul, îl depăşeşte pe Lewe şi încearcă să se apropie de Patzaichin. Efortul său e însă zadarnic. Canoistul român sporeşte irezistibil viteza şi trece primul, aclamat de 35.000 de spectatori".
Tot la München, luptătorii Gheorghe Berceanu şi Nicolae Martinescu au adus alte două titluri României. "Micuţul Gheorghe Berceanu, născut la 28 decembrie 1949 în satul Cîrna, comuna Goicea, judeţul Dolj, fost salariat al uzinelor Electroputere din Craiova, component al clubului Steaua, a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de onoare la categoria semimuscă, ieşind învingător în maniera unui mare campion. Uriaşul Nicolae Martinescu, născut pe 24 februarie 1940, în comuna Vişani, din judeşul Brăila, membru al clubului Dinamo, a cucerit medalia de aur la categoria semigrea, întrecînd în finală un luptător care nu cunoscuse înfrîngerea de foarte mulţi ani, cotat unanim drept pretendent principal la titlul olimpic, sovieticul Nikolai Iakovenko".
Montréal 1976
Au trecut 36 de ani de la Olimpiada Nadiei. Fetiţa cu coadă şi zîmbet fotogenic a devenit o femeie care a împlinit 50 de ani în 2011, care are un copil şi un soţ. Dar pentru mulţi Nadia a rămas blocată în acel moment, în paginile albe ale unor cărţi şi în fotografiile alb şi negru.
"Montréal 76 Olimpiada Nadiei Comâneci" scrisă de Romeo Vilara ne ajută şi mai mult să păstrăm acea imagine în minte. Nadia nu are cum să îmbătrînească. "Am intrat la Forum, în după-amiaza aceea, a lui 18 iulie, cu inima cît un purice. Tribunele sînt pline ochi. O lumină puternică inundă podiumul de concurs. Difuzoarele transmit o melodie săltăreaţă, în ritmul căreia, punctat de ropotele de aplauze ale celor 16.000 de spectatori, îşi fac apariţia gimnastele echipelor din grupa a IV-a", aşa a început totul.
Au urmat zecele Nadiei, uimirea şi greşeala electronică. "Rumoarea creşte şi în sală îşi face apariţia un grup de politişti. În mijlocul lor, abia văzută, Nadia. Priveşte nedumerită la tot ce o înconjoară, la această gardă de pretorieni sub protecţia cărora se află". O mică româncă asaltată de jurnalişti din toate ţările.
Întrebări peste întrebări şi răspunsuri scurte. "Şi discuţia ar fi continuat multă vreme, dar ziariştii şi-au dat seama totuşi că deşi e o mare vedetă, o mare campioană, Nadia Comăneci este totuşi un copil". Şi aşa va rămîne în mintea multora. La acest lucru ajută şi imaginile cu greu clare. Un eveniment istoric nu avea cum să nu rămînă şi filmat.
Nadia n-a fost singura campioană olimpică. La cele trei medalii de aur şi la cele şapte note de zece s-a adăugat şi aurul kaiacistului Vasile Dîba. "Valuri de căldură ne trec şi devin deodată un adevărat frison. Să fie Dîba cel care...? În partea a doua a cursei el se menţine în frunte. Dar nu ştim exact dacă mai este primul. Parcă nu...Se pare că ungurul este acum în frunte. Am putea lămuri rapid acest lucru dacă am privi imaginile de pe micul ecran. Dar privirile refuză pur şi simplu să se îndrepte spre ecranul multicolor căutînd, dimpotrivă, departe pe apele albastre.. Dîba vîsleşte cu îndîrjire. Ceilalţi fac la fel, strîng din dini şi trag tare (.. .) Linia de sosire marcată de balize albastre este aproape, aproape de tot. Vasile Dîba o trece primul".
"Nadia cu o autoritate de autentică vedetă, pe care nici nu i-o bănuiam, ascultă atentă fiecare întrebare, chibzuieşte puţin şi apoi răspunde prompt" (Citat din Olimpiada Nadiei Comăneci)
Moscova 1980
Oraşul imens a primit în 1980 Jocurile Olimpice. "Olimpiada 80. Jurnal de reporter", scrisă de Horia Alexandrescu pictează între cele 367 de pagini oraşul imens. Moscova cu metroul său care avea 114 staţii. Acum sînt 185. "Străzile sînt foarte curate şi văzîndu-le ne amintim spusele unui confrate, potrivit cărora acest oraş-gigant este singurul din lume unde cantitatea de praf din aer a scăzut de şase ori faţa de 1948, în consecinţă cămaşa albă se menţine curată mai multe zile" sînt primele impresii despre Moscova.
Se scria la maşini de scris Olivetti şi se transmitea în ţară prin telex şi prin telefon. Dacă Montréal '76 a fost Olimpiada în care Nadia s-a prezentat lumii, cea de la Moscova a fost a confirmării unei gimnaste imense. La 19 ani, Nadia îşi tunsese părul, crescuse în înălţime şi a urcat de două ori pe prima treptă. "E mai frumoasă ca niciodată", i-a spus atunci un ziarist olandez lui Horia Alexandrescu.
"Nadia se unduieşte ca o liană. În execuţia ei e atîta uşurinţă, atîta naturaleţe şi atîta măiestrie încît ţi-e greu să nu murmuri de uimire. Încheie exerciţiul la fel de bine cum l-a început, iar tribunele erup cerînd zece". N-a fost zece şi a fost un întreg scandal, dar dinolo de asta cuvintele din carte sînt mărturia unor vremuri fantastice pentru gimnastica românească.
Eroii cărţi sînt mulţi şi povestea fiecăruia e plină de emoţie şi trudă. Poveştile de aur ale lui Toma Simionov şi Ivan Patzaichin, ale canotoarei Sandei Toma, ale tiristului Corneliu Ion şi cele al luptătorului Ştefan Rusu pot fi retrăite oricînd doar deschizînd o carte ale cărei pagini miros a vechi.
Povestea istorică a meciului dintre URSS şi România la handbal masculin pare din alte vremuri şi chiar este. Deşi au fost conduşi la pauză cu şase goluri, românii au întors soarta partidei şi au cîştigat acasă la campionii olimpici. "Vasile Stîngă aduce a...liliputan cu cei numai 189 de centimentri ai săi, Radu Voina pare un balerin, Maricel Voina un puştan".
România a cîştigat atunci cu 22-19. "E greu de descris cîtă bucurie a fost în echipa noastră, cît de calde au fost îmbrăţişările şi săruturile. Să-i învingi pe campionii olimpici la ei acasă şi asta tocmai tocmai în turneul olimpic într-un meci-cheie, după ce ai fost condus cu şase goluri, iată un lucru extraordinar reuşit de handbaliştii români". Pînă la urmă, România a luat bronzul, dar meciul acesta cu URSS rămîne povestea de spus după atîţia ani.
Los Angeles 1984
"Întîi zărim ţărmul Pacificului, rotunjit şi calm ca malul unui lac de munte, iar alături, basm în bucăţele, panorama Los Angeles-ului ne taie respiraţia.", aşa începe cartea lui Horia Alexandrescu despre Jocurile Olimpice de la Los Angeles, cea mai de succes ediţie a Jocurilor Olimpice pentru România, cu un total de 53 de medalii.
Aproape 300 de pagini în care se regăsesc poveştile fiecărei medalii. "În momentele acelea de supremă fericire, cînd fetele noastre se îmbrăţişau între ele şi, împreună, îşi îmbrăţişau tinerii antrenori, am tras cu coada ochiului spre tribuna oficială unde Nadia Comăneci, steaua olimpică de ieri, se ridicase în picioare şi-şi saluta compatrioatele cu gestul ei atît de specific în clipele de victorie. România era campioană olimpică pe echipe şi întreaga sală saluta cu sportivitate succesul fetelor noastre".
E doar una dintre poveştile de aur relatate de Horia Alexandrescu despre o ediţie a Jocurilor Olimpice care nu va mai fi, probabil, egalată niciodată în ceea ce priveşte numărul de medalii cucerite de România.
"Cît vezi cu ochii din înălţimea cerului casă lîngă casă şi stradă lîngă stradă, furnicar nesfîrşit aşternut neverosimil între Ocean şi depărtări." (Citat din Olimpiada californiană)
