Corespondență de la Rio » Cătălina Ponor a mărturisit, în lacrimi, că s-a lăsat influențată și asta a făcut presiunea asupra ei aproape insuportabilă: ”Am dat undă verde mesajelor negative”

Cătălina s-a urcat pe bârnă. S-a văzut că a avut emoții. A ratat legări, s-a dezechilibrat. Exercițiul reușit în calificări ar fi adus-o pe podium, dar era normal să vrea mai mult.. Îmbrăcată într-un costum negru cu sclipici, Cătălina a coborât de pe podium cu capul plecat. Şi-a dorit o medalie, a muncit până la epuizare. A primit 14,000 și s-a clasat pe 7.

Întâi ar vrea să treacă mai departe, dar se oprește, încordată, așteptând întrebările. Parcă ar pune o pavăză, încă una, ca să se apere. E singura gimnastă română din concursul de la Rio. A avut o singură șansă la medalii, finala de la bârnă. A ratat-o. Parcă simte reproșurile venind spre ea. De fapt, în spatele tonului ferm se ascund emoția și lacrimile. Ce a scos-o din zona ei de confort, ce a făcut-o să greșească? Și care e marele ei regret, acum, când în Brazilia totul s-a încheiat?

- Cătălina, nu ți-a reușit exercițiul, ai ezitat. Ce s-a întîmplat, ce te-a destabilizat?
- Îmi pare rău că am dat undă verde acelor mesaje negative și gânduri negative îndreptate către mine, acelor persoane care nu și-au dorit ca eu să fiu aici. Mă bucur însă că am putut să lupt, presiunea a fost mare, emoțiile au fost multe. Asta a fost, nu mi-a ieșit un integral așa cum mi-am dorit să fie. Campioană olimpică sunt, și nu o dată, sunt de trei ori, n-am avut și nu am absolut nimic de pierdut. Mi-am jucat șansa până la capăt, dacă n-a fost să fie...

- Te-au influențat atât de mult aceste energii negative, te-au ajuns chiar și aici?
- E normal să mă influențeze sau măcar să mă atingă. Au fost mesaje foarte dure, pe care nu le pot trece cu vederea. Nu vreau să le reproduc, dar m-au afectat. Încă o dată, presiunea a fost mare, mi-am dorit foarte mult, am vrut să le dau peste nas și n-am reușit tocmai pentru că am vrut prea mult.

"Mi-a arătat respect"

- Ai îmbrățișat-o îndelung pe învingătoarea de la bârnă, olandeza Wevers, și erai cu ochii în lacrimi. Ce i-ai transmis?
- Am îmbrățișat-o pentru că mi-a spus că în 2004 eu am fost exemplul ei și de aceea a ajuns aici, pentru că și-a dorit foarte tare să fie ca mine. Iar eu nu sunt o persoană care să țină ură sau să dorească răul cuiva. Dimpotrivă, am vrut pentru ea să-și facă bine exercițiul. Ea a arătat un respect mare pentru mine, la rândul meu o felicit pentru că a reușit să mă ajungă și să fie și ea campioană olimpică la bârnă.

- Acea presiune ai simțit-o și pentru că ai fost singură aici?
- Mărturisesc că atunci când echipa noastră de spadă a cucerit titlul, pe mine m-a bufnit plânsul. (se retrage câțiva pași și izbucnește din nou în plâns, secunde lungi)

- Pentru că ți-a resuscitat amintirea unei echipe?
- Am fost la două ediții de Jocuri Olimpice cu echipa, știu sentimentul de a câștiga cu echipa și pe cel de la fi pe podium, de a primi medalia cu echipa. Fetele, scrimerele, mi-au trezit amintiri plăcute, am plâns de bucurie pentru ele. De tulburare, un amalgam de sentimente, o jumătate de oră n-am putut să mă opresc. Fiindcă pentru mine, una, acea medalie de aur cu echipa a fost cea mai valoroasă.

"Eu singură nu puteam"

- Iar acum ai regretul că de data aceasta nici măcar nu a fost echipă...
- Da. Nu am avut cu cine, poate că nici altele nu au avut cu cine și asta a fost. La Mondiale, anul trecut, au fost patru fete sănătoase, patru fete care puteau să tragă foarte bine ca să aducă echipa în primii 8 pentru calificarea la Olimpiadă. Eu singură nu puteam să fac acest lucru la Preolimpice. Din păcate, au lipsit și Larisa, și Laura, și alte fete care ar fi putut să mă ajute aici. În schimb, ele au fost toate la Mondiale. Fără mine.