Articol de Luminiţa Paul, Roxana Fleşeru - Publicat luni, 30 aprilie 2012 00:00 / Actualizat duminica, 29 aprilie 2012 20:23
Cei doi au compensat lipsa trofeelor din ultima vreme prin rezultate mult mai bune în turneele de Mare Şlem şi Masters 1000.
Unele lucruri se simt de la început. Îţi dai seama într-o zbatere de pleoape dacă o să meargă sau nu. Asta se întîmplă în viaţă. Se întîmplă şi în tenis, adică tot în viaţă. Horia şi Robert au aflat foarte repede că pot face un dublu de succes. Cînd s-au hotărît să încerce împreună era martie 2010. Apoi, la mijlocul lui aprilie, aveau deja cîştigat primul trofeu, la Casablanca.
Titlu neaşteptat
Tecău îşi aminteşte foarte bine: "A fost ceva un pic neaşteptat. Eu nici nu trebuia să joc cu Robert atunci, ci cu un alt partener, dar a intervenit ceva. Atunci am decis să continuăm amîndoi şi am mers pînă la capăt. Am cucerit titlul şi asta a fost o confirmare a deciziei pe care o luaserăm cu puţină vreme în urmă. Ne-a prins bine că victoria a venit devreme". Lindstedt confirmă: "Într-adevăr, acel succes a venit de nicăieri, nu speram să ne impunem împreună atît de rapid. Păstrez sentimente grozave de la acel titlu, dar nu sînt mult diferite faţă de cele care au urmat. Fiecare victorie e specială".
S-au înţeles bine de la început. Horia încercase să joace la începutul acelui sezon cu brazilianul Andre Sa, dar după cîteva turnee la care participaseră şi nu obţinuseră nici o victorie, era clar că nu avea să se lege nimic. "Se întîmplă şi aşa uneori. Am rămas bun amic cu Andre, ne-am reîntîlnit în circuit, şi anul acesta aici, la Bucureşti, chiar am jucat unul contra celuilalt. Vorbim în continuare, glumim, totul e OK. Amîndoi am înţeles la timp că n-are rost să continuăm", detaliază Tecău.
Au evoluat împreună
Cu Robert a fost însă altcumva. Asta nu înseamnă că totul a fost perfect din prima clipă, chiar dacă izbînzile au venit iute. Nici acum nu e perfect, mereu sînt lucruri care trebuie şlefuite, îmbunătăţite, chiar modificate. "Muncim foarte mult împreună pentru a ne desăvîrşi jocul", spune suedezul. "La început era mai mult întîlnirea dintre două individualităţi. Nu comunicam foarte mult, nu ne cunoşteam prea bine, făceam lucrurile cumva din instinct, nu ca o echipă". În timp, parteneriatul lor a evoluat, s-a rafinat. Nu mai sînt crispaţi unul faţă de altul.
"Riscam ca frustrările să se adune din cauza faptului că nu discutam imediat după un meci sau altul. Cu cît laşi mai mult timp să treacă, cu atît mai greu va fi să abordezi subiectul altădată. Acum vorbim, chiar dacă nu sîntem tot timpul de acord, măcar ştim fiecare ce gîndeşte celălalt", explică şi Horia.
Pînă la urmă, în ciuda apetitului lor pentru suprafeţele rapide şi, în special, pentru iarbă, sînt un dublu universal. Cinci din cele şapte titluri cîştigate pînă acum au venit pe zgură, covorul care le place cel mai puţin, însă "aşa au fost circumstanţele", crede suedezul. "Poate că nu sînt multe trofee pe rapid, dar în turneele mari, de Grand Slam şi Masters 1000, avem rezultate mai bune pe iute". Horia completează: "Faptul că din primul an împreună am cîştigat pe trei suprafeţe diferite, zgură, iarbă şi hard, ne-a arătat că putem evolua foarte bine oriunde, că avem jocul necesar".
Emoţia înaintea esteticii
E greu să indice un trofeu care ar putea fi numit cel frumos. Estetica e camuflată de simbol. "Poate că această cupă de la Bucureşti nu e cea mai arătoasă, dar sînt convins că pentru Horia înseamnă foarte mult pentru că a cîştigat-o acasă, în faţa publicului român, a familiei, a prietenilor", crede Lindstedt. Tecău e de acord, însă el are o menţiune deosebită şi pentru trofeul de la 's-Hertogenbosch. "Pentru că a fost realizat de copii", motivează el.
Acum se gîndesc să facă pasul decisiv spre o victorie într-un turneu de Mare Şlem. Iar acolo trofeele sînt întotdeauna frumoase. Pentru că sînt cele mai importante din viaţa unui jucător.
10 trofee are Horia pînă acum, dintre care 7 împreună cu Lindstedt, unu cu Marcus Daniell, unu cu Victor Hănescu şi unu cu Dick Norman
