Luminiţa Paul scrie despre victoria naţionalei, în contrast cu meciul extraordinar făcut de Dulgheru la Miami » Mutu şi Alexandra

"Naţionala" a învins marţi seară Luxemburgul cu 3-1 şi multă lume a răsuflat uşurată. Nu pentru că ar mai crede sincer şi puternic în şansele de calificare, ci pentru că astfel am scăpat cu toţii de pecetea unei ruşini fără precedent. Nu că ar fi neapărat ruşinos să pierzi în faţa luxemburghezilor dacă ducii în miniatură ar fi mai buni. În sport e greu să măsori cu unităţile corecte umilinţa, eşecul ori dezastrul. Acestea ţin de diferenţa de valoare, ce poate fi şanţ ori abis, sau pot ţine de o durere de cap, o epidemie de tactică greşită ori de luna plină. Nu, e vorba de o ruşine diferită: aceea de a vedea că unii au crescut, iar tu ai dat înapoi. Bun, am scăpat de ea.

Adrian Mutu a marcat două goluri, cele care au răsturnat scorul de pe tabelă. O mostră de orgoliu controlat. S-a bucurat cumpănit, a dat mîna cu selecţionerul la schimbare, dar fără să zîmbească, a vorbit la final cu măsură, ironie şi îngăduinţă, amestecul delicios care le este permis doar vedetelor adevărate. Fără el, nu se ştie ce s-ar fi întîmplat, cam asta crede lumea. Dar "naţionala" a învins Luxemburgul şi nu mai poate scăpa locul 5, mai mult, are şanse să ajungă la baraj dacă nu pierde nici un punct în faţa Bosniei, Belarusului şi Albaniei.

Marţi seară am văzut o victorie mică şi necesară. Atît de meschină încît era necesară. Ieri am văzut, în rezumat, meciul Alexandrei Dulgheru cu Maria Şarapova din sferturile de finală de la Miami. Jucat tot marţi, dar pe alte fusuri orare. 3 ore şi 28 de minute de efort şi de cea mai pură şi mai încinsă dramă. OK, n-o mai fi ea, Şarapova, ce era acum cîţiva ani, dar sigur nu e Luxemburg. E o jucătoare capabilă încă să copleşească graţie forţei loviturilor ei. Un uragan stîrnit din senin pe un teren de hard. O furie care a pierdut din precizie, niciodată din intensitate. Citind scorul, 3-6, 7-6 (6), 7-6 (5), te trec fiori, văzînd meciul aproape înnebuneşti. Alexandra noastră a găsit nişte resurse de energie şi de ambiţie incredibile. Singură acolo, în noapte, în faţa unui public fair, a alergat pînă cînd respiraţia părea că nu mai ajungea, pînă cînd picioarele se topeau, pînă cînd şi bucuria devenea epuizantă. Rar am văzut-o pe Şarapova pupîndu-şi adversara pe obraz la finalul meciului. Cu Piti a făcut-o. A pierdut, da. A fost la două puncte de victorie, da. Dar a fost o înfrîngere mare. Adică grandioasă. Cu caracter. Şi sincer, o prefer victoriei pitice a celor 11 tipi care au arătat că "nu sîntem la acelaşi nivel cu Luxemburgul".