SPORTURI  »  TENIS  »  SPECIAL

Viaţa cea bună la 30 de ani » 2015 a adus pentru Horia Tecău timpul maturizării şi al triumfului la nivel înalt

Horia Tecău într-o postură tipică la fileu, atent la un voleu de rever. În plan secund, partenerul său, Jean-Julien Rojer // Foto: Guliver/GettyImages +5   FOTO
Horia Tecău într-o postură tipică la fileu, atent la un voleu de rever. În plan secund, partenerul său, Jean-Julien Rojer // Foto: Guliver/GettyImages

Articol de , - Publicat marti, 24 noiembrie 2015 00:00

Jucătorul român a cîştigat duminică, la Londra, titlul la dublu la Turneul Campionilor, alături de Jean-Julien Rojer. În iulie, cuceriseră Wimbledon-ul. Au încheiat sezonul pe locul 1 în lume. Cum a fost însă creşterea lui Tecău, punctată din 5 în 5 ani, povestită chiar de el.

Trage adînc aer în piept, respiraţia e iute, aproape crepitantă. Ochii lucesc de emoţie, aproape lacrimi. Au trecut doar cîteva zeci de secunde de la încheierea finale Turneului Campionilor. Horia Tecău a cîştigat-o, alături de Jean-Julien Rojer, partenerul cu care construieşte de la începutul lui 2014.

Sînt momentele de culme ale sale de pînă acum. Un an magic. Un an care nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi luat decizia să se concentreze pe dublu şi să părăsească o carieră de simplu nesigură, sterilă în rezultate mari.

Ajuns la 30 de ani, sărbătoriţi pe 19 ianuarie, Tecău răsfoieşte albumul parcursului său în tenis, oprindu-se la fiecare bornă 5.

1995 - 10 ani

Antrenamente, nu joacă

- Ce îţi aminteşti de la 10 ani? Făceai deja tenis…
- De la zece ani îmi aduc aminte campionatul național de la Timișoara, unde l-am învins în finală pe Adrian Ungur. Era jumătate din mine. Acela a fost primul meu titlu de campion naţional. Era o confirmare. Familia, antrenorii te îndrumau în continuare spre tenis.

- Tu cum priveai atunci tenisul?
- Nu-mi prea plăcea pentru că făceam antrenamente serioase. Aveam un antrenor bun, dar destul de sever. Aşa că primii ani nu au fost de joacă. Țin minte că atunci cînd aveam zile libere mergeam tot la tenis pentru că nu era nimeni și puteam în sfîrșit să ne jucăm, să facem ce vrem. Pentru că în rest, la antrenamente, aveam teme, ture de făcut, pedepse. Era cu țipat! Nu era fun pentru mine atunci. Un copil la zece ani vrea să se distreze, nu să se antreneze sau să fie certat de un antrenor sau să fie pus să facă aia sau cealaltă. În școala de tenis de atunci nu se punea baza pe joc. Îmi aduc aminte de zilele acelea libere pentru că atunci mergeam chiar să jucam tenis. Și de atunci îmi plăcea să joc la dublu.

- Îți doreai să te faci mare?
- (Zîmbește) Făceam și înot și țin minte că nu eram eu cel care trăgea să meargă la tenis. Mă ducea valul, mă duceam că așa trebuie, mă duceam că sînt bun, că lumea din jurul meu mă ghida spre tenis. Pe la 12 ani a început să-mi placă mai mult. Am început să călătoresc și poate de aceea.

2000 – 15 ani

Bollettieri, program, lume bună

- A fost un alt an important. O mișcare importantă în cariera mea, e anul în care am plecat la Bolettieri. Un pas mare în cariera mea pentru că am ajuns într-un mediu profesionist, vedeam altceva decît vedeam în România. Am ajuns într-un loc în care am învățat ce înseamnă pregătirea fizică, pregătirea mentală, recuperarea, odihna, disciplina, organizarea. Toate aceste lucruri pe care nu punea nimeni accent în România.

- Cum te-ai descurcat acolo?
- Eram pe cont propriu. Aveam un sergent care venea și ne verifica. La început, singur în America, nu am simțit lucrul acesta. Eu ziceam, "Wow, ce au ăștia aici, cîte terenuri, cîți copii. Serena se antreneaza aici, Tommy Haas e acolo, Max Mirnîi e acolo". Îi vedeam pe toți și începusem și eu să joc puțin, mă luau și pe mine să joc cu ei.

- Nu ţi-a fost greu?
- Nu, pentru că am intrat într-un program. Îmi vedem de antrenamente, de turnee. Veneam de două ori pe an în țară. Mai greu a fost cu familia. Cît am stat acolo, cred că au venit ei o singură dată în cei patru ani de ședere . Erau costurile mari atunci ca să poată să vină ei. Eu aveam o bursă, pentru că semnasem atunci un contract cu IMG-ul, iar partea mea de contract la vîrsta aceea era să-mi fac treaba, trebuia să fiu serios, să ascult de antrenori. Și mă asiguram că fac asta, lucru care m-a ținut concentrat, nu m-a lăsat să mă gîndesc că am plecat de acasă. M-am integrat destul de repede. Am stat aproape patru ani acolo, apoi m-am mutat la alt antrenor, tot în Florida.

- Stanford Boster, nu?
- La 20 de ani eram cu el.

- Totuși erai un adolescent, te-ai și distrat în perioada aceea?
- M-am distrat cînd am ajuns la Miami, asta pe la 20 de ani. În America trebuie să ai 21 de ani ca să mergi în cluburi, iar eu mergeam cu ID-ul fratelui meu. Îl foloseam să mai ies din rutină. Aveam altă libertate atunci. Stăteam singur, nu ne mai verifica nimeni, așa că m-am şi distrat.

2005 – 20 de ani

Perioada căutărilor neîmplinite

- Hai să trecem la 20 de ani, chiar dacă la 17-18 ani se întîmplaseră multe lucruri pentru tine, să sărim în 2005.
- Deja jucasem în Cupa Davis. După ce am jucat în Ecuador, în 2003, mi-am zis că vreau să fiu mereu în echipă. Factorul asta m-a ghidat foarte mult spre proba de dublu pentru că la simplu nu eram luat în calcul pentru Cupa Davis, pe cînd la dublu da. Asta m-a făcut să joc tot timpul dublu în paralel cu simplu.

- Dar ca jucător, erai într-o perioadă de căutare, nu-i așa?
- Da, îmi căutam jocul la simplu, nu aveam o evoluție constantă în turnee. Mai aveam rezultate bune, dar nu eram constant. Nu-mi găsisem, nu mi se așezase jocul. Îmi doream să fac multe pe teren, dar nu aveam un plan.

- Dar ce îți doreai atunci, la ce visai?
- Eram cu Stanford, care era foarte dur și ne antrena foarte intens. Eram bine pregătiți, dar nu aveam rezultate. Așteptam să vină și tot așteptam... Atunci aveam încredere că ele vor veni și ne tot antrenam. Jucam OK, dar nu se legau turneele. La 20 de ani cred că eram numărul 400-450 la simplu. Era perioada căutărilor.

2010 – 25 de ani

Robert, încredere, Wimbledon

- Să continuăm călătoria spre 2010, un an plin pentru tine.
- Da, am început anul cu primul meu titlu, cu un necunoscut, Marcus Daniell. După ce am cucerit acel trofeu am început să am oferte de la parteneri. Evident și mai multă încredere, mă gîndeam că dacă am reușit primul titlu cu un partener clasat pe locul 600, oare ce aș putea să fac cu unul clasat pe 30-40. A fost o rampă de lansare, apoi am jucat cu Andre Sa, dar n-a ieșit și apoi am avut ghinionul să-mi scrie Robert (rîde).

- N-a ieşit prea rău totuşi, per total...
- Cu Robert am pierdut la Miami, apoi am cîștigat la Casablanca, am zis să mai vedem, dar după ce am ajuns în finală la Wimbledon, acela a fost punctul în care am zis hai să rămînem împreună pînă la finalul anului. După acea finală am deschis alte uși. Atunci am trăit unele lucruri care mi-au dat încredere că pot să le trăiesc din nou, lucrurii pe care nu le aveam în plan pînă atunci. Am cîștigat și cîteva titluri, am fost aproape și de Turneul Campionilor. A fost un an în care s-au schimbat multe pentru mine. M-am apropiat de elită.

- Ca jucător, ce crezi că ai cîștigat în acel an?
- Multă încredere, multă experiență jucînd la nivelul acela constant si cu un partener care avea multe de spus. Intrasem într-o altă lume. Încercam, jucam la turnee Masters Series. Vedeam ce fac și ceilalţi jucători, ce atitudine au, cum se antrenează. Am realizat multe lucruri în anul acela. Am învăţat multe. În 2011 am început sezonul cu alte obiective, altă mentalitate.

- E ceva ce ai învățat de la Robert? Ați format o echipă timp de trei ani și ați atins unele performanțe pe care nici unul nu le avea în palmares.
- Avea multă experiență. Noi sîntem conștienți de ce am atins împreună. Avem o relație bună și acum, ne-am schimbat viețile împreună. Ne-am ajutat unul pe celălalt, a fost perioada de lansare pentru amîndoi, chiar dacă există diferență de vîrstă între noi și el era de mai multă vreme în circuit. Așa, nebun cum e, știe mult tenis, știe dublu, am învățat multe lucruri de tactică, de strategie de la el. Pentru că nu comunicam foarte bine, am simțit că am crescut eu pe cont propriu. Mi-aș fi dorit să creștem ca echipă, dar am crescut eu.

- E vreun moment care ți-a rămas în minte legat de 2010, poate finala de la Wimbledon…
- Îmi amintesc turneul acela de la Wimbledon, că am salvat o minge de meci în meciul cu Mirnîi-Bhuphati. Finala a fost ceva foarte emoționant și nici nu știu cum s-a dus pentru că nu am reușit să o trăiesc, n-am știut cum să ies din starea aia de fericire slash emoții și n-a ieșit nimic. N-am putut să fac față situației.

2015 – 30 de ani

"Un an al maturizării"

- Sărim la 30? Te simți astfel?
- Nu, dacă mă întreabă cineva cîți ani am trebuie să mă gîndesc mai întîi bine ca să spun. Mă simt de 25-26. Nu mi se pare că s-a schimbat nimic. Nu mă gîndesc, nu contează.

- Cum ai sărbătorit această vîrstă rotundă?
- Eram plecat la Australian Open. Tot timpul 19 ianuarie pică în prima săptămînă de Melbourne. Așa că în ultimii ani am dat o masă la un restaurant și am chemat cîțiva prieteni apropiați, majoritatea jucători de dublu.

- Care sînt cei cu care vă înțelegeţi voi, tu şi Rojer, cel mai bine?
- Robert, Kubot, Marius Copil. Victor a fost în alți ani alături de mine. Nick Monroe, am jucat mult cu el cînd am stat în America, Dani Vallverdú. E complicat pentru că e în timpul turneului, mulți au meci. E mai mult o cină decît o petrecere.

- Cum a fost, pînă acum, acest sezon pentru tine?
- A fost un an al maturizării, al doilea an împreună cu Juls. Sîntem o echipă, în 2014 nici nu am avut discuții dacă mai jucăm sau nu împreună. Lucrurile mergeau de la sine. Încercăm să construim bond-ul și energia aceea la care ajungi în timp. Frații Bryan sînt la alt nivel pentru că sînt gemeni, nimeni nu o să poată ajunge la nivelul acela. Ca să te apropii, trebuie să joci cît mai mult cu partenerul, ca să te conectezi cu el. Anul acesta ne-am simțit mult mai legați, n-am mai avut temerile acelea specifice începuturilor. Să ne gîndim cum să meargă, ce o să facem la turnee, să vedem ce face Juls, ce face Horia, ce-i place. Am început direct treaba, aveam obiective, construiam tot timpul, de aceea am ajuns la un nivel foarte înalt împreună.

- Aveți cele mai bune rezultate în turnee de Mare Șlem în acest an. E și asta o dovadă.
- Vorbim mult și ne-am pus de acord să ne simțim bine la turneele mari. Anul trecut ne doream să jucăm bine peste tot. Nu poți să faci lucrul acesta. Nu poți să ai aceeași determinare, aceeași concentrare în fiecare săptămînă. Sînt unele turnee la care poți mai mult, la altele nu. Mă uit la jucătorii de top: au 16-17 turnee, nu mai joacă așa mult. Apoi te miri cum au reușit să vină din pauză și cîștigă, dar ei vin foarte proaspeți, au putere să se concentreze, să creadă, tot la capacitate maximă. Ceea ce nu poți să faci dacă tragi în fiecare săptămînă. Automat îți mai iei liber de la mentalitatea asta și nu vrei să faci acest lucru la un turneu de Mare Șlem.

- Anul trecut ați avut opt titluri, dar nu ați performat și în concursurile de Mare Șlem.
- Nu ne cunoșteam atît de bine ca echipă. Nu știam dacă să jucăm sau nu înainte de Roland Garros. Să jucăm Sydney sau să nu mai jucăm și să mergem direct la Melbourne. Anul acesta am experimentat altceva, am crezut în programul pe care l-am făcut și a ieșit bine. Am avut o confirmare că deciziile pe care le-am luat au funcționat. Acum mergem înainte și construim pe ele și încercăm să le îmbunătățim. Vedem ce ne-a lipsit în turneele în care am pierdut.

- Te-ai gîndit vreodată cum o să fie viața la 30 de ani?
- Nu, îmi imaginam că o să joc tenis și cînd aveam vreo 25 de ani și îi vedeam pe Paes, pe Knowle, mă gîndeam că trebuie să fiu acolo, că ei se vor retrage. Îmbătrînesc și rămîn eu. Și cinci ani mai tîrziu ei sînt tot acolo. Trebuie să-I bat în continuare pentru că nu pleacă singuri.

- Totuşi, tu eşti încă printre cei mai tineri jucători de la dublu.
- (rîde) Cît timp joacă acești dinozauri, sînt tînăr. Noi glumim și spunem că o să ne retragem și ei tot or să joace. O să venim cu copii, să-i antrenăm, și tot cu Nestor or să se întîlnească. Glumesc, e de admirat ce fac ei și profesionalismul lor. Cu preparator fizic, cu fizioterapeut, Nestor își face exercițiile alea care îl țin pe el în viață și stă la masaje în fiecare zi. Muncește mult ca să mai fie în circuit, nu se mai antreneză atît de mult, dar are grijă de corpul lui. E bolnav cu tenisul.

- Succesul de la Turneul Campionilor şi locul întîi în lume cum se regăseşte în acest sezon?
- Am crezut mereu că putem ajunge aici. Am făcut paşi mici şi siguri. Şi acum s-a împlinit.

Playtech: TRAGEDIE! Doliu URIAȘ în politica din România! A MURIT în urmă cu puțin ...

Ianis Hagi și Dennis Man, în centrul atenției la reunire » Ținute extravagante alese de „tricolori”


Comentarii (1)
1581870215401957
Andronic Popovici  •  24 Noiembrie 2015, 10:40

Ce frumos interviu ,fara gimbuslucuri si vedetism ,natural asa cum ar trebui sa fie ori ce sportiv. Bravo Horia ,mult scces si sanatate cat incape.

Vezi toate comentariile (1)
Comentează