Artiştii, ratările şi giuleştenii

La fotbal nu se aruncă prosopul, altfel Mircea Rednic ar fi trebuit s-o facă. Echipa sa, a cărei stare de viaţă, mai bine de o oră, putea fi verificată doar cu oglinda la nas, a fost făcută ferfeniţă. Cavaleria uşoară a Craiovei a oferit, poate, cel mai frumos fotbal al acestei primăveri de încleştări televizate.

Oltenii sînt, însă, artişti. Ei au gena esteticului extrem de dezvoltată, fac artă pentru artă, joacă frumos şi bine şi ratează de amorul artei. O candidată la titlu, sau măcar la Liga Campionilor, înghesuită în terenul ei în asemenea mod, n-are nici o scuză. Criza Rapidului, ameţită de acest punct străveziu, acutizată de şuturile lui Costea, de raidurile lui Wobay, de şerpuirile lui Luţu şi de lupta permanentă a lui Baird, aduce în faţă subţirimea trupelor de top, care dacă se vor duce în halul în care sînt în cupele europene, se vor face de rîs.

Frumuseţea jocului de atac al Craiovei a fost balansată doar de frumuseţea şi inspiraţia după-amiezei lui Dani Coman. Portarul din Giuleşti, extraordinar în tot ce-a făcut, e acel Saint Bernard care vine cu plosca plină să-şi trezească la viaţă colegii leşinaţi. Fără el, Rapidul ar fi pierdut la scor. Fără el, Rapidul ar fi o epavă care n-ar mai naviga, aşa cum o face, în voia valurilor, ci s-ar duce de-a dreptul la fund.

Două lucruri n-am înţeles. De ce a anulat Augustus golul lui Baird, care s-a înscris dintr-o fază în care, dacă dictezi fault, înseamnă că nu arbitrezi fotbal, ci baschet. În fine, n-am priceput în ruptul capului de ce a trebuit să bată Costea penaltyul. O lege nescrisă a fotbalului spune că nu bate cine a fost faultat. Dar poate că tocmai de aceea a fost întotdeauna Craiova o echipă frumoasă, de artişti. Pentru că nu s-a supus nici unei legi.