VIDEO Interviu-eveniment cu Emeric Ienei: „La Sevilla, n-am avut puterea să mă uit la penalty-uri” + Episoade epice neștiute din '86 și ce planuri are premierul maghiar Viktor Orban cu fotbalul românesc

Fostul selecționer al României și omul care a stat pe bancă la singura Cupă a Campionilor Europeni ajunsă în România (Steaua, 1986) locuiește într-o casă veche situată aproape de centrul orașului Oradea, iar intrarea e printr-o aerisită curte interioară. 

Ne întâmpină soția, Ileana Gyulai, ea însăși o legendă, a floretei, multiplă medaliată olimpică și mondială în anii '60-'70. Nea Imi ne așteaptă zâmbitor pe o canapea din living, așezată lângă o bandă de alergare. Iar în față, pe micul ecran, apare insistent figura lui Hagi, la unul dintre obișnuitele sale discursuri-maraton din conferințele de presă de la Viitorul. 

Dialogul curge liniștit, dar sunt și momente în care amintirile îi mai joacă feste lui nea Imi. Parcă se amestecă într-o clepsidră azvârlită în mijlocul unei tornade a timpului.    
 

- Domnule Ienei, v-a surprins că FRF nu l-a trecut pe Hagi pe lista scurtă pentru succesiunea lui Contra pe banca „tricolorilor”, oprindu-se direct la Rădoi? 
- N-am înțeles de ce n-a fost vizat pentru postul de selecționer! Am ținut mereu la Gică, l-am felicitat când a luat campionatul cu Viitorul, însă ce i-am transmis în multe ocazii e că trebuie să reușească și pe plan european cu proiectul lui de la Constanța. Mi-a dat dreptate. E admirabilă academia construită de el, unde adună jucători tineri, pe care nu-i lasă să evolueze din instinct, ci trec printr-o instruire amplă. Modelează personalități. E un tip ambițios, care vrea mereu doar să câștige.  

„Mă mai ajut cu un baston, mai merg pe bandă"  

- Cu sănătatea cum mai stați? 
- Cam greu! Am probleme cu mușchii superiori de la picioare, care se duc până în zona șezutului și nu prea pot să merg. Mă mai ajut cu un baston, mă mai sprijină soția. Am și banda asta pe care mai fac zilnic reprize de mers vioi de câte trei-cinci minute. Mi-a adus-o fiică-mea, care lucrează de multă vreme la ambasada noastră din SUA.  

- Nu v-a chemat să vă stabiliți acolo? 
- Nu! Și nici n-aș fi acceptat să plec din România! 

- Ce v-a plăcut în fotbalul românesc în 2019? 
- Vă spun ce nu mi-a plăcut: că toate echipele urmăresc rezultatul înaintea jocului. Logica firească e ca jocul să-ți ofere rezultatul. Sigur, veți replica probabil că CFR Cluj, de exemplu, a trecut de grupele din Europa League și s-a calificat în primăvara continentală. Dan Petrescu e un exemplu fericit, fiindcă promitea să fie un bun antrenor încă din perioada în care juca. Doar că a vrut parcă să devină prea repede un nume de răsunet pe banca tehnică. Și mai comite și el greșeli. Remarcabil e că echipa a format-o el, nu e genul care să facă așa cum spun șefii. Păcat că există cazuri opuse față de cel al lui Petrescu, la care patronii se bagă peste antrenori, iar asta aruncă îndoială peste această meserie.  

„Nu mă așteptam ca Lucescu să apară în vestiar după finala cu Barcelona" 

- S-au scurs 33 de ani de la succesul imens de la Sevilla, dar în jurul acelei performanțe continuă să se rostogolească necontenit tot felul de teorii. Una dintre ele e aceea că Halagian, predecesorul dumneavoastră, ar fi fost, de fapt, artizanul marii echipe a Stelei. V-a deranjat acest scenariu? 
- Nu pot spune că Halagian n-a făcut lucruri bune la echipă. Poate n-a reușit să se apropie de jucători, astfel încât să dea randamentul dorit. Vreau să cred că am reușit eu la acest capitol prin faptul că le-am dat o mare încredere băieților din acel grup. Halagian a antrenat un sezon înaintea mea, a pregătit Steaua și în cupele europene, însă a venit eșecul din "dubla" cu AS Roma și a fost schimbat. Am avut întotdeauna încredere în valoarea echipei și am transmis fotbaliștilor inclusiv înaintea finalei cu Barcelona de la Sevilla: "Și voi sunteți buni, nu doar adversarul! Chiar dacă veți pierde, jucați măcar la 95% din capacitatea voastră, iar eu voi avea puterea să vă felicit! Asta e tot ce vă cer: jucați și arătați că sunteți fotbaliști!".  

- V-a surprins apariția lui Mircea Lucescu în vestiarul Stelei, la Sevilla, după câștigarea cupei? 
- Da. Nu mă așteptam să-l văd acolo. Totuși, nu m-am supărat. Până la urmă, era antrenor ca și mine și mi s-a părut normal ca toți să se bucure fiindcă Steaua tocmai cucerise Cupa Campionilor. Am fost și colegi la echipa națională, la o pregătire la Bistrița și la un meci oficial, la care el a fost "principal", iar eu secund. Purtam discuții firești tehnico-tactice, controverse între noi, dacă la asta vă referiți, au apărut mai mult prin ziare decât în realitate. 

- Sincer, intuiați în vreun fel că Duckadam ar fi capabil să pareze patru lovituri consecutive de la 11 metri? 
- Dacă nu credeam în el, nu-l băgam! Dar un penalty nu se poate apăra, ci se ratează! Nu am antrenat loviturile de la 11 metri în mod special nici înaintea finalei. La finalul ședințelor de pregătire, Duckadam mai făcea însă pariuri cu colegii pe câte o bere sau o ciocolată că nu reușesc să-i dea gol, iar asta a funcționat ca o concurență și un antrenament specific. Vă rog să mă credeți că, din cauza presiunii fantastice, nici n-am avut putere să mă uit la executarea penalty-urilor la Sevilla. Îmi dădeam seama de deznodământul șutului doar din reacția publicului.  

„Premierul maghiar Orban mi-a spus: «Mă interesează să facem echipe la voi, să luăm jucători români»"  

- Ați fost selecționerul României și al Ungariei, s-au iscat deseori discuții pe marginea etniei dumneavoastră. V-ați confruntat cu momente sensibile pe această temă? 
- În România, nu, în Ungaria, da! Vă dau un exemplu de când am jucat cu Steaua la Budapesta contra lui Honved în campania pe care am terminat-o cu câștigarea Cupei Campionilor. Am făcut deplasarea cu trenul, iar la gară ne-au așteptat niște ziariști maghiari, care au început să mă întrebe una și alta în ungurește. Lângă mine erau toți cei din delegație, jurnaliștii de acasă, și am refuzat să vorbesc în maghiară acolo. Le-am zis că sunt antrenor român, iar când discut cu altcineva într-un cadru oficial o fac numai în românește. Dacă voiau să se întâlnească cu mine separat, era altceva.  

- Vi s-a părut complicat mandatul de un an ca antrenor principal al naționalei maghiare? 
- Destul de complicat, dar cred că am lăsat urme pozitive, drept dovadă că atunci când mă duc în Ungaria oamenii mă mai opresc pe stradă, mă recunosc, mă felicită.  

- Ați devenit recent consilierul premierului maghiar Viktor Orban pe teme fotbalistice, o alegere care a surprins.  
- Îl cunosc de multă vreme pe Orban. Și am fost invitați amândoi la un moment dat la ziua unui fost fotbalist maghiar. Acolo am discutat diverse chestiuni cu Orban, îmi povestea că încă mai joacă fotbal și mă întreba cum de echipele românești sunt mai bune decât cele ungurești? I-am explicat că e vorba despre valoarea jucătorilor, nu doar de antrenor. Iar anul trecut, de Crăciun, am vorbit cu niște băieți care vor să deschidă o Academie lângă Oradea, m-au invitat la Budapesta să stau de vorbă cu premierul, însă n-a putut până la urmă să mă primească atunci, fiindcă avea o programare importantă cu o delegație turcă. Și a rămas că vom mai discuta, dar mi-a zis: "Mă interesează foarte mult să facem echipe de fotbal la voi, să luăm jucători români, că sunt talentați". Și am spus "OK, dacă mă soliciți, vin, sigur că da! De ce nu?". Până la urmă, și România, și Ungaria trebuie să se ridice cu fotbalul, să aducă plăcere pentru public.  

„Mi s-a părut normal să predau ștafeta"  

- Ați avut o relație specială cu Pițurcă. Nu v-a încercat un sentiment straniu când a calificat echipa la Euro 2000, iar FRF l-a dat afară și v-a oferit dumneavoastră echipa pentru turneul final? 
- Nu, pentru că în această meserie nu e loc de astfel de judecăți. Nu poate să existe invidie sau altceva, fiindcă altfel nu ajungi niciodată la rezultate. Pur și simplu, asta e viața de antrenor.  

- De ce v-ați retras din activitatea de tehnician după acel European? Aveați doar 63 de ani!  
- Am considerat că era momentul să vină cei mai tineri. Nu m-a mai preocupat în mod special să antrenez, fiindcă am zis că am făcut suficient pentru fotbalul românesc. Mi s-a părut normal să predau ștafeta. 

„Dinică și Ștefan Iordache mi-au fost buni prieteni"  

În anii tinereții, Emeric Ienei a fost căsătorit timp de un deceniu cu celebra actriță Vasilica Tastaman, de care a divorțat în 1973, având împreună și un fiu, Călin. Fostul selecționer era un iubitor de teatru, așa a și cunoscut-o pe prima sa soție, originară din Brăila. Nea Imi vorbește cu simpatie despre lumea artistică: 

„Am învățat multe de la actori. În discuțiile private vorbeau mult despre spectacole și puneau în prim-plan omul care i-a îndrumat, pe regizor. Am avut numeroși amici de pe scenă, între care regretații Dinică și Ștefan Iordache. Și actorul e tot un jucător, care trebuie să fie atât de înțelept încât să-l accepte pe regizor, să discute ce vrea, ce nu-i place, ce s-ar putea face. Doar spectacolul e diferit între teatru și fotbal. Din actor devii regizor, din jucător te poți transforma în antrenor. Un antrenor e bun dacă actorii, indiferent de domeniu, preiau și fac ceea ce le spune”. 

„Recunosc faptul că am avut și șansa să lucrez la Steaua cu jucători care chiar iubeau să facă spectacol. Eu am doar o bucățică de merit, fiindcă am încercat mereu să-i determin să evolueze deschis, ofensiv, să aducă spectatorii la stadion” 
Emeric Ienei

„Sunt convins că o echipă românească va mai putea cuceri Cupa Campionilor. Pentru asta trebuie să fie un grup extrem de disciplinat, cu jucători care chiar să aibă încredere în realizarea unui asemenea obiectiv. Și mai e nevoie de ceva important: un campionat intern puternic”
Emeric Ienei

3e numărul echipelor la care a evoluat Ienei ca jucător: Flamura Roșie Arad (1955-1956), Steaua (1956-1969) și Kayserispor (1969-1971)

8 formațiia antrenat Ienei în carieră: Steaua, FC Bihor, Chindia Târgoviște, Videoton, Panionios, U Craiova, România și Ungaria, cele mai mari performanțe fiind cucerirea CCE cu roș-albaștrii (1986) și calificarea "tricolorilor" la CM 1990, după 20 de ani de absență de la Mondial

”Am învățat fotbal pe maidanul de lângă via baronului Neuman”

Legendarul tehnician își amintește începuturile sale cu balonul rotund, se înclină în fața valorii lui Petschovschi, cu care a respirat același aer în vestiarul lui UTA, și-și arată stupoarea vizavi de modul în care Contra a gestionat ultimul său meci pe banca „tricolorilor”, 0-5 la Madrid

- Ne întoarcem cu foarte mult timp în urmă, pe când ați început fotbalul, în anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial și după aceea. Unde ați prins cu adevărat gustul balonului rotund? 
- M-am născut la Arad, unde bunicul era viticultorul baronului Neuman, patronul de la UTA. Petreceam mult timp în via aceea enormă, în fața căreia se afla un teren pentru amatori. Un maidan. Acolo am prins eu dragoste de fotbal. De altfel, Aradul mi-a oferit șansa să debutez foarte repede într-o echipă formidabilă.  

- Înainte de asta însă ați trecut prin grele încercări familiale pe durata conflagrației mondiale, nu? 
- În timpul războiului, tata ne-a dus pe mine și pe mama la Budapesta, unde am făcut clasele a treia și a patra. Ne-am mutat apoi în Lucenec, oraș aflat acum pe teritoriul Slovaciei. La un moment dat însă, tata a plecat în armată și a căzut prizonier în Germania. N-am mai știut nimic de el timp de doi ani. Când s-a întors, m-a găsit urcat într-un cireș! "Parcă tu ești fiul meu?". "Da, eu sunt!". A fost un moment foarte emoționant.  

„Pe Petschovschi îl pun lângă Hagi, Dobrin sau Balaci”  

- Vorbeați de o echipă formidabilă la UTA, de fapt se numea Flamura Roșie când ați început dumneavoastră. 
- Am avut noroc cu niște colegi foarte buni, care m-au ajutat să înțeleg fotbalul. Am fost în același vestiar inclusiv cu marele Petschovschi, pe care-l pun lângă Hagi, Dobrin sau Balaci. Era un fotbalist fantastic, remarcabil prin ambiție și tehnicitate. Un jucător modern, peste nivelul vremii lui.  

- Ați dat însă peste un vestiar și mai mare la Steaua! 
- Toma, Voinescu, frații Zavoda, Constantin, Tătaru, Alecsandrescu. Antrenori i-am avut pe Piști Kovacs, pe Gică Popescu I. Ce echipă! De fapt, inițial trebuia să ajung la Timișoara, care venise să mă ia de la Arad, iar mie îmi surâdea transferul, fiindcă era oraș universitar și plănuiam să urmez Facultatea de Drept. Dar UTA nu mi-a dat drumul. Și așa am ajuns la Steaua și am intrat în armată, unde m-am acomodat repede, pentru că dintotdeauna am fost un copil disciplinat.  

- Tot Steaua v-a oferit și șansa de a începe cariera de antrenor în 1972, ca secund al lui Titi Teașcă, o figură exotică.  
- Am învățat multe de la el. Era și un tip mai colorat în vorbire, agreabil. De fapt, atunci am revenit la Steaua după ce-mi încheiasem cariera de jucător în Turcia, la Kayseri, unde am prins o „fereastră” pentru a pleca, fiindcă erau vremuri în care nu prea ți se permitea să te transferi peste hotare. Am mers acolo împreună cu Gică Constantin, care era cu cinci ani mai mare decât mine și mă uitam la el ca la tata! 

„Poate Stoichiță trebuia să-l avertizeze pe Contra că nu face bine”

- Ați simțit în cariera de antrenor că v-au trădat jucători la meciuri strategice? 
- Trimiteam jucătorii pe teren să-și facă treaba, însă dacă mai erau și zile slabe, asta e altceva. Nimeni n-a venit vreodată la mine să-mi propună vreun aranjament, nici măcar Valentin Ceaușescu. Mă cunoșteau toți, nu-și permiteau astfel de gesturi. N-aș fi fost niciodată de acord cu așa ceva. Sigur, la anumite partide mai apărea pe lângă echipă câte unul care încerca marea cu degetul, n-am știut vreodată ceva clar. Cred că se mai întâmpla. Când pierzi un meci, te poți gândi că s-a vândut jocul, dar eu puneam mereu înfrângerea pe seama unei greșeli, a jocului prost, a valorii adversarului. 

- Salt peste ani, direct în recentul mandat eșuat al lui Contra. V-a mirat opțiunea lui de la Madrid de a începe cu șapte jucători eligibili U21 sau abia ieșiți din acest criteriu? 
- Mare greșeală! Treaba asta nu le-a făcut bine nici tinerilor, nici antrenorului. Trebuia să facă o selecție mai atentă și să folosească împotriva Spaniei jucători cu experiență. Ar fi fost normal să vină cineva din staff să-i spună, eventual Stoichiță, "Vezi că nu e bine ce faci!". 

„Rădoi mi se pare un băiat mai inteligent, mai așezat. Nu discut doar despre traseul din vară de la Euro U21, ci mă refer la profilul lui general. N-am pretenția că-l cunosc foarte bine, însă am purtat anumite discuții și mi-a lăsat impresia unui antrenor care gândește și nu se lasă condus sau influențat de nimeni”
 Emeric Ienei

49 de partidea stat Ienei pe banca naționalei României, având în palmares 22 victorii, 14 remize și 13 înfrângeri

Match Preview FCSB - CSU Craiova

Vezi și:

FCSB în Ghencea? Marius Lăcătuș, reacție sinceră în direct la TV: „Nu îi văd vreodată, nu depinde de ei”

AICI ai cele mai interesante statistici + clasamente în timp real din fotbalul intern și internațional!