Articol de Adrian Florea, Liviu Manolache - Publicat miercuri, 19 ianuarie 2022 09:20 / Actualizat miercuri, 19 ianuarie 2022 14:00
La întrebarea „Cine este Remus Vlad?”, răspunsul e relativ simplu. Un fost jucător și antrenor important din România, retras de ceva vreme din prim-plan.
La întrebarea „Cine a fost fotbalistul, dar mai ales tehnicianul Remus Vlad?” e mult mai dificil de dat verdicte. Ca stoper sau mijlocaș central, s-a făcut remarcat în special la Argeșul lui Dobrin. Acel Argeș care se încununa campioană în '72 și învingea în Trivale marele Real.
Deși a purtat inclusiv banderola de căpitan al trupei piteștene, n-a făcut hotărât pasul către națională. Are câteva selecții, dar par mai degrabă rodul hazardului.
Triunghiul Bermudelor din Ardeal
A ratat la mustață prezența la Mondialul din '70 și poate că asta i-a dăunat. Așa cum a contat și faptul că a fost mereu un provincial. A nu juca pe atunci la o formație bucureșteană chiar era un handicap.
Antrenorul Remus Vlad e și mai greu de caracterizat. A început de foarte tânăr, ca secund al lui Mircea Lucescu la Hunedoara. A continuat pe cont propriu într-un veritabil Triunghi al Bermudelor ardelean. Practic, cu excepția celor 10 luni petrecute la Dinamo (ianuarie - noiembrie 1995), toată viața lui s-a consumat între Hunedoara, Cluj și Bistrița.
Cu o mulțime de mandate la curtea lui Jean Pădureanu, unii l-au considerat „antrenor de blaturi”. Alții, care l-au cunoscut mai bine, susțin că a fost un inadaptat. Un tehnician care ar fi putut da mult mai mult, dar care fie s-a mulțumit cu puțin, fie n-a fost înțeles și susținut în momentele importante.
La cei 76 de ani pe care-i împlinește chiar azi, hunedoreanul născut la Cinciș și stabilit de patru decenii la Cluj își face cea mai completă spovedanie.
„Mi-am salvat viața”
- Bună seara, domnule Vlad! „La mulți ani!” cu anticipație. Ce mai faceți, cum o mai duceți cu sănătatea?
- Mulțumesc de întrebare, bine. Pentru un om care a suferit un infarct, care are montate două stenturi, cred că sunt destul de bine.
- Care este povestea acestor probleme de sănătate?
- Nu se prea cunosc amănunte pentru că familia a dorit să se păstreze anonimatul știrii, ca să zic așa. Dacă n-am apărut pe prima pagină a ziarelor cu ce am realizat ca jucător și ca antrenor, ar fi fost penibil să apar cu un necaz, nu? Totul s-a întâmplat acum niște ani, cam în perioada în care și Gabriel Cotabiță a trecut prin ceva similar. Mi-am salvat viața singur!
- Cum adică?
- Efectiv am avut inspirația să-mi anticipez infarctul! Eram singur acasă, m-am simțit rău și Dumnezeu mi-a dat în gând să mă urc într-un taxi și să mă duc la spital. Imediat ce am ajuns acolo s-a declanșat infarctul. Pentru o vreme am și fost plecat pe lumea cealaltă!
- Din fericire, v-ați întors!
- Daaa... Și doctorii au apreciat că, dacă nu veneam singur la spital, nu m-ar mai fi putut salva.
- Pandemia cum o depășiți? Ați făcut covid?
- N-am făcut. Sau cel puțin nu știu să fi făcut. M-am și vaccinat, după o lungă analiză și după multe discuții cu doctorii. Nu condamn însă pe nimeni care alege să nu se vaccineze. Și eu am ezitat mult. Oricum, vaccinat fiind, mă protejez cât pot, că văd că nu se potolește molima asta. N-are rost să risc inutil.
„Cu Loți până în pânzele albe”
- Este doar impresia noastră sau v-ați cam ascuns de presă, mai ales în ultimul deceniu?
- Nu știu cât m-am ascuns eu sau m-a ascuns presa. E adevărat că n-am căutat niciodată prim-planul. Publicitatea facilă. Dacă am fost căutat și am avut ceva interesant de spus, am spus. Așa, ce să fac? Să mă bag singur în seamă?
- Mulți o fac și au de câștigat. Nu regretați uneori că n-ați avut parte de faima pe care poate ați fi meritat-o?
- Ba da, sunt momente când... Dar, repet, ce să fi făcut?! Eu așa am fost educat. Dacă aș fi călcat pe cadrave, probabil și cariera mea de antrenor ar fi arătat altfel.
- Intrăm puțin în actualitate? Cum caracterizați telenovela instalării noului selecționer?
- Mi se pare o lipsă de profesionalism. Din partea Federației. Eu n-am pomenit așa ceva... Totuși, era de așteptat, câtă vreme nu există niște criterii clare care să stea la baza alegerii noului selecționer.
- Ați miza pe tinerețea unui Mutu sau pe experiența lui Boloni?
- Iubesc tinerii, mereu i-am promovat, iar Rădoi și Mutu au fost jucători admirabili. Totuși, la prima reprezentativă nu se pot face experimente. Merg sută la sută pe mâna lui Loți.
- Nici el nu pare foarte decis...
- Îl cunoașteți pe Loți, el nu poate veni dacă nu i se garantează un proiect serios. S-au pierdut prea mulți ani, iar din situația jenantă în care ne aflăm nu putem ieși cu hei-rup-isme.
- Nici fondul de jucători nu pare strălucit.
- Nu este. Tocmai de aceea e nevoie de un proiect sănătos, pe termen lung. Criza profundă nu se tratează cu spoială.
Școală, schimbul III în fabrică, apoi fotbal
- Ce lipsește generațiilor actuale să reușească? De ce, din tineri promițători, Man și Mihăilă au ajuns anonimi în Serie B, iar Cicâldău și Moruțan au dus Galata pe locul 13 în campionatul Turciei?
- Calitate tehnică au, asta-i fără discuție. Ce n-au? N-au ambiție! N-au dorința de a reuși cu orice preț. Se mulțumesc cu puțin. Să vă dau un exemplu, deși nu-mi place să mă scot pe mine în față.
- Vă rugăm!
- Pe când eram junior la Corvinul, făceam în paralel și o școală de meserii. Și mai și munceam, să câștig o pâine, că nu proveneam dintr-o familie prea înstărită. Ei bine, munceam inclusiv în schimbul III, cum era pe atunci. Noaptea. Intram în tură, să zicem, sâmbătă la 11:00 seara, ieșeam duminică la 7:00 dimineața, mă duceam acasă, îmi dădeam cu apă rece pe față, mâncam ceva ușor, iar la 9:00 mergeam la meci și jucam 90 de minute! Eu nu spun să se mai ducă juniorii de azi în fabrică, însă anumite sacrificii tot trebuie să faci. Altfel, eșuezi, oricât de talentat ai fi.
- Fotbalistul Remus Vlad cum a fost? Ați jucat cel mai mult fundaș central, deși stoperii de 1,76 metri sunt o raritate.
- Da, n-am fost prea înalt. Am compensat prin viteză de reacție, inteligență, spirit de anticipație, o detentă bună... Hai că mă laud singur și nu-mi place!
- Dar căpitanul lui Dobrin cum ați ajuns?
- E unul dintre motivele mele de mândrie. Nu că am fost căpitanul lui Dobrin, ci căpitanul acelui Argeș de poveste.
De ce l-a ales Dobrin căpitan
- De ce v-au ales pe dumneavoastră, de la Hunedoara, și nu pe vreun piteștean?
- Gicu a avut cuvântul decisiv. Bebe Barbu, purtătorul banderolei atâția ani, tocmai plecase la Beșiktaș, iar o perioadă echipa n-a avut căpitan. Cu prilejul unui turneu în Iugoslavia, antrenorii au zis că trebuie să rezolve și problema asta. Și au dat mână liberă vestiarului să-și aleagă liderul. Iar în vestiar jupân era Dobrin. Deși erau mulți amatori, Gicu a decretat: „Bă, gata, am decis, Remus e cel mai indicat! El e cel mai serios dintre noi”. Mă mai duceam și eu la șpriț cu băieții, dar la 10:00, maximum 11:00 seara fugeam la somn. Când nu ești talentat, nu-ți permiți să pierzi nopțile. (Se amuză copios)
- Erau dese șprițurile la Pitești?
- Erau. Însă nu așa cum își închipuie lumea. Credeți că puteam lua titlul în fața Stelei, a lui Dinamo, în fața celor de la UTA, dacă am fi ținut-o doar în petreceri?!?
- Pe Dobrin l-ați avut coleg, pe Balaci și pe Hagi i-ați văzut în zeci, poate în sute de meciuri. Urmează celebra întrebare: care a fost mai mare?
- Iar eu ofer celebrul răspuns: fiecare a fost cel mai mare! Fiecare la timpul lui. Epoci diferite, fotbal diferit. Nu putem compara fotbalul din 1970 cu cel din 1980 și cu atât mai puțin cu cel din 1990.
- Marile dueluri cu Real cum au fost? La Pitești ați câștigat cu 2-1, la Madrid ați pierdut cu 1-3, însă ați fost aproape de prelungiri, golul 3 a picat în minutul 87.
- Ce să vă zic... A fost ceva ce acum nu se mai poate înțelege. Pentru că azi îi vezi toată ziua la tv pe cei de la Real. Poți merge oricând pe „Santiago Bernabeu” să urmărești partidele și să privești de aproape starurile de acolo. Însă acum 50 de ani efectiv aveam impresia că la Pitești au aterizat extratereștrii! Gândiți-vă că, la momentul ăla, aveau deja 5 Cupe ale Campionilor câștigate. Iar Argeșul abia câștigase primul campionat în România...
Schimbul de suveniruri cu madrilenii
- Vreo amintire mai deosebită?
- Tocmai pentru că în oraș a fost un eveniment cu totul excepțional, multă lume s-a dus în seara de dinaintea meciului la hotelul Muntenia, unde erau cazați spaniolii. M-am dus și eu, eram curios să văd cum arată unii de pe altă planetă. Mă și gândeam, „or avea tot două picioare?!, or avea două capete?!”.
- Și? Câte aveau?
- Păreau absolut banali, oameni ca toți oamenii. Și totuși...
- Ce a urmat?
- În calitatea mea de căpitan, m-am gândit să le ofer adversarilor un mic cadou din partea noastră. Chiar în dimineața partidei, m-am dus într-un artizanat și am cumpărat niște statuete ce reprezentau un băiat și o fată îmbrăcați în costume populare românești. Le-am ambalat frumos, am învățat și câteva expresii în spaniolă, apoi am așteptat meciul. M-am dus în vestiarul lor și am dat suvenirul căpitanului lor, Ignacio Zoco. A fost foarte plăcut impresionat.
- Zoco e cel cu care vă îmbrățișați la finalul jocului, într-o fotografie intrată în istorie. Dumneavoastră cu capul bandajat, cu urme de sânge...
- Da... Îmi spărsesem arcada după un duel aerian cu Santillana, undeva prin minutul 20. Doctorul îi zicea lui Halagian să mă înlocuiască, să nu mă lase să mai joc așa. Când l-am auzit, am înnebunit: "Ce faci, doctore, te bagi și la schimbări?! Bandajează-mă cum știi mai bine și lasă-mă să intru! Când crezi că mai am prilejul să mă lupt cu Real Madrid?!". Mi-a mai țâșnit sângele prin pansament, mi l-a mai schimbat, n-a contat nimic.
- Ați și făcut un schimb de tricouri la final...
- Așa este, cu Amancio. Era unul dintre favoriții mei. Fotbalist mare, mare de tot.
- Mai aveți tricoul?
- Da, nu am cum să renunț vreodată la așa ceva!
Insigna de aur a ajuns la Florin Călinescu
- La retur v-au făcut și madrilenii vreun cadou?
- Ba bine că nu! Tot la fel, înainte de partidă, Zoco a venit în vestiarul nostru și mi-a dat o insignă din aur a clubului, într-o cutiuță ca o scoică din sidef. Ceva cu totul și cu totul deosebit!
- Pe aia o mai păstrați?
- Am păstrat-o până anul trecut, prin primăvară. Atunci, un bun prieten a împlinit 65 de ani și i-am oferit-o lui.
- Ne puteți spune numele prietenului?
- Nu e niciun secret, Florin Călinescu. E fan Real și i-am făcut o bucurie.
- Cariera de antrenor principal ați început-o în 1982, după plecarea lui Lucescu la națională. N-ați stat la Corvinul decât un an, deși erați de-ai locului, iar formația hunedoreană făcuse un sezon bun.
- Nici măcar n-am încheiat campionatul, am demisionat cu 2-3 etape înainte de final.
Disputat de Steaua și de Dinamo
- De ce?
- Aflasem că anumitor jucători li se dăduse dezlegare să meargă la Dinamo. Nu fusesem consultat și am decis să plec. Chestie de principiu.
- Cine erau jucătorii, Andone și Rednic?
- Da, ei. Dar să nu credeți m-aș fi opus, era normal să meargă la mai bine. Erau tineri, aveau toată viața în față, Dinamo era un club uriaș față de Corvinul. Însă aș fi vrut să mi se spună, nu să fiu pus în fața faptului împlinit.
- V-a deranjat că se duceau la Dinamo? Aveați ceva împotriva „câinilor”?
- Nu, Doamne-ferește! Eu am avut mereu simpatii dinamoviste. Am fost chiar la un pas să joc în Ștefan cel Mare.
- Când?
- Prin '67. Jucam la naționala de tineret și puseseră ochii pe mine și Steaua, și Dinamo. Dinamo s-a mișcat mai repede și m-a luat într-un turneu. Am mers prin Turcia și Iran. A fost turneul în care Sandu Boc s-a îndrăgostit de fata Șahului Iranului, știți povestea...
- Să revenim la dumneavoastră!
- Așa. Mie mi-ar fi plăcut să rămân, Dinamo avea un lot extraordinar, aș fi avut alte perspective. Numai că nu m-au putut legitima. Se opunea Steaua, care făcea tot felul de presiuni. Am pierdut aproape jumătate de an, în care n-am jucat nicăieri deoarece Steaua și Dinamo nu cădeau la pace în privința mea.
„Dănescu m-a adus”
- Și?
- Atunci, Ministerul de Interne, care mă angajase, m-a trimis la FC Argeș. Urma ca Puiu Rapaport, un excelent președinte al acelor vremuri, să rezolve legitimarea mea la Dinamo prin intermediul Argeșului. Nu s-a mai întâmplat asta decât pe jumătate. Adică m-a făcut jucătorul Piteștiului și acolo am rămas.
- După aproape trei decenii, în ianuarie 1995, povestea de dragoste dintre dumneavoastră și Dinamo se putea reînfiripa. Ce n-a mers?
- Îmi amintesc că primul contact cu echipa a fost chiar de ziua mea, pe 19 ianuarie '95. Băieții erau în cantomanent undeva la munte, parcă la Predeal. A fost una dintre cele mai frumoase zile de naștere. Ajungeam, în sfârșit, la clubul la care am visat mereu. La un club mare, la care chiar puteam face performanță.
- N-ați prea făcut...
- Nici n-am fost susținut! Odată cu mine, a fost instalat și Cornel Dinu președinte.
- Și? Asta trebuia să vă ajute, nu?
- Mă rog, trebuia...
- Vreți să spuneți că tocmai Dinu...?
- Vă rog, e suficient! Nu vreau să mai dezgropăm morții, n-are rost.
- Dar pe dumneavoastră cine v-a adus la Dinamo, dacă președintele nu vă suporta?
- Generalul George Ioan Dănescu, care a fost o vreme și ministru de interne. Un om deosebit, fie-i țărâna ușoară, că s-a prăpădit devreme.
- Returul '94-'95 a fost ok, ați terminat acel campionat pe 3.
- Da, în urma Stelei și a Craiovei. Însă în niște condiții deosebite. Nu mai erau bani, Mihali a fost vândut în Franța tocmai din acest motiv, convulsii multe, suporterii supărați... În plus, am avut ghinion și în Cupa UEFA, am ieșit după o "dublă" dramatică cu Levski Sofia.
- 0-1 la București, 1-1 la Sofia.
- Acasă am pierdut după un autogol incredibil și după mari ocazii irosite de noi. La ei am atacat non-stop, Lupu a făcut 1-0 și a dus partida în prelungiri. Apoi o gafă de nepermis în zona centrală a defensivei ne-a scos din Europa.
„Pădureanu? Mai multe lucruri bune decât proaste”
- Și din acest motiv, n-ați mai rezistat mult în Ștefan cel Mare, ați demisionat în toamnă.
- Așa este. Îmi reproșez și acum că n-am luptat mai mult pentru acea șansă. Totuși, așa cum am mai spus, eu n-am fost făcut să lupt în culise. Iar atunci lupta se dădea mai mult în culise.
- Iertați-ne, însă unii v-ar acuza că n-ați rezistat luptelor de culise de la Dinamo, dar ați rezistat ani în șir la Bistrița, unde era boss inventatorul Cooperativei, Jean Pădureanu.
- Da, judecând superficial, respectivii au dreptate.
- Judecând mai profund, ce le-ați răspunde?
- Să nu credeți că eram imbecil și nu pricepeam că în anumite jocuri se întâmplau chestii stranii, să nu le zic altfel. Însă aveți cuvântul meu că Jean nu făcea cu mine lucrurile respective.
- Dar cu cine?
- Să zicem că avea niște prietenii mai deosebite cu anumiți fotbaliști, cu care rezolva treaba.
- Ați purtat vreodată vreo discuție sinceră cu Pădureanu pe tema asta? Ați încercat să-l convingeți să renunțe la reciprocități, la blaturi?
- Jean era un încăpățânat. Un oltean care și-a pus în cap să reușească. Indiferent cum. Și a reușit, în felul lui. Gândiți-vă că a ținut un oraș micuț, cu o slabă susținere financiară, la un nivel extraordinar. L-a adus pe Batistuta la Bistrița, le-a învins pe Atletico Madrid și pe Zaragoza, vă mai puteți închipui azi așa ceva? Acum pierdem cu albanezi, cu armeni și mai știu eu cu cine, atunci eram supărați că nu băteam pe Fiorentina!
- Dumneavoastră vă reproșați ceva?
- Unii vor spune că de ce nu m-am răzvrătit. Și poate că au dreptate. Totuși, deși nu cred că mă credeți, chiar nu aveam vreo implicare. Trebuia să-mi câștig pâinea cumva, undeva. Sau, altfel spus, așa erau vremurile.
- Apropo, de ce cariera dumneavoastră de antrenor s-a desfășurat numai pe ruta Hunedoara-Cluj-Bistrița?
- Soția mea a avut niște probleme de sănătate mai deosebite și a trebuit mereu să fiu prin preajmă, să o ajut în caz de nevoie. Noi ne-am stabilit încă din 1983 la Cluj. Oriunde aș fi antrenat în Ardeal, ajungeam repede la Cluj.
Dumitrache peste Santillana
- La final, vă rugăm să faceți câteva topuri personale. Mai întâi, Top 3 adversari pe care i-ați avut ca jucător.
- Greu, greu de ales... Totuși, deși la "dubla" cu Real m-am duelat cu Santillana, pe Dumitrache îl pun pe primul loc. Mopsu' a fost mare, mare, mare de tot. Uriaș! Dacă nu se năștea în România, ar fi fost în primii 5 atacanți ai lumii. Credeți-mă, avea niște calități unice.
- OK, 1. Dumitrache, 2. Santillana, iar pe 3?
- Poate o să vă surprind, pe 3 îl pun pe Domide. Chiar dacă nu era un vârf clasic de careu ca Dumitrache, Flavius a fost un fotbalist de o inteligență sclipitoare. Avea o finețe în execuții cum rar am mai văzut.
- Top 3 jucători pe care i-ați antrenat?
- Aici chiar mi-e imposibil să aleg numai trei. Pe „copiii” mei Gabor și Sabău n-am cum să-i uit vreodată. În rest, nu vreau să nedreptățesc mulți alții.
- Și Top 3 antrenori?
- Ai mei?
- Nu, cei mai buni antrenori români din istorie.
- Aaa, așa, puneți-mă rău cu toți. (Se amuză) Păi, primul nu poate fi decât Mircea Lucescu. N-are rost să detaliez, cariera sa de peste patru decenii vorbește de la sine. Pe doi... pe doi o să pun doi, ca să nu se supere minoritatea maghiară. Glumesc... Deci, pe doi Piști Covaci și Imi Ienei. Performanțe colosale, ce să mai vorbim?!
De ziua lui, în vizită la Da Vinci
- Iar pe 3?
- Pe 3 vă șochez din nou, Viorel Mateianu. Un inovator, un reformator al fotbalului românesc. N-a avut nici el parte să pregătească mari echipe. Totuși, a realizat lucruri la care unii nici nu îndrăzneau să viseze.
- Ultima întrebare: ce plănuiți să faceți de ziua dumneavoastră?
- Ce să fac? Mănânc, beau și dansez pe mese în ritm de manele!
- La răspunsul ăsta chiar nu ne așteptam!
- Nici să nu vă așteptați. Deși, ca să fiu sincer, n-am nimic cu muzica de petrecere, la un șpriț pot asculta orice. Altfel, ca să vă răspund serios, am în plan să mă duc să vizitez o expoziție Leonardo Da Vinci deschisă de curând la Casa de Cultură a Studenților. Acum niște ani, am vizitat casa memorială a lui Da Vinci din Florența, vreau să verific dacă au fost aduse aceleași exponate sau ceva în plus.
- Mulțumim pentru timpul acordat, încă o dată „La mulți ani!”
- Eu vă mulțumesc că mi-ați răscolit amintirile, chiar mi-era dor!
355de meciuri a strâns Vlad ca antrenor pe prima scenă. Palmares: 144 de victorii, 63 de remize și 148 de eșecuri. Golaveraj: 472-467
Ce a mai spus Remus Vlad:
- „În ciuda tuturor lucrurilor spuse despre el, Pădureanu a fost un om de o corectitudine formidabilă. Da, știu, a și greșit. Dar cine e imaculat în fotbalul românesc?! Tot ce a făcut a făcut pentru oraș, pentru Bistrița, nu pentru el. A murit sărac”
- „După ce am demisionat de la Dinamo, m-am izolat complet. O vreme n-am vrut să mai aud de nimeni și de nimic. M-a durut tare, foarte tare. A fost marea mea șansă”
- „N-am obținut trofee ca antrenor. Însă satisfacția de a lansa o mulțime de mari jucători nu mi-o poate lua nimeni. Mă gândesc la Sabău, Muzsnay, Pojar, Doboș, Vio Moldovan, Moga și la mulți, mulți alții”
- „Fotbalul românesc are nevoie de un plan serios de organizare și de investiții. Nu putem depăși altfel criza”
- „Mă bucur că la Corvinul există acum un proiect sănătos, sper să-i văd curând unde le e locul, în prima divizie. Am înțeles că se va face și un stadion nou, implicarea primăriei e salutară”
- „Nu am pasiuni extravagante. Nici nu am câștigat prea mulți bani ca să-mi permit extravaganțe. Uneori, mai cumpăr câte un tablou. Nu neapărat care să fi aparținut marilor pictori. Cumpăr ce îmi place, nu semnătura”
- „Am fost sărac, dar bine educat. Mă refer la educația aia de bază, dată de bunici, de părinți. Asta m-a făcut să fiu un pic altfel într-o lume a fotbalului în care, de multe ori, se aud doar cei care țipă mai tare”
- „În România nu mai are nimeni răbdare să construiască ceva durabil. Nici în fotbal, nici în alt domeniu. Toți vor să fie mâine campioni, mâine deștepți, mâine să avem autostrăzi. Dacă se poate chiar azi. Dar să nu facă nimic, să pice totul din cer!”
- „Am fost mereu un om cu frica lui Dumnezeu, cum se zice. Face parte din educația primită în familie. Și nu văd nimic rău în asta. Am ajutat foarte mulți oameni, total dezinteresat. Poate de asta și Dumnezeu mi-a întins o mână în ziua infarctului”
CV Remus Vlad
- Născut pe 19 ianuarie 1946, la Cinciș (Hunedoara)
- Post favorit: fundaș central/mijlocaș
- A jucat la: Metalul/Corvinul Hunedoara ('67-'68, '74-'78), FC Argeș ('68-'74)
- Debut în Divizia A: FC Argeș - Poli Iași 4-0, pe 18 august 1968
- Ultimul meci în "A": Corvinul - Olimpia Satu Mare 1-0, pe 4 decembrie 1977
- Meciuri/goluri în "A": 219/4
- Meciuri/goluri în cupele europene: 10/0
- Meciuri/goluri la națională: 3/0
- Ca antrenor în prima ligă a activat la: Corvinul ('82-'83), U Cluj ('85-'89, '92-'93), Gloria Bistrița ('90-'92, '94, '96-'97, 2002-2004), Dinamo ('95)
