VIDEO Tusk, Duckadam și cei care n-au cedat

Discursul lui Donald Tusk va emoționa câtă vreme există puști care bat mingea, dacă e nevoie în formulă ”1 la 1”, versiune despre care Ioan Chirilă scria că e cea mai disperată după plăcerea jocului dintre variantele fotbalului.

Joci ”1 la 1” când toți ceilalți nu sunt lăsați de părinți să iasă afară și doar prietenul cel mai bun coboară în fața blocului sau iese pe uliță.

Unul dintre puști este Donald Tusk, junior până la 16 ani la Lechia Gdansk.

Mircea Lucescu spunea că ”sportul este o formă directă de educație, care accesează mintea și inima oamenilor pe o scurtătură care nu e posibilă în alte activități umane”.

Fotbalul explică pe înțelesul tuturor concepte complicate și vagi, precum democrația și competitivitatea. El nu e altceva decât democrație transparentă, redusă la 90 de minute.

De aceea a ales Donald Tusk paralela între temeiurile civilizației și sport. Ca să ajungă la cât mai mulți oameni și ca ei să-și reprezinte importanța democrației prin întâmplări concrete și prin sentimente palpabile din viața lor.

„Și aș vrea să fac un apel la toți românii, să apere, în România și în Europa, fundamentele civilizației noastre politice: libertatea, integritatea, respectarea adevărului în viața publică, statul de drept și Constituția. Să le apere cu aceeași hotărâre cu care Helmuth Duckadam a apărat acele patru penalty-uri la rând. Atunci, și mie mi s-a părut imposibil! Dar el a reușit. Și voi veți reuși! Pe această cale, vă asigur de tot sprijinul meu”, a spus președintele Consiliului European.

Grea sarcină!

Dacă România are doar șansa Stelei de a câștiga finala de la Sevilla înseamnă că nu stăm deloc bine.

Lăcătuș, Belodedici, Balint și colegii lor au jucat împotriva Barcelonei în Spania, adică acasă la ea! A fost echipa cu șansa a doua. Le-a lipsit căpitanul de echipă, Tudorel Stoica, suspendat pentru cumul de cartonașe.

Poate că ducem comparația prea departe, dar însuși Tusk a amintit cât de improbabil i s-a părut ca Steaua să câștige acea finală a Cupei Campionilor.

Mai e ceva.

Prin vocea președintelui polonez al Consiliului European a vorbit solidaritatea celor mici.

Decenii la rând, în vremea copilăriei și tinereții lui Donald Tusk, noi nu puteam călători, nu aveam drepturi elementare, dar știam ce e dincolo de granițe ascultând la radio sau citind în ziare nume îndepărtate precum Porto, Dinamo Zagreb, AC Milan, Bayern Munchen, ȚSKA Moscova, Dinamo Kiev, Arsenal, Ferencvaros, Dinamo Tbilisi sau Legia Varșovia.

Dintre ele, echipele din Est aveau un farmec anume. Erau, într-un fel, ”ai noștri”.

Pactul de la Varșovia era, în mintea puștilor comuniști de nevoie, formația lui Puskas, Blohin, Deyna, Stoicikov sau Detari, avându-l pe bancă pe Lobanovski. Când juca Steaua Roșie Belgrad țineam toți cu ea. Când intra pe teren ȚSKA Sofia întindeam antenele-lighean.

În acele nopți, în care echipele”alor noștri”, cei din Est, defilau într-o lumină caldă și gălbuie, pe scala radiourilor cu lămpi nu ne imaginam niciodată altceva decât că una dintre ele va ajunge să câștige Cupa Campionilor. Măcar la sport să îndrăznim ”să fim ca în Vest”.

Restul, adică viața, să aparținem lumii mari, să ne putem întâlni cu oameni de pretutindeni, să-i alegem pe cei care ne conduc și să ne clădim liberi existența, cu alegeri bune sau rele, dar care să ne aparțină, asta era prea mult pentru imaginația noastră!

Când, în mai 1986, Steaua a devenit cea mai bună echipă a Europei, ceva s-a fisurat în carcasa de resemnare și de neîncredere care se pusese, ca o cochilie ce încremenise timpul, pe sutele de milioane de ființe umane din lumea comunistă. De la Sofia la Tașkent și de la Berlin la București, tinerii care simțeau că viața lor e decisă și perdantă au simțit că imposibilul se poate petrece.

Nu e nevoie să hiperbolizăm nimic! A fost, desigur, doar o picătură într-un ocean de disperare. Bucureștiul a apărut pe scala radioului atâtor oameni greu încercați, a doua zi dimineață, când vestea a cuprins continentul.

”Pentru prima dată, o echipă din estul Europei câștigă Cupa Campionilor Europeni!”, așa a sunat știrea din dimineața zilei de 8 mai 1986, a doua zi după finală. Într-un fel simbolic, continentul se unise, oricine avea acces la el.

De aceea, Donald Tusk, tânărul de 29 de ani de atunci, a rememorat ziua și l-a amintit pe Duckadam în fața românilor înfiorați.

Oricât de greu ne e, oricât de dificilă e promisiunea democrației de purtat, cândva ne-a fost mult mai greu, iar femei și bărbați curajoși, bunicii și părinții noștri, n-au încetat să spere.