Articol de GSP - Publicat joi, 26 martie 2009 00:00
Interviu cu Iarina Demian, soţia marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă, martoră la închegarea operei
- Cum scria Ioan Chirilă cărţile?
- Scria foarte uşor. Uneori obsedat de cîte o ideile îşi nota pe ceva, indiferent unde s-ar fi aflat: în avion, în tren, în restaurant. Pe orice găsea la îndemînă: un şervetel de masă, o cutie cu chibrituri sau pe colţul unui ziar. Culmea este că nu uita niciodată unde anume şi-a notat lucrurile care îl interesau.
- Prefera să scrie în vacanţă, sau avea un birou retras al dînsului?
- Foarte tîrziu a acceptat să aibă un birou. Majoritatea cărţilor le-a scris la o masă simplă de brad pe un scaun oarecare. Părea că se simte cel mai bine într-o lipsă totală de confort. Nu a plecat niciodată să se izoleze de lume sau de noi în diferite staţiuni, în vilele scriitorilor de la munte sau de la mare. Îi plăcea să scrie acasă.
- Şi totuşi, cum reuşea...
- Copiii făceau mereu gălăgie, eu strigam la ei să se potolească, însă singurul dintre noi calm era el, care continua să scrie zîmbind. Dezordinea din jurul lui am înţeles-o mai tîrziu... era în ea o ordine numai de el ştiută şi nimeni din casă nu avea voie să atingă ceva.
"Cartea era preferata lui"
- Le recitea?
- În ultima vreme citea pasaje din cărţile sale şi spunea: "Ce frumos scriam". Îi plăcea să citească din Nadia şi nu se gîndea la cei care le vor citi sau, cel puţin, nu mi-a vorbit niciodată despre asta, însă sînt sigură că încerca să-şi imprime în scris cît mai exact gîndurile şi trăirile sale. Pe "Nadia" a iubit-o foarte mult, deseori îi plăcea să recitească din "ea", răsfoia paginile cu plăcere, după care începea să povestească emoţia trăită imediat după reuşita Nadiei. În afară de aceasta, mai avea două cărţi pe care ar fi vrut să le vadă reeditate cu siguranţă: '"Viaţa la puls 200" şi "Răsucind fusele orare" .
“Îl întrebam mereu de ce nu se apucă să scrie romanul mult visat. «Trebuie să şi trăim», mi-a răspuns el.
Roman autobiografic neterminat
- A insistat cineva să scrie sau o făcea din impuls personal?
- Nu trebuie să te îndemne nimeni să scrii dacă ai un asemenea talent. Cărţile au venit de la sine. Călătoriile la campionatele mondiale şi nu numai, miile de imagini şi gînduri adunate nu ar mai fi încăput doar în articolele pe care le scria. Întodeauna a vrut mai mult. A început un roman autobiografic, dar nu a apucat să scrie decît 15 pagini. Vorbea mereu despre el, despre copilărie, despre Ismail, despre matuşa lui Irina, deportată în Siberia care a murit într-un tren... Eram extrem de sensibilizată de această dorinţă neîmplinită a lui de a-şi pune viaţa pe hîrtie şi îl întrebam mereu de ce nu se apucă să scrie romanul mult visat. "Trebuie să şi trăim", mi-a răspuns el.
Interviu cu Iarina Demian, soţia marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă, martoră la închegarea operei
- Cum scria Ioan Chirilă cărţile?
- Scria foarte uşor. Uneori obsedat de cîte o ideile îşi nota pe ceva, indiferent unde s-ar fi aflat: în avion, în tren, în restaurant. Pe orice găsea la îndemînă: un şervetel de masă, o cutie cu chibrituri sau pe colţul unui ziar. Culmea este că nu uita niciodată unde anume şi-a notat lucrurile care îl interesau.
- Prefera să scrie în vacanţă, sau avea un birou retras al dînsului?
- Foarte tîrziu a acceptat să aibă un birou. Majoritatea cărţilor le-a scris la o masă simplă de brad pe un scaun oarecare. Părea că se simte cel mai bine într-o lipsă totală de confort. Nu a plecat niciodată să se izoleze de lume sau de noi în diferite staţiuni, în vilele scriitorilor de la munte sau de la mare. Îi plăcea să scrie acasă.
- Şi totuşi, cum reuşea...
- Copiii făceau mereu gălăgie, eu strigam la ei să se potolească, însă singurul dintre noi calm era el, care continua să scrie zîmbind. Dezordinea din jurul lui am înţeles-o mai tîrziu... era în ea o ordine numai de el ştiută şi nimeni din casă nu avea voie să atingă ceva.
"Cartea era preferata lui"
- Le recitea?
- În ultima vreme citea pasaje din cărţile sale şi spunea: "Ce frumos scriam". Îi plăcea să citească din Nadia şi nu se gîndea la cei care le vor citi sau, cel puţin, nu mi-a vorbit niciodată despre asta, însă sînt sigură că încerca să-şi imprime în scris cît mai exact gîndurile şi trăirile sale. Pe "Nadia" a iubit-o foarte mult, deseori îi plăcea să recitească din "ea", răsfoia paginile cu plăcere, după care începea să povestească emoţia trăită imediat după reuşita Nadiei. În afară de aceasta, mai avea două cărţi pe care ar fi vrut să le vadă reeditate cu siguranţă: '"Viaţa la puls 200" şi "Răsucind fusele orare" .
“Îl întrebam mereu de ce nu se apucă să scrie romanul mult visat. «Trebuie să şi trăim», mi-a răspuns el.
Roman autobiografic neterminat
- A insistat cineva să scrie sau o făcea din impuls personal?
- Nu trebuie să te îndemne nimeni să scrii dacă ai un asemenea talent. Cărţile au venit de la sine. Călătoriile la campionatele mondiale şi nu numai, miile de imagini şi gînduri adunate nu ar mai fi încăput doar în articolele pe care le scria. Întodeauna a vrut mai mult. A început un roman autobiografic, dar nu a apucat să scrie decît 15 pagini. Vorbea mereu despre el, despre copilărie, despre Ismail, despre matuşa lui Irina, deportată în Siberia care a murit într-un tren... Eram extrem de sensibilizată de această dorinţă neîmplinită a lui de a-şi pune viaţa pe hîrtie şi îl întrebam mereu de ce nu se apucă să scrie romanul mult visat. "Trebuie să şi trăim", mi-a răspuns el.
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
