Health Talks, episodul 42 A slăbit 30 de kilograme și s-a apucat de ultramaratoane: „Prin alergare, îți dai logout din online și începi să trăiești”

- Radu, aș vrea să începem cu momentul în care ți-ai dat seama că vrei să adopți un stil de viață sănătos. Îți mai amintești exact clipa în care ai spus: „Gata, până aici”?
- Cred că au fost mai multe momente care m-au adus în punctul în care am vrut să-mi creez o rutină de care să nu mă mai las. De-a lungul vieții am avut fluctuații mari de greutate. Încercam mereu câte o „dietă minune” prin care să slăbesc rapid, dar nu reușeam să mă mențin.

- De ce?
- Pentru că făceam un efort foarte mare într-un timp foarte scurt, nu-mi plăcea ce făceam, iar după ce obțineam rezultatele mă întorceam la vechiul stil de viață: excese, dulciuri... lucruri care îmi plac și acum. La 26-27 de ani, mi-am dat seama că mă chinui prea mult pentru niște lucruri care ar trebui să fie normale. Nu e normal, dacă nu ai probleme genetice sau moștenite, să urci trei etaje și să ai nevoie de 30 de secunde ca să-ți revii. Nu e normal să te apleci să-ți legi șireturile și să gâfâi. Din păcate, în România se pune prea puțin accent pe calitatea vieții. Suntem în topul mortalității cauzate de boli cardiovasculare în Europa. Mișcarea de masă este văzută uneori ca un lucru ciudat, în loc să fie aplaudată. E nevoie de timp ca sportul de masă să fie acceptat ca un beneficiu real pentru sănătate.

- Când ai făcut această schimbare, ai citit undeva sau ți-a spus cineva că dietele și pastilele minune nu funcționează, și că trebuie să-ți formezi tu un stil de viață zilnic?
- Cred că singura „pastilă minune” care funcționează e cea din Matrix, care ne-a marcat copilăria. În realitate, trăim într-o societate în care oamenii vor rezultate rapide cu efort minim. Există o industrie întreagă a „rețetelor minune” și a suplimentelor care promit că îți oferă tot ce visezi, fără să muncești. De la reclamele de Teleshopping cu aparate minune în care faci două minute pe zi și arăți ca modelul din poză, până la diete extreme... Toate sunt o utopie. Dacă nu construiești o relație pe termen lung cu sportul, vei ajunge să-l urăști, să te accidentezi sau să-l asociezi cu ceva neplăcut.

Radu Restivan: „Am fost mereu băiatul grăsuț din clasă”

- Ți-a spus cineva să alegi această cale sau ți-ai dat singur seama?
- Eu am fost mereu „băiatul grăsuț” din clasă, din liceu, din facultate. Încercam mereu să slăbesc cu cât mai puțin efort, dar în sinea mea știam că cel mai bun lucru este să te ții de sport constant, până găsești ceva care chiar îți place. Motivația poate fi să arăți mai bine, dar asta funcționează doar pe termen scurt. După ce ajungi la obiectiv, trebuie să găsești o motivație mai profundă, altfel renunți. Dacă sportul îți aduce bucurie, îl vei face pe termen lung.

- Mulți oameni caută o soluție rapidă. Crezi că e doar comoditate sau ține și de cum funcționează creierul nostru?
- Cred că ambele. Iar alergarea e un exemplu bun. Este un sport repetitiv, greu și, sincer, uneori plictisitor. Dar tocmai asta îl face valoros: te provoacă. Principalul adversar nu e timpul sau lipsa resurselor, ci lenea. De aceea, eu le spun oamenilor să nu-și pună obiective exagerate. Dacă ai 45 de minute libere, mai bine alergi 4 km relaxat decât să te forțezi la 10 km și să te epuizezi. Alergarea nu e doar sport, e și timp pentru tine. Într-o lume în care pierdem ore pe social media, o jumătate de oră de alergare poate să fie cel mai valoros moment al zilei.

- Și eu cred că alergarea poate fi un exercițiu de mindfulness — un moment în care ești doar tu cu tine.
- Exact. Sunt multe studii care arată că alergarea ajută la combaterea depresiei și anxietății. Bucureștiul, de exemplu, e un mediu tensionat. Alergarea îți oferă un spațiu mental unde poți avea o discuție sinceră cu tine — chiar dacă uneori e dureros. Sportul de anduranță te pregătește pentru momentele dificile din viață.

Health Talks

Totul despre anorexie și bulimie: „Am ajuns de la 78 la 50 de kilograme din cauza bullying-ului, dar sportul mi-a salvat viața”

Radu Restivan: „Alergarea poate șterge cu buretele o zi proastă”

- În afară de alergare, mai faci și alt sport?
- În principal alerg. Dar fac și stretching, încălzire, câteva exerciții de forță — genuflexiuni, flotări. Ideal ar fi să practicăm mai multe tipuri de sport, dar, realist, alegem ce ne place cel mai mult. La finalul zilei, cei mai mulți dintre noi facem sport pentru beneficiile psihice.

- Și partea de hormoni ajută mult: endorfine, dopamină... Probabil mulți vin fără chef, dar pleacă cu o stare bună.
- Exact. Poți avea o zi proastă, dar dacă alergi alături de o comunitate, cel mai important lucru e că nu te simți singur. Într-o lume în care social media ne izolează, interacțiunea reală devine tot mai valoroasă. Simplul fapt că ai alături pe cineva — fie că îl cunoști, fie că nu — și îți spune: „Bravo, mă, faci o treabă foarte bună!”, poate face o mare diferență. Mulți oameni nu aud un „Bravo!” toată ziua. Și acest gest le poate schimba complet perspectiva asupra întregii zile. În comunitatea noastră, „321sport”, țin foarte mult la „ziua sfântă”: marțea, la ora 19:30, în Parcul Herăstrău. Nu contează data din calendar sau vremea — fie că sunt -20°C sau +37°C. Sigur, adaptăm antrenamentul în funcție de condiții, dar ideea e că acest program există în București de peste 10 ani, fără întrerupere, cu excepția perioadei pandemiei, când nu aveam voie legal să ieșim din case. Atunci ne-am mutat pe Zoom sau Teams: oamenii alergau în casele lor, marțea la 19:30, doar pentru a păstra sentimentul de apartenență la ceva mai mare decât ei. Faptul că există acest program, mai mult decât o simplă oră de sport la sală, aduce împreună oameni care nu se cunosc și creează o comunitate. Nevoia de apartenență este enormă, iar pentru mulți, venirea la alergare poate șterge cu buretele o zi, o săptămână sau chiar un an prost. Este fantastic.

- Cam câți oameni aleargă, în medie, într-o zi de marți? Poate veni oricine?
- Alergările „321sport” au fost gândite, încă de la început, pentru începători. Scopul este să aducem oameni care nu au alergat niciodată și să-i facem să alerge măcar un kilometru. Poate fi și mers sau mers rapid, cu pauze. Nimeni nu te judecă. Programul cu care am început se numește „De la 1 la 21”: în 6 luni îi ajutăm pe oameni să treacă de la 1 kilometru la un semimaraton de 21 km. Nu toți ajung acolo — unii se opresc la 5 km, alții ajung să facă 100 km — dar important e să fim alături de cei aflați la început. La fiecare alergare există și oameni experimentați, care rămân alături de începători.

- De ce fac asta?
- Este un exemplu de solidaritate: în loc să își facă tura în ritmul lor și să se laude la final, aleg să alerge mai încet pentru a-i susține pe cei care încă au temeri și cred că vor fi judecați. Le oferă un sentiment de siguranță, iar societatea noastră are nevoie de mai multe astfel de locuri. Îmi place să spun: „Dacă eram bun, eram la Jocurile Olimpice, nu în Herăstrău.” Nu trebuie să ne luăm prea în serios, ci să fim mereu un factor de încurajare pentru cei care nu au încă curajul să înceapă.

Radu Restivan: „Prin alergare, îți dai logout din online și începi să trăiești”

- Spuneai la un moment dat că ne este lene să facem sport. Eu cred că este mai degrabă teama de a fi judecați.
- Da, însă, cum spuneam, oamenii caută soluții rapide: „Cum să alergi un maraton cu pregătire minimă și în timp scurt, eventual fără efort”.

- E o discuție amplă aici. Toată viața noastră s-a transformat în a obține totul rapid. Dacă vrem un film, apăsăm un buton. Dacă vrem mâncare, apăsăm un buton și cineva ne-o aduce. Dacă vrem să cumpărăm ceva, la fel. Când eram noi tineri, dacă voiam să vedem un film, depuneam un efort: îl închiriai pe casetă, mergeai la cinema sau așteptai săptămâna următoare să apară episodul. Asta ne antrena răbdarea. Acum, pentru că obținem totul instant, e normal ca oamenii să aștepte același lucru și de la sport. De aceea, ce faci tu, construind o comunitate și educând oamenii, mi se pare foarte valoros. Și aș vrea să te întreb: dintre cei care vin pentru prima dată, câți dintre mai revin apoi?
- Cred că foarte mulți oameni reușesc să se țină de sport datorită comunității. Simplul fapt că își fac prieteni și amici cu care se motivează reciproc și cu care ajung să vorbească mai des contează enorm. După 10 ani de existență, am văzut oameni care și-au schimbat complet cursul vieții: au avut copii, s-au mutat cu jobul în alt oraș, au dispărut din diverse motive... și după 3, 4, 5 ani se întorc. Iar când îi vezi din nou, te bucuri ca și cum ți-ai reîntâlnit fratele pierdut. Este un sentiment social fantastic să știi că te duci într-un loc care nu e o clădire sau o entitate fixă, ci un spațiu — o comunitate atemporală — unde cineva îți zâmbește din toată inima și spune: „Ce mă bucur că ai revenit!”

- Mulți nu mai trăiesc asemenea momente.
- Din păcate, așa e. Suntem obișnuiți să avem totul la un click distanță. E minunat că generația noastră și cea actuală pot găsi orice în câteva secunde. Îi dai un prompt lui ChatGPT și îți spune tot ce vrei să știi. În trecut, trebuia să cauți în cărți sau pe internet, cu mai puține resurse. Paradoxal, faptul că știm că avem acces la toate aceste opțiuni ne face uneori să nu le accesăm deloc. Spunem: „Le voi folosi când voi avea nevoie”... dar când vine acel moment? Poate niciodată. Sportul, însă, este un educator. Este un proces constant de învățare a răbdării și a empatiei. Empatia ar trebui folosită mult mai des pentru a înțelege oamenii din jur și a ne conecta cu ei. Dacă intri pe rețelele de socializare, uneori ți se strânge stomacul citind comentariile. Este greșit și alienant. Îți pierde încrederea în oameni, te face să nu vrei să-ți faci prieteni și te închide într-o bulă. Ei bine, comunitatea sportivă, și mai ales cea de alergare, are puterea de a distruge aceste bariere. Îți dai logout din online și începi să trăiești.

- Ai vreo poveste a cuiva care a venit la tine în comunitate și a ajuns, de exemplu, alergător de ultramaraton?
- Sunt foarte mulți oameni care au început aproape de nicăieri și au evoluat fantastic. Noi nu facem pregătire specifică pentru ultramaratoane, ci încercăm să le oferim tuturor „o bombonică” — o primă experiență plăcută — pentru a prinde gustul alergării. Marea majoritate nu vor să treacă de semimaraton sau maraton, și e perfect. Să termini 21 km sau 42 km este o realizare pe care majoritatea oamenilor nu o vor atinge niciodată în viață. E mult mai bine să termini un maraton ultimul decât să stai pe canapea spunând: „Lasă, îl fac eu când o să am chef”. Și sunt și aceia care își doresc mai mult: să alerge mai repede, mai departe. Mulți dintre ei sunt CEO, manageri sau oameni cu joburi extrem de solicitante, care se antrenează cu o determinare uimitoare — un mecanism de a gestiona stresul. Unii sunt la birou vineri, iar sâmbătă iau podium la o cursă montană de ultramaraton, de 70-80 km.

„Pe mine mă inspiră la fel de mult și oamenii care, aparent, nu ar fi avut nicio șansă să termine un semimaraton sau maraton. Când îi vezi reușind, retrăiești propria ta călătorie sportivă. Știi cât de greu este. Chiar și după 10, 20 sau 30 de ani de experiență, un maraton te scoate din zona de confort”
Radu Restivan

Radu Restivan: „Cel mai intimidant lucru pentru cineva este să-i spui să taie tot”

- Cum ai început să slăbești? Ce rol a avut mâncarea în tot acest proces? Cât sport ai făcut la început? Povestește-ne, pe scurt, care au fost primii tăi pași.
- La nivel de alimentație, cred că noi, în general, mâncăm prost. Un prim pas simplu pe care îl poate face oricine este să mănânce prost, dar mai puțin prost. Poate părea banal, dar schimbarea e semnificativă. Sunt oameni care mănâncă junk food de cinci ori pe săptămână — poate din lipsă de timp, poate din obișnuință, și nu-i judecă nimeni. Dar dacă reușești să treci de la cinci mese de junk food pe săptămână la trei, e deja o victorie. Cel mai intimidant lucru pentru cineva la început de drum este să-i spui să taie tot. Fast food-ul e bun, uneori foarte bun, îți face poftă. Nu poți să-i spui unui om obișnuit de 10 ani cu un anumit stil de viață: „De mâine schimbi tot, că e greșit”. E un șoc, apare respingerea: „Cum adică să mănânc doar broccoli și rucola?!” Mâncărurile sănătoase pot fi gătite să fie gustoase, dar cred că e nevoie de o tranziție lentă și sustenabilă. Din când în când, e bine să-ți permiți mici excese, dar controlate.

- Cu sportul cum a fost?
- Pe partea de sport, la fel: trebuie introdus treptat. Dacă cineva nu a făcut nimic în ultimii 10 ani, nu poți să-i ceri direct opt ore de antrenament pe săptămână. E daună totală. Mai bine începi cu 20 de minute pe săptămână, să nu ajungă să urască mișcarea. Săptămâna următoare poate va dori singur să facă 30 de minute. Dacă faci sport în comunitate, cu muzică, glume și conversații, uiți de timp. Singur, cu ochii pe ceas, cele 45 de minute par un chin. Sportul are și un efect psihologic excelent: îți distrage atenția de la propriile probleme și te conectează la poveștile altora. Uneori realizezi că ale tale nu sunt chiar așa mari.

- Tu câte kilograme ai slăbit în acea perioadă și cât ți-a luat să ajungi la o greutate potrivită pentru tine?
- Am început pe la 110 kg, la 1,85 m. Am niște poze în care pare că m-a mâncat cineva pe mine odată. Am ajuns la aproximativ 80 kg, deci am pierdut cam 30 kg. În șase-șapte luni. Dar nu am făcut lucrurile cum trebuie. M-am apucat brusc: mergeam la clase de indoor cycling dimineața și seara, eram extenuat, dar îmi plăcea mult. Ulterior am devenit și instructor, timp de 6-7 ani.

- Ai vreo amintire din acea perioadă?
- Țin minte că, lucrând în agenție de publicitate, ajungeam primul la birou după ora 7 dimineața, direct de la sală. Îmi puneam echipamentul la uscat pe balconul biroului, spre amuzamentul colegilor. Poate nu era cea mai estetică imagine, dar pentru mine însemna că muncesc pentru un scop. Când vezi pe cântar rezultatele și îți încape un tricou pe care nu l-ai purtat de 10 ani, îți crește stima de sine și nu mai vrei să te întorci înapoi. Cel mai greu moment în lupta cu greutatea este când slăbești nesustenabil: renunți la hainele mari, spui „gata, am închis capitolul”, iar șase luni mai târziu trebuie să cumperi din nou mărimi mari. E o lovitură psihologică. De asta spun: fă-o constant, fără extreme.

Radu Restivan: „La primul meu maraton m-a depășit un domn de 80 de ani”

- Cum ai ajuns de la cycling la alergare?
- M-am îndrăgostit de alergare. După 5-6 luni am făcut primul semimaraton la București. Eram fericit, dar am terminat antepenultimul. O săptămână mai târziu, la Budapesta, mă înscrisesem la 30 km, dar organizatorii m-au mutat la maraton: „Ai venit până aici, hai să-l faci!”.

- Ai acceptat?
- Da, normal. Eram fraier și pe la kilometrul 35-38 m-a depășit un domn asiatic, cred că avea peste 80 de ani. Nu mai putea să privească înainte, era atât de cocoșat încât se uita doar în jos. Și totuși… m-a depășit. Omul ăla probabil a mers încet, constant, de la start până la finish. Eu am pornit tare, plin de entuziasm: „Fac eu primul meu maraton!”. La un moment dat, însă, s-a tăiat filmul și m-am trezit că trece pe lângă mine. Recunosc, m-a luat cu plâns: „Doamne, mă depășește domnul ăsta…”. Dar a fost și inspirațional. Mi-am zis: „Dacă el poate la vârsta asta, sigur pot și eu acum”.

- Ai terminat maratonul?
- Da, cam în șase ore. Nu e cel mai rău timp din lume, dar e departe de unul remarcabil. Totuși, m-a pus pe gânduri: ce mi-aș dori mai mult când voi avea 80 de ani? Să fiu bolnav, dependent de insulină, sau să pot, chiar și adus de spate, să alerg un maraton? Clar, aleg varianta a doua.

Radu Restivan: „Obiectivele trebuie să fie proporționale cu timpul și resursele pe care le investești”

- Cum abordezi aceste curse din punct de vedere psihic? Știu că există momente dificile în care mintea îți spune „renunță” sau „nu mai poți”. Cum treci peste ele?
- Depinde mult de distanță. La 21 km (semimaraton), dacă ești cu prietenii, poate chiar cu muzică, e o cursă plăcută. Discuți, glumești, te distrezi. Dar la 42 km, sau mai ales la concursurile montane de 7, 10, 20, chiar 40 de ore… intri în alt film. Ai discuții foarte serioase cu tine. Ajungi în locuri întunecate ale minții tale, locuri despre care nu știai că există. Sunt revelații utile, dar nu mereu plăcute. De aceea e important să știi ce vrei de la cursa respectivă și să ai obiective realiste. Dacă vrei doar să te simți bine, stai în zona 2 sau 3 de puls.

- Ce înseamnă asta?
- Pulsul maxim se calculează simplu: 220 minus vârsta la bărbați, 226 minus vârsta la femei. De exemplu, un băiat de 20 de ani are puls maxim 200. Zona 2 e cam 60-70% din pulsul maxim, zona 3 e 70-80%. Dacă rămâi între 120 și 150 bătăi pe minut, te vei bucura de cursă și nu vei risca să te epuizezi prematur. Zona 5 (90-100% din pulsul maxim) e foarte neplăcută — simți că vrei să vomiți, îți vine să te oprești. Nu recomand să ajungi acolo decât la antrenamente speciale, pe intervale. Dacă ești amator, nu are sens să alergi în zonele înalte de puls. Atleții profesioniști lucrează acolo pentru că asta e meseria lor. Pentru noi, restul, important e să ne bucurăm de experiență.

- Ce timp ar fi bun pentru un maraton?
- Un timp sub 3 ore la maraton, pentru cineva care nu e profesionist, este fabulos. Vorbim de un ritm de sub 4 min/km. Pentru mulți oameni, 4 min/km e viteza cu care aleargă să prindă autobuzul… și apoi gâfâie 30 de secunde în autobuz, recuperând datoria de oxigen. Dacă ai familie, job solicitant și te antrenezi doar 4 ore pe săptămână, e aproape imposibil să scoți un timp de 2 ore 35 de minute. Obiectivele trebuie să fie proporționale cu timpul și resursele pe care le investești.

- Pentru un amator care vrea să facă un maraton, recomanzi doar alergare sau și alte tipuri de antrenament?
- Da, clar trebuie și altceva. Antrenamentul de forță, mobilitate și stabilitate ajută enorm. Mușchii mai puternici susțin articulațiile, previn accidentările și îți dau rezistență în momentele grele. Alergarea e baza, dar nu trebuie să fie singurul element.

Radu Restivan: „Stretching-ul trebuie realizat imediat după antrenament”

- Din ce ai observat, care este cea mai mare greșeală a celor care aleargă?
- Este foarte important să facem stretching. Din păcate, se pune mult prea puțină importanță pe acest aspect, iar stretching-ul trebuie realizat pe mușchi cald, imediat după antrenament, pentru a ne asigura că păstrăm sănătatea musculară. Când facem orice tip de efort, mușchiul se contractă în mod repetat. Dacă nu îl ajutăm, atunci când este încălzit, să se și alungească, își pierde treptat elasticitatea. Asta poate duce la accidentări, care te scot din zona de sport și îți creează frustrare pentru că nu mai poți face ceea ce îți place.

- Ce exerciții de stretching recomanzi după alergare?
- Mi-ar fi mai ușor să le arăt decât să le explic, dar în esență vorbim despre întinderea mușchilor folosiți intens: partea frontală și posterioară a picioarelor, gambele. O rutină simplă de 2-3 minute la finalul antrenamentului poate preveni multe probleme. Foarte importantă este și mobilitatea bazinului, pe care mulți o neglijează. După antrenament, trebuie să profităm de faptul că mușchiul este cald și să îl întindem. Internetul, TikTok-ul sau postările pe social media mai pot aștepta 5 minute. Oamenii ar trebui să învețe să-și asculte corpul. O contractură musculară poate fi extrem de dureroasă și, netratată, poate duce la rupturi care te scot din joc luni întregi. Dacă simți tensiune într-o zonă, insistă pe stretching acolo.

- Încălzirea înainte de alergare cum o abordezi?
- Încălzirea este sfântă, atât la „321sport”, cât și în orice altă activitate sportivă. Eu am absolvit Școala Națională de Antrenori, specializarea atletism, și am învățat cât de importantă este această etapă. La antrenamentele noastre, facem întotdeauna încălzire. Joia, la pistă, includem și exerciții statice din „Școala alergării”. În parc, adaptăm încălzirea astfel încât să nu ocupăm prea mult spațiu și să nu blocăm circulația.

Radu Restivan: „Dacă te apuci de sport, vei fi mândru de tine”

- Ai observat că sunt mai mulți oameni interesați de sport în ultimul timp?
- Categoric! Se vede în numărul competițiilor sportive, care au crescut enorm. Există evenimente pentru toate nivelurile – tenis, fotbal, alergare – și nu trece un weekend fără măcar o competiție. Bucureștiul aproape a ajuns la saturație din acest punct de vedere.

- Ai realizat un film bazat pe experiențele tale care se numește „Radu, ești OK?” Care a fost motivul din spatele acestui proiect?
- Filmul a avut o singură proiecție în cinematograf, cu sala plină, și acum îl ducem prin țară. Am înțeles că nu e nevoie să alergi 180 km pentru a-ți depăși limitele. E important să te întrebi periodic dacă ești bine – și să recunoști că uneori nu ești. Am început și un cont de TikTok acum câteva luni, cu sute de mii de vizualizări. Au venit oameni la alergările noastre spunând: „Te-am văzut pe TikTok și m-ai motivat să ies și eu.” E un sentiment extraordinar să știi că poți inspira prin lucruri simple și rezonabile.

Episodul complet cu Radu Restivan

- Ce mesaj ai pentru cei care pe care nu i-am convins încă să se apuce de sport?
- Dacă începi să faci sport constant, vei ajunge să te uiți în oglindă și să spui: „Sunt mândru de mine”. Și nu vorbesc doar de aspectul fizic, ci de ambiția pe care o vezi în ochii tăi. E cel mai frumos lucru – să știi că te ții de treabă, că ai depășit bariere și că faci ceva ce credeai că nu poți. Nu e nimic mai inspirațional decât oamenii care își spun că nu vor face niciodată asta și totuși reușesc să o facă. E un sentiment atât de frumos și de pur, care trece peste toată setea asta de validare pe care noi o avem din punct de vedere social.