ARTĂ ȘI SPORT Comunist și homosexual în Italia fascistă, suporter aprins al Bolognei, ucis în mahalaua Romei: „Jucătorii sunt scriitori în carne și oase”

Bologna era un pol cultural în perioada interbelică, unde prindeau aripi intelectuali, artiști, scriitori, politicieni sau filosofi. Totodată, un epicentru al tensiunii dictate de politic: într-un timp în care regimul lui Mussolini pusese stăpânire pe societate, Bologna era un centru de „rezistență roșie”, motiv pentru care și tânărul Pasolini urma să adopte ideologii marxiste în tinerețe.

Pier Paolo Pasolini vine pe lume în 1922, într-un spațiu în care coexistau modernismul și avangarda, un loc în care literatura și politica se amestecau inevitabil: ziarele fasciste, mitingurile muncitorilor, cântecele socialiste înecate de strigătele Cămășilor Negre. Dacă în amfiteatre se recitau Dante și Croce, la periferii muncitorii se strângeau în cooperative roșii, așteptând să fie alungați de carabinieri.

+19 FOTO

Artistul crește într-o familie cu rădăcini burgheze și militare. Tatăl său, ofițer cu simpatii fasciste, mama profesoară. De altfel, ea avea să-i cultive acestuia sensibilitatea vizavi de artă.

Pier Paolo Pasolini: „Mingea e o prelungire firească a trupului”

Contextul vremii e în strânsă legătură și cu pasiunea artistului pentru fotbal: la vârsta la care cei mai mulți dintre noi se izbesc de frumusețea fenomenului, echipa locală (FC Bologna) devine campioană a Italiei în mai multe rânduri (1936, 1937, 1939, 1941), iar pentru un tânăr ca Pasolini, să crești în Bologna interbelică înseamnă să ai și fotbalul ca reper comunitar.

„Țin cu Bologna. Primul meu sport a fost floreta. Fotbalul îl frecventam cu măsură la început. Mergeam la școală și seara la lecții de scrimă. Apoi am boxat. Pe la 15 ani am descoperit fotbalul. Atunci Bologna era o mare echipă - Biavati, Sansone, Andreolo - și am început să iubesc echipa orașului meu”, povestea într-un interviu Pasolini în anii '70.

Pentru un individ cu o sensibilitate deja formată, fotbalul adaugă o doză de romantism în viața unui adolescent, perioadă în care Pasolini juca fotbal aproape zilnic. „Mingea e o prelungire firească a trupului”, consemna tânărul artist, pentru care Bologna interbelică era un oraș dublu: catedralele și bibliotecile îi hrăneau poezia, stadionul și străzile îi formau privirea asupra vieții.

Poet rafinat, băiat de cartier

Intră la Facultatea de Litere și Filosofie în 1939, la 17 ani, și scrie versuri încă de la vremea respectivă: în teme se regăsesc natura, mediul rural, dar și una dintre pasiunile sale, limbajul dialectal.

Interesant este că aplecarea către dialect, în Italia fascistă, era mai degrabă un gest de rebeliune, regimul privind limbajele locale ca deprindere inferioară, îndemnând populația să migreze spre un limbaj standardizat.

Fotbalul, care nu a fost doar un sport pentru artist, ci și un mijloc de libertate și expresie, nu-l părăsește nici în perioada studenției. Pasolini continuă să evolueze în competiții de cartier: „Fotbalul este un limbaj. Jucătorii sunt autorii, pasele sunt sintaxa, iar golurile poezie”.

Îmi păstrez fidelitatea cu furii, supărări, dezamăgiri. Nu pot să nu țin cu Bologna. Merg des la stadion. După o înfrângere cu Milan am jurat că renunț. În plus, eram pus într-un loc unde o coloană îmi bloca poarta. Eram deja indignat pentru asta. Dar după câteva zile am reluat pasiunea.

- Pier Paolo Pasolini

În 1942, publică volumul de poezii „Poesie a Casarsa”, o colecție de poeme scrise în dialect friulan - iar succesul este aproape imediat, fiind remarcat ca una dintre cele mai originale voci poetice tinere din „Cizmă”. Practic, înainte de a absolvi, acesta e deja poet debutant și recunoscut.

Urmează războiul, motiv pentru care studiile sunt întrerupte, iar Pasolini se refugiază la Casarsa, satul de baștină al mamei sale, unde continuă să scrie poezii și să predea la școala locală.

Dosar pentru homosexualitate: acuzat de corupere de minori și dat afară din învățământ

La finele anilor ’40, Pasolini publică poezii în reviste importante din Italia. În același timp, apar și primele scandaluri din viața scriitorului.

Pasolini era homosexual într-o Italie catolică și fascistă, iar dosarele n-au ezitat să apară: în 1949, acesta e acuzat de „corupere de minori” și „acte obscene în loc public” după ce ar fi fost surprins într-o situație sexuală cu mai mulți adolescenți. Este exclus din Partidul Comunist Italian - în care intrase la finalul războiului - și își pierde și locul la catedră.

Devine un paria în Casarsa și este nevoit să plece la Roma, unde se afla mama sa și unde începe o viață nouă, la marginea Capitalei, în mahala, descoperind lumea „ragazzi di vita” - băieții de stradă, tineri marginali pe care îi va transforma ulterior în personaje literare și cinematografice în romanul cu același nume, „Ragazzi di vita” (1955).

Operă de artă care stârnește un alt val de critici: considerat vulgar și imoral, Pasolini este anchetat iar de autoritățile italiene pentru „pornografie și ultraj împotriva bunelor moravuri”.

Pasolini câștigă procesul, iar vâlva stârnită de întreg cazul îl propulsează pe scriitor, cartea devenind un succes în Italia.

Fotbalul apare ca punte socială atât în „Ragazzi di vita”, cât și în romanul publicat patru ani mai târziu, „Una vita violenta” - fotbalul ca decor literar al vieții de cartier, al visurilor tinereții și sărăciei.

Fotbalul este un limbaj cu poeții și prozatorii săi. Poeții sunt marii atacanți, prozatorii sunt mijlocașii și apărătorii. Poeții exprimă invenția, surpriza, imprevizibilul. Prozatorii exprimă raționalitatea, apărarea, ordinea.
- fragment dintr-un articol „Il Giorno”, 3 ianuarie 1971

În anii ’60, Pasolini organizează meciuri amicale între scriitori, actori și muncitori, fiind renumit pentru pasiunea cu care intra pe teren, numind fotbalul ca „ultim ritual sacru al epocii noastre”.

Fotbalul este un limbaj cu propriile poezii, iar jucătorii sunt scriitori în carne și oase

- Pier Paolo Pasolini

Film despre Hristos apreciat de Vatican

În cinematografie, Pasolini debutează cu Accattone (1961), peliculă despre un proxenet în mahalalele Romei. De fapt, Roma apare recurent în opera sa, ca un cor urban al exclușilor.

Au urmat Mamma Roma (1962), Uccellacci e uccellini (1966), Teorema (1968), apoi filmele „mitologice” (Edipo Re, Medea) și cele din „Trilogia vieții” („Decameronul”, „Povestirile din Canterbury”, „O mie și una de nopți”).

Folosea adesea actori neprofesioniști, apelând deseori la lumea atât de cunoscută, de cartier sau plaiuri muncitorești.

Un alt moment de cotitură este reprezentat de filmul „Il Vangelo secondo Matteo” (1964), când un comunist homosexual face un film despre Hristos, apreciat de Vatican. Pasolini devine recunoscut și de o parte a lumii catolice, pe care o criticase și de care fusese criticat.

Periplul său în lumea cinematografiei trece de la pământ la cer, coboară în infern și păstrează mereu privirea poetului care caută adevărul dincolo de ce îi servește realitatea.

Ultimul său film se reflectă și în moarte sa. „Salò o le 120 giornate di Sodoma” (1975) - peliculă inspirată din Marchizul de Sade și interzisă în mai multe țări pentru multă vreme, inclusiv în Italia - este considerat azi un clasic, dar și unul dintre cel mai greu de privit filme din istorie.

În acei ani, Pasolini devine cronicar acid în ziare: atacă clasa politică, consumerismul și televiziunea. Nu mai e doar artist, ci și intelectual militant și periculos pentru putere.

Moartea artistului vine în același an cu debutul filmului și este, de asemenea, misterioasă și controversată: trupul lui Pasolini este găsit pe o stradă din Ostia, lângă Roma, vizibil lovit de mașină și bătut cu bestialitate. În cele din urmă, un tânăr de 17 ani, pe numele său Giuseppe „Pino” Pelosi, recunoaște crima, invocând avansuri sexuale din partea regizorului. Acesta a fost arestat în noaptea de 2 spre 3 noiembrie 1975, chiar la volanul mașinii lui Pasolini.

În 2005, acesta și-a retractat mărturia, prezentând o versiune în care artistul ar fi fost asasinat politic de un grup de bărbați necunoscuți: în perioada în care Pasolini și-a găsit sfârșitul, acesta lucra la manuscrisul unui roman, „Petrolio”, care denunța corupția națională a vremurilor.

Se vorbește despre cel puțin trei urme de ADN identificate de carabinierii RIS în 2010, la locul crimei. În martie 2023, regizorul David Grieco și scenaristul Giovanni Giovannetti au înaintat o cerere de redeschidere a cazului, bazându-se pe probele ADN și pe alte indicii recente, însă aceasta a fost respinsă.

La Bologna, sub arcadele roșcat-portocalii, Pasolini a descoperit poezia. Pe maidan a învățat jocul. La Roma a coborât în mahala, iar în cinema a urcat ca un străin al vremurilor sale. A scris cu sângele marginalilor și a filmat cu lumina celui înfrânt. A iubit fotbalul cu aceeași febră cu care a îndrăgit literatura. A crezut în artă și sport ca singurele forme de mântuire.