Articol de Cezar Titor - Publicat joi, 27 februarie 2025 16:11 / Actualizat joi, 27 februarie 2025 16:53
Sportul și politica au o relație ciudată, complicată și inevitabilă. Gazeta Sporturilor vă propune un serial în care analizează felul în care cele două mari agregatoare de pasiuni s-au intersectat. În episodul de astăzi: Dinamo Zagreb - Steaua Roșie Belgrad, 13 mai 1990, partidă considerată de mai multe izvoare istorice drept unul dintre catalizatoarele Războiului din Iugoslavia. Locația: stadionul Maksimir din Zagreb.
- Derby la apusul Iugoslaviei
- Alegeri libere în Croația, după 45 ani, cu două săptămâni înainte de partidă
- Tudman, „arhitect” al începuturilor celor de la Partizan Belgrad
- VIDEO. Ce s-a întâmplat pe 13 mai 1990
- VIDEO. Ziua în care Zvonimir Boban a devenit un veritabil „cult hero” printre fanii croați
- „Tigrii lui Arkan”
- Ultrași pe front
- Nu a fost singurul eveniment de această natură
- Miodrag Belodedici, martor al evenimentelor din acea zi: „Băieți, fugiți! Fugiți la vestiare!”
Înaintea derby-ului de la vârful campionatului iugoslav, o animozitate teribilă mocnea deja în prealabil. În primul rând, la nivel sportiv. Steaua Roșie a fost cea mai de succes echipă a competiției - 19 titluri de campioană, în timp ce Dinamo Zagreb a izbutit să câștige doar 4 distincții. Ambele făceau parte din „Big Four”-ul defunctului campionat, alături de Partizan și Hajduk Split, rivalele de moarte ale acestora.
Derby la apusul Iugoslaviei
Aproape de jumătatea anului 1990, regimurile comuniste din blocul estic apuneau, rând pe rând. Zidul Berlinului căzuse în noiembrie 1989, Revoluția de Catifea se consumase deja în Cehoslovacia, iar Nicolae Ceaușescu fusese înlăturat violent de la putere în decembrie 1989.
Înainte de căderea Iugoslaviei, tensiunile etnice și naționaliste se intensificaseră din cauza divergențelor între diferitele grupuri etnice (sârbi, croați, musulmani, sloveni etc.) și a cerințelor lor de autonomie.
După moartea lui Tito, în 1980, autoritatea centrală a avut de suferit, iar mișcările naționaliste din republicile federale (în special Croația și Slovenia) au început să câștige teren. Economiile regionale erau inegale, iar sentimentul de nedreptate creștea.
În plus, starea incipientă a unei perioade de instabilitate economică și politică, combinată cu o criză generală în conducerea centrală, a contribuit la creșterea tensiunilor. Naționalismul sârbilor, promovat de Slobodan Milosevic, președintele de la acea vreme, primul lider politic acuzat ulterior de crime de război cât timp încă era în funcție, a fost un factor important, în special în contextul în care multe minorități din alte republici se temeau de dominația sârbească.
Aceste conflicte etnice și naționaliste au dus la separarea violentă a republicilor și declanșarea războaielor din fosta Iugoslavie, iar partida de fotbal dintre Dinamo Zagreb și Steaua Roșie, din perspectiva unora, a fost unul dintre factorii care au dus la unul dintre cele mai sângeroase războaie din amintirea recentă.
Alegeri libere în Croația, după 45 de ani, cu două săptămâni înainte de partidă
În săptămânile ce au precedat disputa de la firul ierbii, în contextul crizei politice accentuate din Iugoslavia, dezintegrarea Ligii Comuniștilor, dar și al tensiunilor sârbo-croate, au avut loc primele alegeri electorale multipartite și libere din Croația.
Alegerile parlamentare au avut loc pe 22 și 23 aprilie 1990, un al doilea tur de scrutin organizându-se pe 6-7 mai. Uniunea Democratică Croată a câștigat alegerile, devansând Liga Comunistă Croată, punând capăt celor 45 de ani de hegemonie totalitară în stat. Acest lucru a provocat o reacție negativă din partea sârbilor, care se temeau de dominația croată într-un stat iugoslav ce se fragmenta. Naționalismul croat era perceput drept o amenințare.
Franjo Tudman, cel care avea să devină președintele Croației în aceeași lună, pe 30 mai, era fondatorul Uniunii Democratice. Discursul acestuia referitor la fosta glorie croată și cel referitor la independență nu au fost primite pozitiv de către sârbii din Croația.
Ideologia partidului său era aspru criticată de mass-media din Serbia, care trasa paralele către statutul Croației din Al Doilea Război Mondial, cel de marionetă a Germaniei naziste și a Italiei fasciste, din postura de stat independent.
În timpul unei acțiuni electorale a Uniunii Democratice Croate din Benkovac, un oraș mixt din punct de vedere etnic, un sârb în vârstă de 62 de ani, Bosko Cubrilovic, a avut o presupusă tentativă de asasinat asupra lui Tudman. La acel moment, tensiunile sârbo-croate atingeau deja punctul de fierbere.
Croații își doreau o reorganizare iugoslavă într-o confederație, în timp ce sârbii, sub conducerea comunistă a lui Milosevic, se opuneau reformei.
Tudman, „arhitect” al începuturilor celor de la Partizan Belgrad
Iar fanii Stelei Roșii aveau și mai multe motive să nu-l agreeze pe Tudman, acesta fiind unul dintre cei mai importanți oameni ai celor de la Partizan Belgrad, rivala de moarte, la începutul existenței alb-negrilor.
Pe 23 mai 1954, acesta devenise secretar general al Clubului Sportiv Partizan Belgrad, iar din 1958 președinte al acestuia, din postura de colonel.
A avut misiunea de a gestiona problemele administrative din cadrul clubului, cu precădere cele din secția de fotbal. În momentul în care acesta a preluat șefia clubului sportiv, lideri ai celor două servicii de informații ale fostei Iugoslavii, UBDA și KOS, duceau un război „la baionetă” pentru control.
Viziunea lui Tudman a fost diferită. În timpul președinției sale, echipa a adoptat echipamentul în dungi alb-negre, devenit între timp simbol al celor de la Partizan, folosit și în prezent. Perspectiva sa privind Partizan era una paniugoslavă, care să se opună filosofiei celor de la Steaua Roșie, predominant sârbească.
VIDEO. Ce s-a întâmplat pe 13 mai 1990
În acea seară de 13 mai, cu zece minute înaintea primului fluier al „cavalerului în negru”, fanii celor de la Dinamo Zagreb, „Bad Blue Boys”, au rupt gardul de metal ce separa tribunele de teren, iar „haos” este singurul cuvânt care poate descrie ce a urmat.
3.000 de suporteri „Delije” au făcut deplasarea la Zagreb, asistența totală estimându-se a fi fost între 15.000 și 20.000 de oameni. Violențele au început încă din oraș, continuând pe străzile din proximitate și, ulterior, în incinta arenei. Suporterii croați au aruncat cu pietre în „Delije”, iar sârbii au reacționat aruncând cu scaune rupte din sectorul rezervat oaspeților de pe „Maksimir”.
Scandările acestora au infectat atmosfera cu și mai multă tensiune: „Zagrebul este al sârbilor!” și „Moarte lui Tudman!”. Revoltați, „Bad Blue Boys” au luat cu asalt terenul, însă au fost opriți prompt de forțele de securitate, care nu au ezitat să folosească echipamentele din dotare: bastoane și gaz lacrimogen. Cu toate acestea, croații nu plănuiau să capituleze.
Au rupt gardul care îi separa pe sârbi de teren. Inițial, forțele de ordine au fost complet depășite, însă întăririle, tunurile cu apă și vehiculele blindate au reușit să disperseze protestatarii violenți.
Motivul? Pentru a crea instabilitate în rândul Uniunii Democratice din Croația, pentru a le sublinia vulnerabilitatea, în condițiile în care nu reușeau nici măcar să controleze situația în propriul oraș.
Revolta croaților a fost înăsprită și de „tratamentul” preferențial al polițiștilor vizavi de fanii sârbi. De altfel, una dintre teoriile conspirației preferate de croați susține că întreaga revoltă a fost orchestrată de Guvernul din Iugoslavia, forțele de ordine și chiar... Delije!
Meciul a fost abandonat, iar aproximativ 100 fani au fost răniți. Există și zvonul conform căruia trei suporteri croați și-ar fi pierdut viața, cu autoritățile mușamalizând tragedia, însă acest lucru nu a fost vreodată confirmat în mod oficial.
VIDEO. Ziua în care Zvonimir Boban a devenit un veritabil „cult hero” printre fanii croați
În mijlocul evenimentelor, Zvonimir Boban, căpitanul celor de la Dinamo Zagreb și ulterior câștigător de Champions League cu AC Milan, a lovit un polițist de origine bosniacă, Refik Ahmetovic, care agresa un suporter croat.
Suporterii celor de la Zagreb au făcut scut uman în jurul lui Boban, care a fost proclamat erou național în Croația, fiind însă privit cu dispreț în Serbia. A fost suspendat de către Federația Iugoslavă de Fotbal pentru șase luni, a ratat Campionatul Mondial din 1990, unde Iugoslavia a ajuns până în sferturile de finală, fiind eliminată de Argentina.
Iată-mă, o figură publică pregătită să își pună în pericol viața, cariera și tot ce ar fi putut aduce faima, pentru un singur ideal, o singură cauză - cea croată.
- Zvonimir Boban, pentru CNN, după incident
„Tigrii lui Arkan”
Important: liderul „Delije”, grupul de suporteri ai celor de la Steaua Roșie Belgrad, era Zeljko „Arkan” Raznatovic, viitor conducător al „Gărzii Voluntare Sârbe”, supranumită și „Tigrii lui Arkan”, grupare paramilitară din timpul conflictului iugoslav considerată una dintre cele mai temute și eficiente forțe.
De altfel, grupul a fost format, la nici jumătate de an după cele petrecute pe 13 mai 1990, din 20 de ultrași din „Delije”. Sub comanda lui Ražnatović, gruparea a masacrat sute de oameni în estul Croației și Bosniei.
Numeroase note din respectiva perioadă au aceeași concluzie: „Bad Blue Boys” și „Delije” nu mai erau doar grupări de ultrași, ci entități paramilitare.
„Arkan” a fost asasinat pe 15 ianuarie 2000, într-un hotel din Belgrad, de către un tânăr ofițer de poliție ce avea conexiuni cu lumea interlopă.
Ultrași pe front
Suporteri din ambele tabere au fost implicați în război ceva mai târziu, luptând de părți opuse ale baricadei. Războaiele din Iugoslavia au durat mai bine de un deceniu (1991-2001), fiind soldate cu peste 100.000 de pierderi omenești și circa 4 milioane de refugiați.
Campionatul de fotbal din Iugoslavia și-a cunoscut epilogul la finele sezonului 1991-1992, cu Steaua Roșie încoronată ultima campioană.
În fiecare an, de atunci, suporterii din „Bad Blue Boys”, dar și jucătorii de la Dinamo Zagreb se adună pentru a aprinde lumânări și a depune coroane la stadion, în memoria celor ce au luat parte la evenimentele de pe 13 mai 1990 și, ulterior, în războaiele iugoslave, eminamente în cel de independență a Croației.
Confruntarea cu fanii din „Delije” de la acel meci a dobândit statut simbolic pentru Bad Blue Boys, considerată drept preambul al conflictului ce avea să urmeze odată cu prăbușirea Iugoslaviei.
Ei au ridicat chiar un monument în fața stadionului, cu o inscripție simbolică: „Pentru toți fanii lui Dinamo, pentru care războiul a început pe 13 mai 1990 și s-a încheiat cu jertfa lor pe altarul patriei croate”.
Nu a fost singurul eveniment de această natură
Mulți specialiști susțin că, în ciuda importanței deosebite a evenimentului din 13 mai 1990, războiul nu a fost declanșat direct de acesta, deși revolta de pe „Maksimir” reflecta tensiunile politice preexistente și a servit drept adevărat catalizator pentru conflictul ulterior, sângeros.
În definitiv, acel moment a ilustrat mai degrabă caracterul ultranaționalist al sârbilor și croaților, în special în rândul suporterilor grupărilor „Delije” și „Bad Blue Boys”.
Deși nu vorbim despre înregimentări și înarmări imediate, nici nu putem discuta despre evenimentele care au precedat războiul fără a menționa, măcar în treacăt, partida din 13 mai 1990 dintre Dinamo Zagreb și Steaua Roșie.
De altfel, la nici o lună distanță, tot în timpul unei partide de fotbal, a avut loc un episod similar. Într-un meci amical disputat de Iugoslavia împotriva Olandei pe 3 iunie, în preajma debutului Coppei del Mondo, publicul, format în mare parte din suporteri croați, a huiduit imnul iugoslav, a insultat jucătorii sârbi, a încurajat „Portocala Mecanică” și l-a înjurat inclusiv pe Ivica Osim, selecționerul primei reprezentative, de origine bosniacă.
În luna septembrie a aceluiași an, suporterii lui Hajduk Split, eterna rivală a celor de la Dinamo Zagreb, au incendiat steagul Iugoslaviei în timpul unei partide de campionat, înălțând steagul croat în carouri, în timp ce-și manifestau dorința pentru independență.
Miodrag Belodedici, martor al evenimentelor din acea zi: „Băieți, fugiți! Fugiți la vestiare!”
Miodrag Belodedici, 60 de ani, singurul fotbalist român cu două trofee ale Cupei Campionilor Europeni în palmares (1986, cu Steaua București, și 1991, cu Steaua Roșie Belgrad), a fost martor, la fața locului, al celor întâmplate în respectiva zi de 13 mai 1990, îmbrăcând tricoul roș-albilor din capitala Serbiei. Era anunțat titular.
Acesta a relatat pe larg, în urmă cu un an, pentru Prima News ce a trăit atunci.
Eram anunțat titular. Ne-am dus la Zagreb, iar când am ajuns acolo, la hotel, conducerea de la Steaua Roșie Belgrad ne-a înștiințat să nu ieșim afară și să mergem să ne plimbăm, pentru că nu se știa ce se va întâmpla. Era aproape de începerea Războiului dintre Serbia și Croația. În ziua meciului, ne-am dus la stadion.
Țin minte că ne-am dezechipat, am ieșit pe teren, iar în acel moment, stadionul fiind plin, au început să huiduie și să arunce cu tot felul de obiecte. Antrenorul ne-a transmis să facem încălzirea mai spre centrul terenului. La un moment dat, s-a rupt gardul dinspre peluză, iar oamenii au pătruns pe gazon. Norocul nostru a fost că vestiarele erau în partea cealaltă, iar antrenorul ne-a spus: «Băieți, fugiți! Fugiți la vestiare!».
Gardul a fost rupt de fanii de la Dinamo Zagreb. Dacă erau vestiarele în zona de unde au pătruns spectatorii, era vai de capul nostru! Am fugit de la mijlocul terenului la vestiare. Am intrat în vestiar, iar lumea a intrat pe teren. Atunci s-a întâmplat și momentul cu Boban.
Poliția a intrat să-i oprească, iar Boban, când a văzut un polițist lovind un spectator, a sărit cu piciorul și l-a lovit, iar polițistul a căzut jos. A doua zi, la televizor, am văzut asta. Am stat patru ore în vestiar, apoi au venit niște mașini blindate și ne-au luat de acolo. Ne-am urcat în ele și ne-au dus la aeroport, apoi am plecat spre Belgrad. Meciul nu s-a mai jucat. S-a terminat apoi și campionatul din Iugoslavia, s-a întrerupt, croații s-au despărțit.
«Arkan», la un moment dat, a venit din Elveția și avea casă vizavi de stadionul Stelei Roșii. Într-un colț al casei era un băiat înarmat, iar în cealaltă parte a casei, alt băiat de doi metri, cu o armă într-o pungă. El s-a apropiat de noi. Până la urmă, a venit la Steaua Roșie Belgrad să aibă grijă de galerie, a fost șeful lor. Apoi s-a dus în Armată.
- Miodrag Belodedici, potrivit Prima News
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
